TEXTE LIRICE
POEZIA/ TEXTUL
AUTOR
TEME
Într-un lac ,,Într-un lac alb de lumină,
de Tudor
A ieşit o lună plină.
Arghezi
Ce mai caută şi luna
Tot în lacuri todeauna?
NATURA
Limpezeşte şi îşi spală,
Noaptea, farfuria goală,
Porţelanu-având o pată
De argint necurăţată.
Azi, în lacul îngheţat,
Blidul nu i-a mai intrat
Şi-i atârnă-n ceaţa sură
Vătămat de-o ştirbitură.”
SEMNIFICAȚIA TEXTULUI/INTERPRETAREA VERSURILOR
Titlul stabilește un loc,,un lac”ce simbolizează ochiul pământului,un rai
iluzoriu,,oglindă a cerului,iar articolul nehotărât,,un” transformă un loc oarecare
într-unul distinctiv,anumit.
Contemplând un peisaj nocturn încântător,eul liric este fermecat de strălucirea
astrului
care-și caută lumina pe luciul lacului.
Poezia „Într-un lac“ prezintă imaginea lunii oglindite pe chipul lacului,ochiul
pământului,în care lumina,semn al cunoșterii,al adevărului,descoperirea
misterului întreține feeria naturii.Nedumerit,poetul se întreabă ce iscodește luna
prin apa lacului.Răspunsul îl găsește urmărind felul în care în noapte,în timpul
miraculos, luna ,,își curăță” lumina pură-este acesta un ritual de purificare în care
este limpezită natura și soarta omului.În apa rece a iernii,încremenită luna nu-și
mai oglindește chipul luminos,este înconjurată de neguri posomorâte,micșorată
de dureri,imagine contrastantă,îndurerată,lipsită de viață;lacul este astfel loc al
vieții și al morții.Căutându-și chipul în apă,fântână a tinereții veșnice,luna își
arată dorința de nemurire, tocmai pentru că apa purifică, vindecă şi
întinereşte.Lacul ca oglindă a cerului este un reflex al infinitului,al regăsirii
eternului efemer,trecător.
Eul liric îşi face simţită prezenţa în descrierea peisajului unic,al singurătății,al
trecerii în altă lume,în care luna este un element al cadrului nocturn.

Lacul de Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl
Mihai
încarcă;/Tresărind în cercuri
Eminescu
able/El cutremură o barcă.
Şi eu trec de-a lung de
maluri,/Parc-ascult şi parc-
aştept/Ea din trestii să răsară/Şi
să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea
mică,/Îngânaţi de glas de
ape,/Şi să scap din mână
cârma,/Şi lopeţile să-mi scape;
NATURA
Să plutim cuprinşi de
IUBIREA farmec/Sub lumina blândei lune
-/Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!
Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
Izvorul Frumoaso,/ţi-s ochii-aşa de
În poezie se remarcă postura de spectator a eului liric.
Titlul este un substantiv comun articulat ce desemnează unul dintre elementele
cadrului natural, lacul, a cărui imagine domină peisajul în jurul căruia se grupează
elemente ale naturii:nuferii, trestiile, barca, vântul și luna-este centrul
Universului. Modul de expunere este monologul liric,care se îmbină armonios cu
descrierea. Eul poetic, în ipostaza îndrăgostitului, îşi imaginează, într-un cadru
feeric de natură, întâlnirea cu iubita.
Prima strofă descrie imaginea feerică a lacului ,,albastru” încărcat cu ,,nuferi
galbeni”, lacul tresare în ,,cercuri albe”-o imagine vizuală ce arată o atmosferă de
calm, și totuși lacul preia zbuciumul sufletesc al poetului determinat de
așteptarea iubitei:,,cutremură o barcă”.( Nuferii simbolizând: forța de creație,
nemurirea, liniștea sufletească). În strofa a doua este înfățișată așteptarea
iubitei ,,pe maluri” ca o posibilitate,de aceea repetă adverbul“parcă”. Ar vedea-o
ivindu-se ,,dintre trestii”ca o ființă ireală,dorind o îmbrățișare. Poetul nu face
portretul iubitei,este,,ea”o ființă misterioasă, știută numai de el. Următoarele
două strofe cuprind visul de iubire neîmplinit în așteptare și singurătate. Cei doi
îndrăgostiți vor fi fascinați de frumusețea naturii, vor pluti în ,,luntrea mică”
acompaniați de sunetul melodios al apei,de foșnetul vântului și ocrotiți de
lumina ,,blândei lune”.Se doresc purtați spre infinit .
Finalul poeziei este cel al regretului provocat de neîndeplinirea
dorinței,ea,iubita ,,nu vine”....Punctele de suspensie accentuează regretul
neîmplinirii visului de iubire Astfel visul poetului i-a sfârșit în suspine și
suferință, este din nou singur privind realitatea:lacul,,încărcat cu flori de nufăr”.
Deși poezia surprinde un moment de iubire neîmplinită, atmosfera pe care o
degajă versurile este de seninătate și melancolie.
