Izvorul nopţii

De Lucian Blaga

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri,
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

1
 Argumentare

Lucian Blaga (1895-1961), s-a remarcat în literatura română

prin opere profunde, filozofice, ca şi “Izvorul nopţii”. Această poezie îi
este dedicată unei iubite simbolice, o fiinţă perfectă, a cărei
caracteristică dominantă ar fi ochii negri, pătrunzători, după cum
sugerează titlul. Ea a apărut în volumul său de debut ca şi poet,
“Poemele luminii”, structurat pe două mari teme prezente şi în creaţia
eminesciană: natura şi dragostea, cea de-a doua reprezentând şi
tema “Izvorului nopţii”.
Opera lirică este opera literară care transmite idei şi sentimente
în mod direct, reuşind să impresioneze şi să sensibilizeze cititorul.
Sentimentele ce reies din limbajul la care apelează poetul- epitete
metaforice, hiperbole, enumeraţii, metafore, oximoron- sunt de
profundă iubire, acesta adresându-i-se direct la începutul poeziei.
Specific operelor lirice blagiene, şi aceasta prezintă structură
astrofică şi versuri cu lungimi şi măsuri diferite. De la început, poetul
o contemplă cu patima dragostei, cuvântul “frumoaso” fiind un
adjectiv substantivizat în cazul vocativ ce are rolul de a sublinia
frumuseţea sublimă a iubitei. Inversiunea “ţi-s” precum şi superlativul
adjectivului “negri” reliefează de asemenea patima cu care eul liric o
adoră pe ea, cea care l-a vrăjit, cu ochii ei magici, atât de adânci.
Ochii ei negri alcătuiesc simbolul central al acestei poezii, ei fiind
menţionaţi de patru ori, de fiecare dată Blaga subliniind adâncimea şi
magia lor. Acest negru dă o notă de mister privirilor cu care ea îl
învăluie, fermecându-l. El se pierde în ochii ei, intrând într-o transă
unde nu mai poate fi el însuşi, unde domneşte o atmosferă tainică, de
meditaţie, de linişte şi calm.
Ca şi în orice operă lirică, eul liric îşi face şi aici puternic simţită
prezenţa, prin modul direct de adresare către iubită şi verbele şi
pronumele la persoana I. Poetul îi acordă iubitei gesturi tandre,
dăruindu-i-se cu trup şi suflet, astfel cum sugerează versul “când stau
culcat cu capu-n poala ta”. Ideea lichidului apare de mai multe ori în
poezie, prin cuvintele “izvor”, “curge” şi “mare”. Bezna pare să curgă
din universul privirii sale, cuprinzând întreaga lume sugerată de
enumeraţia “peste văi şi peste munţi şi peste şesuri” şi transformând-
o într-un tărâm pentru ei doi, plin de unicitate, mister şi pace
sufletească. Construcţia poeziei

2
 este bazată pe un oximoron, aflat în ultimele două versuri, în care
poetul alătură întunericului generat de ochii ei sintagma “lumina
mea”, accentuând iubirea imensă ce o simte pentru ea.
Deşi lungimea şi măsura versurilor diferă iar poetul apelează la
versul alb, poezia dispune de o muzicalitate interioară deosebită,
aceasta provenind din ritmul iambic şi asonanţa ce apare în versul
“când stau culcat cu capu-n poala ta”.
Bazându-ne pe toate argumentele de mai sus, putem afirma că
“Izvorul nopţii” este o operă lirică şi una dintre cele mai reuşite poezii
ale lui Lucian Blaga.