Dima Sabina

Clasa a X-a D
Motivul acvatic în opera lui Mihai Eminescu

Poet publicist, prozator și dramaturg, Mihai Eminescu este omul complet

al culturii române. Perfecțiunea operei sale l-a determinat pe criticul literar
George Călinescu să facă o comparație metaforică edificatoare, spunând: “ceea
ce a publicat și l-a pus în fruntea literaturii și printre marii scriitori ai lumii este
minimum, este ca vârful unei stânci marine care se ridică din fundul mării la
suprafață și din care abia a ieșit vârful…”.
Mihai Eminescu s-a format la școala folclorului românesc, reușind să
combine temele filozofiei culte cu motive și concepții populare cu o măiestrie de
neegalat. Alături de codru, motivul genezei lumii și spațiul cosmic, apa este un
element al cadrului natural omniprezent în opera eminesciană.
Poezii precum: “Mai am un singur dor”, “Lacul”, “Luceafărul”, “Călin -
file din poveste”, “Fiind băiet păduri cutreieram” sau “Dorința” sunt străbătute
de simbolistica apei ca materie din care ies și se revarsă toate.
În poezia “Mai am un singur dor”, Eminescu alătură două simboluri
mitologice: Somnul și Apa, dorindu-și să moară singur lângă mare:
“Mai am un singur dor:
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării:
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.”
Aici apa este asociată cu sfârșitul, cu moartea, cu liniștea și dispariția
eternă, în opozitie cu “Luceafărul”, unde apa este simbolul nașterii, al
începutului.
În “Luceafărul”, apa este un simbol feminin al vieții, al începutului unei
transformări a lui Hyperion în om:
“El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Și s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Și apa unde-au fost căzut,

 În ceruri se rotește
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.”
Deși strălucește pe cer, Luceafărul este un fiu al apelor care-i promite
Cătălinei transformarea ei în stăpână a lumii submarine dacă îl va urma în lumea
sa prin căsătorie:
“Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe
Și toată lumea din ocean
De tine o să asculte.”
Chemarea Luceafărului rămâne fără ecou, Cătălina preferând iubirea
pământeană în locul stăpânirii ființelor marine.
Neptunismul este la Eminescu o atitudine fundamentală care apare în
percepțiile universului atât în vis, cât și în stare de conștiență. În stare de reverie,
poetul își cheamă iubita în codru, lângă izvor, ca-n poezia “Dorința”:
“Vino-n codru la isvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.”
In poezia “Lacul”, Eminescu suferă de absența iubitei, evocând amintirile
scumpe ale unei plimbări cu barca din trecut. Elementul acvatic însoțește
sentimentele nostalgice generate de singurătate:
“Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lâgă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.”
Cadrul natural din apropierea apei este întotdeauna încărcat cu imagini
feerice, vraja apei trezind imagini sonore și vizuale de o frumusețe fantastică.
Eminescu este romanticul prin excelență care știe să creeze atmosfera întâlnirilor
de dragoste atât în ipostaze statice (lacul), cât și în secvențe dinamizate de
ropotul vesel al izvoarelor:
“Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lângă izvor
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetișor.”
Preferințele poetului par să se schimbe odată cu trecerea timpului. Dacă în
tinerețe el adora susurul zglobiu al izvoarelor atât singur, cât și în compania
iubitei, la maturitate, poetul se simte mai apropiat de liniștea lacului și își
dorește să moară la marginea mării.
 Mihai Eminescu a folosit poezia în exprimarea sentimentelor, a iubirii și a
dezamăgirilor, iar apa ca simbol poetic reprezintă lichidul care poate lua orice
formă, fiind un element care se modelează expresiv și unic. Poetul nepereche al
literaturii noastre a știut să îmbine cu talentul său magnific tot ceea ce mitologia
și cultura populară i-au oferit, generând o operă plină de farmec și mister.