Titlul poeziei este o metaforă,ce exprimă fascinația ochilor negri ai iubitei, care
nopții negri încât seara/când stau
culcat cu capu-n poala ta/
de Lucian
îmi pare/că ochii tăi, adâncii,
Blaga
sunt izvorul
din care tainic curge noaptea
peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
IUBIREA acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
sunt numiti,,izvorul nopții”, semnificând originea - ,,izvorul” –sursa apei vii
care dă viață,simbolul purității,al sufletului omenesc,al sentimentului de iubire,ce
capătă proporții cosmice în momentul ,,nopții”,timp al misterului.
„Izvorul nopții” este un text liric, pentru că are toate caracteristicile acestui tip
de text.
Poezia este alcătuită dintr-o frază amplă, care conține admirația pentru
frumusețea ochilor iubitei și o propoziție dezvoltată, ca o concluzie emoționantă a
dragostei.
Poezia începe printr-o adresare directă, exprimând admirația poetului fata
de ființa dragă,,frumoaso”. Momentul este cel al înserării,iar gesturile sunt
tandre.Vocativul ,,Frumoaso” ilustrează perfecțiunea fizică a iubitei, exprimând
sentimentul de admirație față de iubită. Adresarea directă dă impresia de prezență
reală a iubitei, susținută și de folosire persoanei a II-a ,,ta”, ,,tăi”. Poetul nu-i
realizează un portret , ci îi schițează doar o trăsătură: frmusețea ochilor ei negri
prin intermediul unor epitete ,,ochi-așa de negri”, ,,ochii tăi, adâncii” sau al unor
metafore “izvorul noptii”, “o mare de-ntuneric”. Descrierea e făcută metaforic și
subiectiv, ochii iubitei devin izvorul noptii; ochii iubitei și noaptea sunt imagini
asociate prin nuanța, culoarea neagră, sumbră, simbol al infinitului, al misterului
ce așteaptă să fie descoperit. Enumerația ,,peste văi și peste munți și peste
șesuri”arată ideea că poetul regăsește toate elementele din natură în adâncimea
ochilor iubitei care acoperă totul. Cuvântul ,,ochii”- cuvânt-cheie al poeziei,
apare de trei ori, exprimând admirația și extazul. Aceeași semnificație o au și
metaforele ,,izvorul” și ,,o mare de-ntuneric”imensă ce acoperă cu mister ființa
îndrăgostiților,contopindu-i cu natura. Poziția cuplului predispune la visare,
privind in ochii fermecători ai iubitei- izvorul întunericului, simbol al tainei
existenței vieții. Adjectivele posesive la persoana I si a Iia:,,îmi,-ți,ta,tău”îi arată
pe cei doi îndrăgostiți într-o stare de vrajă. Negrul intens al ochilor
iubitei semnifică unul din marile mistere ale Universului, întrucât se identifică cu
cadrul nocturn care acoperă văile, munții, șesurile, întreg Pământul, ca o taină

Emoție de A venit toamna, acoperă-mi
toamnă de inima cu ceva,
Nichita cu umbra unui copac sau mai
Stănescu bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd,
uneori,
că or să-mi crească aripi
ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi
străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză
de pelin.
IUBIREA
Şi-atunci mă apropii de pietre şi
tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
fascinantă: ,,ochii tăi, adâncii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste
văi/ și peste munți și peste șesuri,/ acoperind pământul/ c-o mare de
intuneric.”
Ultimele două versuri se constituie într-o concluzie : vraja emanată de
frumusețea ochilor iubitei: ,,Așa-s de negri ochii tăi/ lumina mea.”, contrastul
dintre negrul ochilor și lumina care aureolează iubirea este realizat printr-un
oximoron=adică alăturarea a două cuvinte cu sens contradictoriu, care formează
însă un tot= sentimentul profund de iubire: ,,așa-s de negri” în opoziție
cu ,,lumina mea”, astfel există un contrast uimitor între negrul ochilor și lumina
ce o reprezintă iubita pentru poet.
Poezia „Emotie de toamna” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”,
iar titlul este o metaforă:substantivul ,,toamnă” exprimă o stare sufletească, iar
cuvântul ,,emoție” simbolizează starea de teamă, deoarece sentimentul iubirii este
pe cale să se stingă din cauza scurgerii ireversibile a timpului.
Poezia are 2 părți și surprinde stările și sentimentele îndrăgostitului,ale eului
liric, care descoperă fragilitatea sentimentului de iubire odată cu venirea toamnei.
Prima parte alcatuită din 6 versuri evidențiaza teama îndrăgostitului ca
iubirea va fi tulburată din trecerea timpului.
De aceea, pentru a-și putea păstra sentimentele puternice de iubire, el își
implora iubita să-l protejeze cu dragoste și să-i aline tristețile: „a venit toamna,
acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta”.
Cuvintele ,,inima” și ,,umbra” sunt metafore care sugerează trăirea sufletească.
Îndrăgostitul este speriat la gândul că iubirea i se va stinge, daca nu își
poate vedea iubita. Dispariția sentimentului de iubire poate fi determinat și de
înstrăinarea iubitei și suferințelor. Aceste stări sunt redate cu ajutorul
metaforelor:,, aripi, ochi străini, frunza de pelin”, care semnifică nevoia de zbor,

Melancolie Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
de Tudor
Şi-n perdeaua lui subţire
Arghezi
Îşi petrece steaua acul.
Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.
NATURA
IUBIREA Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
înstrăinarea, suferința și durerea singurătății. În versul :,, Să-mi crească aripi
ascuțite până la cer ”concretizează dorința poetului de oprire a timpului în loc și
în același timp dorința iubirii eterne, cât și faptul că acesta va căuta iubirea
oriunde s-ar duce.
Partea a doua alcăuită din ultimile 4 versuri exprimă ideea că iubirea nu
dispare, ci trece într-un alt plan, al creației, al unei lumi imaginare, deoarece
îndrăgostitul este în stare să transforme tot ce îl înconjoară. Astfel, iubirea își
păstrează puritatea și forța printr-o continuă regenerare: „și atunci mă apropri de
pietre și tac, iau cuvintele și le înec în mare. Șuier luna și o răsar, și o prefac într-
o dragoste mare”. Metafora din ultimul vers sugerează elanul zborului interior,
înălțarea sufletului spre extazul iubirii și teama de deziluzie, aceasta din urma
fiind exprimată prin lipsa de consistență a norilor. Starea interioară a
îndrăgostitului este disperarea că iubita îi va părea, în curând, o străină - "că ai să
te ascunzi într-un ochi străin". Amărăciunea care îl va cuprinde este exprimată
prin metafora sugestivă a frunzei de pelin, ce va închide definitiv în el speranța
iubirii - "o să se-nchidă cu-o frunză de pelin".
,,Melancolie’’ de Tudor Arghezi pune în lumină o atmosferă sufletească
nealterată în diversele ipostase ale lirismului. Îndragostitul își așteaptă iubita într-
un moment propice întâlnirii de amor, la ceasul tainic al înserării, într-un decor
natural pe măsură.
În primul rând, semnificațiile textului sunt transmise prin intermediul ideilor
poetice exprimate prin vocea eului liric, aflat în ipostaza de îndrăgostit și își face
simțită prezența printr-o serie de indici morfologici, precum pronumele personale
la persoana I ,,m’’, ,,mi’’și verbele la persoana I ,,am luat’’, ,,am uitat’’. Arghezi
reușește să creioneze o ambianță deosebit de sugestivă, având la dispoziție un
număr minim de componente. Printr-o răsfrângere a stării afective a poetului,
lacul și steaua trăiesc emoția întrepătrunderii, oferind priveliștea unui mediu
natural erotizat. Chiar timpul se contaminează de dorință, se supune atracției
 De departe, simt un jind
Şi-as voi să mi se pară.
Cămara de ,,Deschid cu teamă ușa cămării
fructe de-altădată/Cu cheia ruginie a
raiului oprit,/Trezind în taina
de Ion Pillat
mare a poamelor,
smerit,/Mireasma, și răcoarea,
și umbra lor uitată.
universale, astfel încât durata interioară (,,orele’’) se înscrie în timpul cosmic -
sau în veșnicie (,,firul mare’’). Modul de expunere predominant este descrierea de
tip tablou, care se îmbină cu monologul liric. În prima strofă, îndrăgostitul își
așteaptă cu mare entuziasm făptura dorită într-un moment propice întâlnirii de
amor în ceasul înserării. Următoarea strofă prezintă timpul contaminat de dorință,
care în plan subiectiv, aceasta înseamnă că absența prelungită a obiectului iubirii
amplifică tensiunea sufletească și conduce la senzația eternizării așteptării. În
ultima strofă, Arghezi renunță la reprezentarea metaforică în favoarea imaginii
concrete. Cadrul se îngustează acum considerabil, reducându-se la timpul fizic -
sau profan - (acum) și la spatiul cotidian-pământesc („poteca solitară").
În al doilea rând, mesajul operei lirice este redat printr-un limbaj artistic, figurile
de stil, dobândind, în context, valențe deosebit de expresive. Astfel,
personificarea ,,Când se turbură-n fund lacul’’ sugerează perfect sentimentele
îndrăgostitului de melancolie; imaginea dinamică ,,Și acum c-o văd venind/Pe
poteca solitară’’ evidențiază sentimentele de ușoară deprimare, izolare,
metafora ,,Orele și-au împletit/Firul lor cu firul mare’’ arată că timpul se
molipsește de dorintă, se supune atracției universale, astfel încât perioada
interioară se înscrie în veșnicie.
În concluzie, poezia ,,Melancolie’’ de Tudor Arghezi are un conținut ideatic,
original, profund, interesant, inedit, iar mesajul transmis este unul
profund/relevant, deschis interpretărilor cititorului ce ia contact cu universul
ficțional propus de poet.
