Într-un lac-Tudor Arghezi

Într-un lac alb de lumină,

A ieşit o lună plină.
Ce mai caută şi luna
Tot în lacuri todeauna?
Limpezeşte şi îşi spală,
Noaptea, farfuria goală,
Porţelanu-având o pată
De argint necurăţată.
Azi, în lacul îngheţat,
Blidul nu i-a mai intrat
Şi-i atârnă-n ceaţa sură
Vătămat de-o ştirbitură.”

Textul liric cuprinde totalitatea operelor literare, în care poetul își exprimă, în mod direct, gândurile,
ideile și sentimentele, prin intermediul vocii eului liric și cu ajutorul resurselor expresive.
Caracteristici:
-principala instanță a comunicării poetice o constituie eul liric, care își face simțită prezența, la
nivelul textului, prin intermediul mărcilor lexico-gramaticale/indici morfologici: verbe/pronume la
persoana I/a II-a;
-sunt prezente o gamă vastă a procedeelor artistice: figurile de stil creează imagini artistice, încât
limbajul abundă în expresivitate, iar cuvintele dobândesc sens figurat;
-eul liric se află în diverse ipostaze: contemplator, visător, nostalgic, îndrăgostit, revoltator,
însingurat;
-sunt prezente elemente de prozodie: rimă, ritm, măsură;
-tiparele textuale folosite sunt: descriptiv și monologul liric.
Titlul poeziei ,,Într-un lac’’, de Tudor Arghezi este sugestiv și se găsește într-o strânsă legătură cu
semnificațiile profunde ale textului. El stabilește un loc, ,,un lac’’, ce simbolizează ochiul
pământului, un rai iluzoriu ,,oglindă a cerului’’, iar articolul nehotărât ,,un’’ transformă un loc
oarecare într-unul distinctiv, feeric. Contemplând un peisaj nocturn, încântător, eul liric este fermecat
de strălucirea astrului, care-și caută lumina pe luciul lacului.
Interpretarea versurilor:
Poezia ,,Într-un lac’’, de Tudor Arghezi este o veritabilă pledoarie pentru frumusețea naturii, cu toate
că vocea poetică nu se ipostaziază textual, sentimentul de emoție transmis prin întregul discurs liric
este evident. În fața măreției naturii, acesta se simte copleșit, iar misterul provocat de imaginea
locului se îmbină armonios cu fascinația, punându-se în evidență tema cunoașterii.
Din ipostaza nedumeritului, poetul se întreabă ce iscodește luna prin apa lacului. Răspunsul îl găsește
urmărind felul în care în noapte, în timpul miraculos, luna ,,își curăță’’ lumina pură-în care sunt
limpezite natura și soarta omului.
În apa rece a iernii, luna încremenită nu-și mai oglindește chipul luminos, ea este înconjurată de
neguri posomorâte, micșorată de dureri, imagine contrastantă, îndurerată, lipsită de viață; lacul este,
astfel spus, un loc al vieții și al morții.
Căutându-și chipul în apă, fântână a tinereții veșnice, luna își arată dorința de nemurire, tocmai
pentru că apa purifică, vindecă și întinerește. Lacul este ca o oglindă a regăsirii eternului efemer,
trecător. Eul liric se află și în ipostază de spectator.
Prozodie:
Măsura este de 8 silabe; rima este împerecheată, ritmul este trohaic, structurată pe trei catrene.
Interpretarea unor figuri de stil:
O figură de stil reprezentativă este epitetul cromatic ,,lac de lumină’’ sau ,,pată de argint necurățată’’
sau ,,ceața sură’’, care accentuează misterul și farmecul naturii;
O figură de stil sugestivă o constituie metafora ,,(luna) farfurie goală’’ sau blid cu ,,pată de argint’’,
care evocă frumusețea, dar și lumina în imensitatea întunecimii.
O figură de stil aparte/inedită este interogația retorică ,,Ce mai caută și luna/Tot în lacuri
totdeauna?’’, care exprimă nedumerirea poetului, văzând alăturarea luminii lunii cu apa, reflectată ca
o tainică îmbrățișare a lor.
Compararea textului liric cu o altă operă studiată sau citită
Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,Lacul’’, de Mihai Eminescu, care pune în lumină
imaginea unui loc feeric, personificat, aflându-se într-o permanentă conectare cu trăirile interioare ale
eului liric.
Asemănarea o reprezintă tipul de peisaj descris: peisajele din natură, ce au în centrul lor apa, element
primordial, simbol al vieții, al regenerării și al purității.
O deosebire dintre cele două texte constă în temele poeziilor: textul lui Arghezi abordează tema
cunoașterii, prin prisma lacului, care devine ochiul pământului, simbol al adevărului, al descoperirii
misterului, ce întreține feeria naturii, în vreme ce, poezia lui Eminescu surprinde tema naturii, care se
îmbină armonios cu iubirea, ce ar fi putut fi împlinită , dacă nu era în planul oniric (al visului), însă
lacul devine martorul trăirilor eului îndrăgostit.