În poezia,, Cămara de fructe” sunt strânse amintirile din copilăria poetului, sunt
momentele,,de altădată”, a căror evocare trezeşte în suflet melancolie şi
regret.Cuprins de emoţia nostalgică,poetul se întoarce în trecut, la vârsta fericită a
copilăriei. evocă o realitate plină de farmecul copilăriei. Motivul camerei
oprite păstrează, prin rememorare afectivă, senzațiile trăite ale interdicției
încălcate cu teamă: „Uşa cămării” semnifică întoarcerea în universul copilăriei
 prin amintire.;„cheia ruginită”exprimă trecerea timpului, iar ,,cămara” este spaţiul
Mă prinde amintirea în vânătul unde se poate realiza o întoarcere în timp, o regăsire a copilăriei pierdute. Cămara
ei fum,/Prin care cresc pe poliți devine un loc paradisiac, misterios,al lumii uitate, a vremurilor apuse. Raiul oprit
și rafturi, ca pe ruguri,/Arzând are o cheie ,,ruginie", simbol al vieții fremătânde. Comorile sunt cercetate cu
în umbră, piersici de jar, și- grijă, ca un bun de preț, ca nestemate din poveștile copilăriei. Peisajul bogat al
COPILĂRIA albaștri struguri/Și pere de-aur cămării, ca o peșteră din povești, coloristica abundentă amintesc de frumusețea
TRECEREA roșu cu flăcări de parfum. copilăriei pierdută. Copilul, aflat la vârsta marilor descoperiri,
simte grandoarea fantastica a paradisului vegetal.Copilăria este un drum presărat
TIMPULUI Șovăitor ca robul, ce calcă o nu cu cenușa din basme, ci cu nestemate, pentru a regăsi calea înapoi spre
comoară/Din basmul cu o mie și Rai,spre copilărie, la inocență. Ieșind afară din cămară, copilul încuie „rodul
una de nopți, mă-nchin:/Văd vrăjitoarei”, pentru că inițierea este întotdeauna o cale personală
pepeni verzi – smaragde cu unică. Înțelegerile tainice nu pot fi descuiate și altora decât în măsura în care
miezul de rubin –/Și tămâioșii străbat și ei un drum propriu.
galbeni ca soarele de vară.
Am înțeles că în strânsă legătură cu imaginile descrise, poetul îşi exprimă direct
sentimentele de teamă, uimire, tristeţe şi profund regret pentru pierderea
Se-aprind fantasmagoric caise și
iremediabilă a „raiului” copilăriei.
gutui:/Trandafirii lampioane și
lămpi de aur verde.../Dar
părăsind cămara ce mințile îmi
pierde,/Tot rodul vrăjitoarei cu
lacăt îl încui.”
Copii eram Poezia „Copii eram noi amândoi” prezintă năzbâtiile creatorului în anii dulci ai
noi amândoi copilăriei; autorul prezintă copilăria unui prunc crescut la ţară, care cutreieră
Copii eram noi amândoi, împrejurimile cât e ziua de mare, bucurându-se de libertatea pe care o are.
de Mihai Frate-meu şi cu mine.
Eminescu Din coji de nucă car cu boi
Titlul creaţiei „Copii eram noi amândoi” face referire la vârsta inocenţei,
Făceam şi înhămam la el
perioada tuturor posibilităţilor, în care jocul, râsul şi voia bună nu au margini, iar
Culbeci bătrâni cu coarne. timpul nu este măsurat.
Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie; Eul liric, ca orice alt copil, are un partener de joacă cu care împarte bune şi
COPILĂRIA Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
TRECEREA
Şi eu câte-o prostie.
TIMPULUI
Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.
Din lut acolo am zidit,
Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată.
Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem în bătălie -
Să vedem cine-i mai tare.
Şi împăratul broaştelor,
C-un oacacà de fală,
Primi - poruncì ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.
rele: Copii eram noi amândoi,/Frate-meu şi cu mine, iar orice le ieşea în cale, se
transforma în „arme” de joc: Din coji de nucă car cu boi /Făceam şi înhămam la
el /Culbeci bătrâni cu coarne.
Activităţile celor doi fraţi uneori nu se asemănau; în timp ce fratele său citea pe
Robinson, eul liric zidea Turnul-Vavilon de unde izvorăşte viziunea integralistă
asupra lumii şi chiar dorinţa reuşitei, deoarece materialul avut la dispoziţie pentru
construcţia turnului, erau cărţi de joc. Această activitate era prilej de bucurie
pentru cei doi copii şi momentul potrivit de a spune câte-o prostie.
Amintirea eului liric se conturează în jurul scăldatului, la balta mare din ochiul
de pădure. Aici, cei doi fraţi dau frâu liber imaginaţiei, construind din lut, Cetate
mândră la privit împrejmuită cu turnuri mari de tinichea şi de ziduri
impunătoare. Fratele eului liric, este împăratul cetăţii şi-i dă acestuia solie, să
meargă la broaşte, chemându-le la bătălie, pentru a decide cine-i mai tare. Nicio
parte nu a dat în spate aşa că lupta a început, multe broaşte noi am prins /- Îmi
pare chiar pe rege -/Şi-n turnul negru le-am închis, însă pe seară, războiul s-a
stins, lăsând în urma lor, pacea. Broscuţele şi-au recăpătat libertatea şi În balt-
adâncă s-au cufundat în timp ce flăcăii au pornit spre casă. Şi drept răsplată
pentru faptele sale bune Şi frate-meu m-a desemnat /De rege-n
miazănoapte; împăratul milostiv i-a dat mâna fiicei sale care i-a devenit soţie.
Poezia prezintă chiar regretele şi părerea de rău a eului liric despre trecerea acelor
vremuri şi de pierderea fratelui său: Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus! /Mort e al meu
frate.
Întrebarea retorică: Mai este inima-mi/Din copilărie? pune la îndoială puterea de
a săvârşi aceleaşi boacăne sau chiar naivitatea vârstei, acum, când copilăria a
apus într-un tărâm necunoscut şi îndepărtat.
Poezia se încheie cu O cântare veche ce-i dă târcoale la ureche eului liric: Lume,
 lume şi iar lume!.
Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.

Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!

................................

Ah! îmi îmblă ades prin gând

O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!
O, rămâi.. "O, ramâi, ramâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
de Mihai Ale tale doruri toate
Eminescu Numai eu ştiu să le-ascult;
În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri si cuminţi;
Copilăria
Trecerea
Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
TIMPULUI
Eu te fac s-auzi în taină
Legătura Mersul cârdului de cerbi;
OM-NATURĂ
Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol...
Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri."
Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.
Poezia scoate în evidență comuniunea eului liric cu natura, pe care aceasta
a simțit-o lăuntric. încă din anii copilăriei. Pădurea poate fi văzută ca o
mamă protectoare care-l înțelege, îl ocrotește, îl cheamă și-l înveselește cu
universul ei misterios și plin de vrajă. . Titlul exprimă în două cuvinte
chemarea puternică a codrului. Imperativul rămâi, accentuat prin interjecție,
stăruie pe ideea respingerii despărțirii. Chemarea nu primește un
răspuns, deoarece creatorul nu mai este în măsură să mai înțeleagă glasul
vrăjit al pădurii, așa cum se întâmplă în anii copilăriei. Amărăciunea și
neputința omului matur au luat locul uimirii și fericirii din ochii copilului,
care nu mai poate întoarce timpul înapoi. Opera se aseamănă cu un dialog
imaginar și poate fi împărțită în două părți Prima exprimă chemarea dulce a
codrului și cuprinde primele cinci strofe, iar ultima, răspunsul eului liric. În
prima strofă se simte emoția invitației adresate de codru eului liric, de a
rămâne în lumea ferică a copilăriei. Pădurea ia chipul unui prieten ce se
adresează cu bucurie poetului, oferindu-i mai multe argumente
seducătoare. Putem deduce de aici că între cei doi se află o strânsă și veche
legătură de prietenie, de apropiere. Chemarea se bazează pe înțelegere și
este îmbibată în dragoste și simpatie. Următoarea strofă expune orașului
înțelegerea și admirația pădurii față de sufletul pur și visător al
copilului. Codrul îi de părtaș, dar în același timp oferă și ocrorea de care are
nevoie în acest univers magic, de basm. Pădurea îl compară pe băiat cu un
prinț al naturii, frumos și nobil, amator să dezlege tainele naturii și dotat cu
un temperament firav și romantic: Te așamăn unui prinț, /Ce se uit-adânc în
ape/Cu ochi negri și cuminți. A treia strofă prezintă misterele acestui
univers ce-l atrag atât de mult pe băiat. Cu ajutorul pădurii, copilul poate
auzi în taină Mersul cârdului de cerbi. Strofa a patra prezenta starea de
fericire a băiatului în mijlocul codrului. Vrăjit de acest univers magic și
lipsit de orice grijă ori de vreun gând,
 Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot...
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?
Malul Siretului Aburii uşori ai nopţii ca fantasme
se ridică/Şi, plutind deasupra
de Vasile
luncii, printre ramuri se
Alecsandri
despică./Râul luciu se-ncovoiae
sub copaci ca un balaur/Ce în raza
dimineţii mişcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez
pe malu-i verde/Şi privesc cum
NATURA
apa curge şi la cotiri ea se
Trecerea pierde,/Cum se schimbă-n
Strofa a cincea se zidește pornind de la tema trecerii timpului. Hipnotizat de
luna plină și de farmecul lacurilor eul liric trăiește la maxim fiecare clipă,
uitând de trecere rapidă timpului. Din afirmația: Anii tăi se par ca
clipe,/Clipe dulci se par ca veacuri deducem că pădurea, care trăiește de
veacuri întregi, întinerită mereu în haina-i verde, îi dăruiește poetului, prin
fiecare clipă petrecută în mijlocul ei, o fărâmă de nemurire. Al doilea clișeu
descrie răspunsul eului liric la chemarea codrului, odată cu trecerea
copilăriei. Trecerea anilor aduce o schimbare radicală în viața creatorului:
acesta se îndepărtează de pădure, intrând într-un alt spațiu. Ultima strofă
aduce sentimentele de regret și tristețe ce-l stăpânesc pe creator la
maturitate. Amintindu-și de minunatul tărâm al copilăriei, eul liric
conștientizează cu regret că timpul nu stă în loc dar nici nu poate fi întors
pentru că nu mai poate privi prin ochii visători și cuminți ai băiatului
demult. Creatorul cu mintea coaptă de altfel lumea și este conștient că s-a
îndepărtat total de naivitate și vizele copilăriei, însă farm mai păstrează
puterea pentru a adresa o ultima întrebare: Unde ești, copilărie,/Cu pădurea
ta cu tot?. Ecourile întrebării retorice sunt atât de tulburi care mișcă sufletul
omului matur, care nu mai poate găsi niciunde minunată copilărie cu al său
tărâm de poveste.