Izvorul nopţii-Lucian Blaga

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
Titlul poeziei este o metaforă, ce exprimă fascinația ochilor negri ai iubitei, care sunt numiți ,,izvorul
nopții”, semnificând originea - ,,izvorul” –sursa apei vii care dă viață, simbolul purității, al sufletului
omenesc, al sentimentului de iubire, ce capătă proporții cosmice în momentul ,,nopții”, timp al
misterului.
Poezia este alcătuită dintr-o frază amplă, care conține admirația pentru frumusețea ochilor iubitei și o
propoziție dezvoltată, ca o concluzie emoționantă a dragostei.
Poezia începe printr-o adresare directă, exprimând admirația poetului față de ființa
dragă ,,frumoaso”. Momentul este cel al înserării, iar gesturile sunt tandre.Vocativul ,,Frumoaso”
ilustrează perfecțiunea fizică a iubitei, exprimând sentimentul de admirație față de aceasta. Adresarea
directă dă impresia de prezența reală a iubitei, susținută și de folosirea adjectivelor pronominale la
persoana a II-a ,,ta”, ,,tăi”. Poetul nu-i conturează un portret , ci îi schițează doar o trăsătură:
frumusețea ochilor ei negri prin intermediul unor epitete ,,ochi-așa de negri”, ,,ochii tăi, adâncii” sau
al unor metafore ,,izvorul noptii”, ,,o mare de-ntuneric”. Descrierea e făcută metaforic și subiectiv,
ochii iubitei devin izvorul noptii; ochii ei și noaptea sunt imagini asociate prin nuanța, culoarea
neagră, sumbră, simbol al infinitului, al misterului ce așteaptă să fie descoperit. Enumerația ,,peste
văi și peste munți și peste șesuri” arată ideea că poetul regăsește toate elementele din natură în
adâncimea ochilor iubitei care acoperă totul. Cuvântul ,,ochii”- cuvânt-cheie al poeziei, apare de trei
ori, exprimând admirația și extazul. Aceeași semnificație o au și metaforele ,,izvorul” și ,,o mare de-
ntuneric” imensă ce acoperă cu mister ființa îndrăgostiților, contopindu-i cu natura. Poziția cuplului
predispune la visare, privind în ochii fermecători ai iubitei- izvorul întunericului, simbol al tainei
existenței vieții. Adjectivele posesive la persoana I si a IIa:,,îmi’’, ,,-ți’’, ,,ta’’, ,,tău” îi arată pe cei
doi îndrăgostiți într-o stare de vrajă. Negrul intens al ochilor iubitei semnifică unul din marile mistere
ale Universului, întrucât se identifică cu cadrul nocturn care acoperă văile, munții, șesurile, întreg
Pământul, ca o taină fascinantă: ,,ochii tăi, adâncii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste
văi/ și peste munți și peste șesuri,/ acoperind pământul/ c-o mare de-ntuneric.”
Ultimele două versuri se constituie într-o concluzie : vraja emanată de frumusețea ochilor
iubitei: ,,Așa-s de negri ochii tăi/ lumina mea.”, contrastul dintre negrul ochilor și lumina care
aureolează iubirea este realizat printr-un oximoron=adică alăturarea a două cuvinte cu sens
contradictoriu, care formează însă un tot= sentimentul profund de iubire: ,,așa-s de negri” în opoziție
cu ,,lumina mea”, astfel există un contrast uimitor între negrul ochilor și lumina ce o reprezintă iubita
pentru poet.
Interpretarea unor figuri de stil
O figură de stil reprezentativă o constituie inversiunea ,,ți-s ochii așa de negri’’ sau ,,tainic curge
noaptea’’, care sugerează faptul că poetul insistă asupra facinației ochilor iubitei și asupra misterului
pe care aceștia îi degajă în natura întreagă.
O figură de stil inedită, la nivelul textului, o reprezintă metafora ,,o mare de întuneric’’, care exprimă
ideea că dragostea este una dintre marile taine ale lumii, dar arată și nesiguranța îndrăgostitului.
O figură de stil sugestivă, la nivelul textului, o constituie epitetul, aflat la superlativul absolut ,,așa de
negri’’, care amplifică profunzimea sentimentului de dragoste.
Compararea textului liric cu o altă operă
Ideea acestui text mă trimite cu gândul la opera ,,Emoție de toamnă’’, de Nichita Stănescu, care pune
în lumină teama profundă pentru o iubire pe cale de a se sfârși.
O valoare culturală comună celor texte o constituie sentimentul profund de iubire pentru
persoana dragă, văzut în ipostaze diferite.
În textul-suport, poetul își exprimă admirația și dragostea față de iubită prin descrierea ochilor și a
negrului intens, care amplifică misterul, dar și profunzimea pentru această trăire.
În poezia lui Stănescu, sentimentul de iubire este diferit, pe cale de dispariție, provocându-i
îndrăgostitului o trăire de amărăciune. Poetul imploră printr-un imperativ ,,acoperă-mi inima cu
ceva’’ să-i fie protejat interiorul, cel puțin cu iluzia iubirii, și preferă ocrotirea iubitei ,,sau mai bine
cu umbra ta’’.