TITLUL ilustrează locul mirific ce l-a inspirat pe poet:malul râului
Siret,care curgea prin apropierea moșiei de la Mircești.Incipitul este
imaginea artistică a momentului unic al întâlnirii dintre noapte și
dimineață,substantivul,,malul”identifică locul cunoscut,unic,unde pământul
întâlnește apa care-i dă viață,îmbrățișându-l,iar celălalt substantiv propriu,în
cazul genitiv,este numele râului,unde poetul și-a umplut sufletul de
curgerea apei,a timpului.
Atmosfera fantastică,ireală,de basm este accentuată prin comparația
râului încovoiat..cu un balaur,poetul este încă în atmosfera nopții,învăluit
de aburii misterioși și ochii nu și-i deschide realității,sclipirea aurie a
timpului vălurele pe prundişul
lunecos,/Cum adoarme la
bulboace, săpând malul nisipos.
Când o salcie pletoasă lin pe baltă
se coboară,/Când o mreană saltă-n
aer după-o viespe
sprinteoară,/Când sălbaticele raţe
se abat din zborul lor,/Bătând
apa-ntunecată de un nour trecător.
Şi gândirea mea furată se tot
duce-ncet la vale/Cu cel râu care-
n veci curge, fără-a se opri din
cale,/Lunca-n juru-mi clocoteşte;
o şopârlă de smarald/Cată ţintă,
lung la mine, părăsind nisipul
cald.
Controverse ,Am scris un poem oblic,
O caligramă.
undelor sub zorii zilei îl țin încă în vis,în lumea unde totul e posibil.
Epitetele:ușori,luciu,de aur sunt împrumutate din lumea basmului,la fel și
comparația,,ca un balaur”.
Curgerea râului este plină de tumult,dar și
liniștită,somnolentă,,adoarme în bulboace”(vârtejuri).
Poetul meditează la timpul,viața care trece ,fără a se întoarce,așa cum ,,apa
curge”repede sau încet,în liniște,,sapă”în anii vieții ca într-un mal.Imaginile
sunt vizuale,dinamice,discret auditive;pronumele de persoana întâi arată
ipostaza contemplativă a poetului.
Așezat pe,,malul verde”,poetul admiră verdele, culoarea tinereții
veșnice,privește salcia ce se pleacă asemenea omului în fața timpului
nemilos,uimit că timpul trece, fără a se întoarce.Și-n această încremenire a
dimineții,,o mreană”ca o sirenă, își uită locul din apă și sare,se înalță în aer
căutând o pradă,,o viespe”,la fel poate și omul sări,desprinzându-se de
existența sa.
Rațele sălbatice se abat din zborul lor,cum gândurile omului trec uneori
întunecate de griji ca,,un nor trecător”.
În fața râului ce curge,poetul contemplă natura-
rai,admirând,simțind melancolia,tristețea din suflet,gândirea lui merge
alături de apa curgătoare.Omul este trecător,dar ca și
natura,,clocotește”(onomatopee verbală)în viața ce aleargă neoprită,simțind
tristețea trecerii timpului.Dacă în primele strofe a fost atins spațiul și timpul
pe malul râului,în ultimele versuri poetul este el privit de,,o șopârlă de
smarald”(epitet metaforic și cromatic),apropiindu-se de om,de parcă i-ar
readuce bucuria de a trăi.
Controversa este o discuţie în contradictoriu asupra unei chestiuni
principiale, aprinsă,o ceartă, o neînţelegere despre felul în care poeta și-a
de Nina Cassian Cineva spunea: e o direcție
Rezolvată dincolo de ramă.
POETUL Unul râdea: e o mătură,
Vă jur că-i o mătură și atât!
GENIUL Altul plângea: pomul, pomul,
Creatorul Cu porotcale la gât!
Nu se găsea niciun semn.
Atunci Marele Plastic
A dezumflat lumea de
gumilastic/Și a clădit-o din lemn.” modelatorul readuce la forma obișnuită universul,,lumea” cuvintelor
Trecut-au anii Trecut-au anii ca nori lungi pe
şesuri/Şi niciodată n-or să vie
de Mihai
iară,/Căci nu mă-ncântă azi cum
Eminescu
mă mişcară/Poveşti şi doine,
ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-
nseninară,/Abia-nţelese, pline de-
nţelesuri -/Cu-a tale umbre azi în
Trecerea van mă-mpesuri,/O, ceas al tainei,
scris poemul.Poeta mărturisește despre jocul pe care l-a încercat scriind ,,un
poem oblic”,înclinat,altfel decât o scriere normală,ca o caligramă-un desen
într-o dispoziție grafică a cuvintelor. Vederea lui a stârnit curiozitate,asfel
că,,cineva”,un necunoscut în înțelegerea noului l-a văzut ca o orientare spre
necunoscut,ieșind din tiparele unei poezii.Unul,văzând dispunerea
cuvintelor face haz,asemănând scrierea poemului cu o,,mătură”,
instrumentul de bază al curățeniei, care însemna cândva instituirea unui
spațiu culturalizat, atins, transformat –cosmos- și separarea lui de teritoriul
dezordinii și al murdăriei-haos.În opoziție,altul compătimește,lăcrimând,
forma ciudată a poemului repetând că este chiar,,mărul de aur”,împodobit
cu o salbă aurie de portocale.Nefiind niciun semn grafic,,marele plastic”-
flexibile,care iau forme speciale în exprimare,compunând-o fix,,din lemn”-
o limbă de lemn ascunde realitatea, abate atenția,o limbă încremenită,nu-l
face pe om să vibreze la auzul vorbelor.
Poezia este un joc poetic,prin care poeta își îngăduie să se
amuze,manevrând cuvintele simple într-un poem oblic,,o
caligramă”,surprinzând pe cei obișnuiți cu formele reale ale poeziei.
Fiind o opera lirică, in poezia ,,Trecut-au anii ” de Mihai
Eminescu sunt exprimate direct sentimentele poetului, ale eului liric, cel
dominant este tristețea, determinată de trecerea ireversibilă a timpului și,
implicit, a tinereții. Sentimentul predominant și motivația lui sunt prezente
încă în primele cinci versuri,anii trec așa cum norii cerului trec pe deasupra
pământului,nimic nu-l mai încântă pe poet,așa cum a fost încântat de
poveștile și poeziile copilăriei. Dar tristețea se accentuează, devine
copleșitoare, pe masură ce poetul,omul matur, se convinge de zădarnicia
încercărilor sale de a reîntoarce ceasurile de taină ale tinereții, de a retrăi
bucuriile și împlinirile acelei vârste,chiar dacă tainele vieții i se
timpului asfinţit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul
vieţii,/Să fac, o, suflet, ca din nou ființei sale,simte că totul este pierdut, că vremurile trecute nu-i mai
să tremuri/Cu mâna mea în van pe vorbesc,,mută-i gura dulce a altor vremuri” sub tăvălugul timpului,
liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor
vremuri,/Iar timpul creşte-n urma
mea... mă-ntunec!
Părinții Părinţii fac totul oricând pentru
noi -
de Ana
Ne nasc şi ne cresc mai mari
Blandiana decât ei,
Rămân apoi cu discreţie în urmă,
Nu ne deranjează de obicei.
Dragostea
Li-e ruşine că sunt prea bătrâni,
Respectul prea bolnavi,
Sacrificiul Pentru noi prea modeşti şi prea
simpli părinţi,
Vinovaţi pentru timpul pierdut
Ne privesc în tăcere cuminţi.
Apoi îşi mută privirea în stea,
Când raza-nglodată de cer se
dezvăluie,nu vrea să le-nțeleagă.Ar dori să aducă trecutul înapoi,să-i tresară
din nou sufletul la frumusețile cuvintelor,la trăirile copilăriei,ale
adolescenței. Tristețea este așa de mare, încât poetul are senzația risipirii
ajungând până la trecerea sa în neființă,timpul devine întuneric:
"Iar timpul crește-n lumea mea... mă-ntunec!"
Profunzimea sentimentelor exprimate este accentuată de antiteza trecut-
prezent, de pendularea permanentă intre cei doi poli ai existenței umane -
copilărie și maturitate.
Poezia “Părinții” de Ana Blandiana este o opera lirică,o confesiune, poeta
își exprimă în mod direct sentimentele pe care le are față de părinți: de
dragoste, de duioșie, de admirație,de compasiune.,de recunoștință.
Titlul poeziei este un substantiv articulat hotărât,părinții sunt întemeietorii
unei familii,ai unui neam,care duc o viață în armonie,cu o iubire
necondiționată,dăruire totală.
Ca o ilustrare a exprimării directe a sentimentelor eului liric, se remarcă
prezența mărcilor lexico-gramaticale: forme pronominale de persoana
I: ,,noi,ne,ni”.Poezia este alcătuită din trei catrene,a căror muzicalitate este
realizată prin rima imperfectă,ritmul iambic,măsura de 8-10 silabe.
Prin descriere sunt exprimate gradat sentimentele de dragoste,
compasiune, recunoștintă.
Intensitatea sentimentelor sunt exprimate din primul vers-o propoziție
enunțiativă în care cuvântul,,totul”(pronume nehotărât)înseamnă integral
subţie.
Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă
Să enumerate etapele pe care le trec cei ce se doresc,,părinți”:,,ne nasc,ne
ni se aşeze în pământ, temelie.”
complet-răbdare,osteneală,necazuri,sacrificiu,bucurii,din care nu lipseşte
nimic;,,oricând”-în orice timp,totdeauna,fără a număra timpul.Sunt apoi
cresc” cu dorința de a fi depășiți,de a urca pe scări înalte ale vieții acolo
unde ei nu s-au încumetat.
Imaginea dedicării totale a părinților, care, după ce au dăruit totul, se retrag,
pentru a nu stingheri cu prezența lor este copleșitoare. Enumerația pașilor în
dăruirea lor este deosebită-,sunt asemenea sfinților care prin discreția
faptelor,a smereniei își risipesc energiile în tăcere, fără laude.
În strofa a doua este surprins sacrificiul continuu al celor ce se
dăruiesc.Enumeratia adjectivelor la superlativ absolut prin repetarea
adverbului,,prea”conturează o imagine tristă,adevărată a celor cu o
delicatețe, frumusețe sufletească ,,li-i rușine”,sentimental de sfială,jenă
pentru transformarea lor odată cu trecerea timpului. Se simt,,vinovați pentru
timpul” calm și îngăduitor,,pierdut”,fără întoarcere,când n-au dat valoare
clipelor,când n-au luptat prea mult pentru ei și cei de-aproape și-atunci ,,ne
privesc în tăcere cuminți”,cu judecată,liniștiți,dar neputincioși,cerând parcă
iertare pentru neîndeplinirile lor,mergând înapoi pe firul amintirilor și al
emoțiilor.Este o inversare a rolurilor-sunt ca niște copiii care nu și-au
îndeplinit rolurile.
În strofa a treia sentimentul de compasiune atinge intensitatea
maximă:imaginea stingerii părinților este conturată printr-o metaforă:,,își
mută privirea în stea”au devenit candela vieții,lumini nemuritoare,se
îndreaptă spre veșnicie,de sus vor veghea viața celor dragi.
Părinții vor deveni,,temelie”,sprijin,baza eternă a generațiilor.
Verbele la timpul prezent susțin intensitatea trăirilor, iar ipostaza eului liric
este cea a generației tinere care-și mărturisește sentimentele de recunoștință
pe care le are pentru părinți.

Stihuitorul Chiar și atunci cînd scriu stihuri
originale
de Lucian Blaga
nu fac decît să tălmăcesc.
Așa găsesc că e cu cale.
Numai astfel stihul are un temei
să se-mplinească și să fie floare.
POETUL Traduc întotdeauna. Traduc
în limba românească
Creatorul un cîntec pe care inima mea
mi-l spune, îngînat suav, în limba
ei.
Mesajul poeziei:așa cum părinții fac totul oricând pentru copii și aceștia
trebuie să-i înconjoare cu iubire,respect,să le fie sprijin odată cu trecerea
timpului,când ajung,,prea bătrâni,bolnavi”,să fie păstrați cu smerenie în
amintire.
Poezia se poate citi ca o arta poetica,deoarece este o confesiune,o marturisire intentionata
a modalitatilor prin care poezia devine ,se creeaza.
Eul liric este prezent,poetul simte nevoia sa se explice,sa dezvaluie misterul infaptuirii
versului,mecanismele de producere a poeziei.Prezenta eului liric este camuflata in pers.1 a
verbelor,demonstreaza faptul ca poetul este o manifestare imperativa a individualitatii
poetice,privita in raport cu lumea.Instanta lirica(poetul)se adreseaza lumiii,se explica pe
sine si explica si actul creatiei poetice.Faptul ca poemul este o marturisire il sustine primul
vers,,chiar(adv.de intarire)si atunci cand scriu versuri originale``.
Actul poetic este o modalitate de situare a eului in Univers,o modalitate de A FI in si prin
poezie.De aici si ideea de a explica cum se naste poezia de la impulsurile inimii ,pana la
actul in sine al ,,facerii``poetice.
Poezia se naste in ,,inima``sub forma de,,cantec``inganat suav in limba ei``.Poetul este
vazut ca un traducator,care pune in cuvinte simtirea poetica nascuta in adancul finite sale.E
ca si cum poetul s-ar situa intre doua dimensiuni: o dimensiune interioara a poeziei in care
exista doar simtire si o dimensiune exterioara=lumea.Poezia se naste pentru lume in
cuvinte,pentru a fi citita,inteleasa si transformata de catre cei ce o citesc intr-un alt cantec
interior.Poetul se traduce pe sine prin poezie pentru lumea exterioara.Fara acest gest
al,,talmacirii``,actul poetic ar ramane intr-o dimensiune abstracta,necunoscuta
celorlalti.Traducerea expresiilor poetice interioare reprezinta calea,nasterea poeziei,dar si
temeiul poeziei;,,nu fac decat sa talmacesc//asa gasesc cu cale//numai astfel stilul are un
temei. Metafora florii prin care se confirma implinirea actului poetic nu este aleasa
intamplator.FLOAREA reprezinta frumosul,placutul,incantarea simturilor.Toate aceste
semnificatii traduc,de fapt,rostul,temeiul poeziei in primul rand,dar si al poetului. Intreaga
poezie reprezinta o definitie a eului liric-poetul-si al actului poetic-poezia ca doua
dimensiuni ce se determina reciproc,poetul neputand exista fara poezie,cum nici poezia nu
s-ar putea produce fara,,cantecul``din inima poetului si fara ,,talmacirea``acestuia pentru
lumea exterioara.`