Mihai Eminescu- Luceafărul

INTRODUCERE
-Mihai Eminescu, ,,omul deplin al culturii româneşti”- Constantin Noica, este considerat
a fi cea mai importantă voce poetică a literaturii române.
-Un reprezentant de seamă al epocii ,,Marii Clasici”, Mihai Eminescu a fost socotit de
Mihail Sadoveanu drept ,, ultimul mare romantic european” şi un model paideic

-Poemul ,,Luceafărul” este o operă filosofică şi romantică, fiind considerată de către

criticii literari cea mai reprezentativă şi complexă creaţie a autorului, întrucât înglobează
majoritatea temelor eminesciene.
-Poezia a apărut pentru prima dată în 1883 în almanahul societăţii literare ,,România
Jună”, urmând ca în 1884 să fie publicat în prima ediţie a volumului ,,Poesii”.

-,,Luceafărul” îşi are originea în două basmele populare ,,Fata din grădina de aur” și
,,Miron și frumoasa fără corp”, precum și în filosofia lui Schopenhauer –anatomia între geniu și
omul comun și în Mitul Zburătorului.
- Se remarcă fascinația poetului pentru creațiile populare, el însuși mărturisind
,,Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de
amar”.
- viziunea despre lume a romanticului sugerează o arhitectură a sufletului ce se suprapune
cu cea a creației

ÎNCADRARE ÎN CURENT ȘI PERIOADĂ

- Romantismul este curentul literar ce se desfășoară în a doua jumătate a sec XVIII ce
are în centru primatul sensibilității, libertatea totală a imaginației.
- Spre deosebire de clasici, romanticii proclamă exploatarea multiplelor registre
lingvistice, precum și amestecul speciilor.
- Astfel, poemul ,,Luceafărul” este unul romantic, o alegorie pe tema geniului, dar și o
meditație asupra condiției umane duale(omul supus unui destin pe care tinde să-l depășească).
-Lirismul susținut de meditația filosofică și expresivitatea limbajului este turnat în
schema epică a basmului și presărat cu elemente dramatice (secvențe de dialog și dramatismul
sentimentelor).
- De asemenea, structura epico-liric-dramatică a poemului este redată prin elemetele
incipiente specifice basmului, prezența verbelor la timpuri narative și firul narativ.
- Dramatismul este evocat de împărțirea în patru tablouri echivalente cu cele patru acte
ale unei piese de teatru și de existența personajelor simbolice, iar lirismul este accentuat prin
intensitatea trăirilor, exploatarea imaginilor artistice și a simbolurilor
 - Tudor Vianu socotește personajele poemului drept ,,voci” sau măști ale poetului,
întrucât eul liric se proiectează în diverse ipostaze, corespunzatoare propriilor contradicții.
- Din această perspectivă, putem afirma că poetul nu s-a proiectat numai sub chipul lui
Hyperion-geniul, ci și sub chipul lui Cătălin, reprezentând aspectul teluric al bărbatului, sau al
Demiurgului, exprimând aspiarația spre impersonalitatea universală, și chiar sub chipul
Cătălinei, muritoarea care tânjește după absolut.

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

- Tema centrală e poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea,
iubirea și cunoașterea.
- Tema dragostei este una recurentă în toate tablourile, fiind concretizată de iubirea dintre
Cătălina și Cătălin, dublată de motivul incompatibilității dintre ,, chipul de lut”- ființa comună și
geniul.
-Tema efemerități timpului este, de asemenea, prezentă în poem, alături de tema naturii
- printre motive se numără : visul, noaptea, luna, stelele, marea, îngerul, demonul, cuplul
adamic, zborul interstelar
-Viziunea despre lume a eului liric este, de asemenea, profund romantică, reflectată prin
teme, prin relația geniu-societate, structură, alternanrea planului terestru cu cel cosmic, de
antiteze,c motive literare (Luceafărul, noaptea, visul), imaginarul poetic, cosmogonii, amestecul
speciilor(elegie, meditație, idilă, pastel) și de metamorfozele lui Hyperion.

ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE

TITLUL
-Titlul poemului ilustrează motivul central al operei, prezentând alegoria geniului solitar
în lume și neînțeles de ceilalți.
-denotativ, ,,Luceafărul” este numele primei stele care se arată pe cer, cel mai strălucitor
astru ceresc cu rol de călăuză
-conotativ, este un motiv simbol al geniului, capabil de sacrificiu in iubire.
-Titlul anticipează inserția unor teme cosmice , avertizând asupra naturii duale a geniului
care participă la două ordini: cea divină și cea umană, poetul apelând la fuziunea a doua vechi
mituri ( mitul lui Lucifer și mitul lui Hyperion).

STRUCTURĂ COMPOZIȚIONALĂ
-Compozițional, poezia este structurată în 98 de catrene, poetul exploatând versul scurt
de factură literară .
- Ritmul poeziei este iambic, măsura versului fiind de 7-8 silabe. Rima încrucișată
alternează cu rima săracă și cu cea bogată, iar rima leonină conferă dinamism discursului poetic.
Cele 98 de strofe compun 4 tablouri ce interferează terestrul și cosmicul.
VIZIUNEA ARTISTICĂ
Primul tablou înfățișează splendida poveste de iubire, prin aspirația fetei de împărat spre
spațiul celest și năzuința Luceafărului de a coborî în spațiul teluric. Incipitul poemului se află sub
semnul basmului, plasând acțiunea în illo tempore ,,A fost odată ca-n povești/A fost ca
niciodată”, această secvență anticipând o poveste de dragoste imposibilă. Portetul fetei de
împărat, realizat prin superlativul absolut de factură populară ,,o prea frumoasă fată” pune în
lumină unicitatea acesteia. Comparația ,, Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele” propune
o posibilă dualitate între puritate și predispoziție spre înălțimi astrale. Motivul ferestrei
simbolizează cele două planuri, cel sacru și cel profan. Astfel, fata contemplă Luceafărul de la
fereastra castelului, iar acesta, privind spre ,, umbra negrului castel” dezvoltă o pasiune pentru
fata, care aspiră spre absolut, iar spiritul superior, Luceafărul, simte nevoia compensatorie a
materialității. Totodată, iubirea pe care o simte fata are un accent cotidian, sugerat de construcția
simetrică ,,Îl vede azi, îl vede mâni/Atfel dorința-i gata”. În antiteză, iubirea profundă a
Luceafărului necesită un lung proces de ,,cristalizare”, cum ar spune Stendhal (,,El iar privind de
săptămâni/ Îi cade dragă fata”). Apariția iubirii este susținută de mitul zburătorului, acesta
pătrunzînd în camera fetei în formă spirituală prin lumini, acțiunea având loc în spațiul oniric: ,,
Și pas cu pas pe urma ei/Aluneca-n odaie”.

La fel ca în poemele ,,Floare Albastră” sau ,,Dorința”, atracția îndrăgostiților este

sugerată mai întâi de o chemare, menită sa scoată în evidență dorul și intensitatea sentimentelor.
La chemarea fetei ,, O dulce-al nopții mele domn,/ De ce nu vii tu?”, Luceafărl se smulge din
sfera sa și se întrupează din cer și mare ca un ,,tânăr voievod”, totodată, ,,un mort frumos cu
ochii vii”, oximoronul sugerând imortalitatea, spiritualitatea Luceafărului fiind vădită în ochi
,,Ochiul tău mă-ngheață”. Urmând repetatei chemări-descântec ,,Cobori în jos, luceafăr blând,/
Alunecând pe-o rază”, cea de-a doua întrupare va fi din soare și noapte. În antiteză cu prima
înfățișare angelică, cea de-a doua este circumscrisă demonicului ,,O, ești frumos, cum numa-n
vis/Un demon se arată”. Fata recunoaște că nu poate raspunde pasiunii lui cu aceeași
intensitate ,,Privirea ta mă arde”, dragostea lor semnificând atracția contrariilor. Luceafărul
formulează sintetizator diferența ce îi separă ,,eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare”, această
secvență sumarizând intr-o oarecare măsura primul tablou.

Tabloul al doilea, prezintă etapele Erosului între două ființe contingente: Cătălin și
Cătălina, această potrivire onomastică sugerând însăși compatibilitatea. Totuși, această ipostază a
iubirii este departe de cea ideală. Portretul lui Cătălin este construit într-o notă depreciativă ,,Încă
de mic/ Te cunoșteam pe tine/ Și guraliv și de nimic/ Te-ai potrivi cu mine”, sugerîndu-se
caracterul impulsiv și instinctualitatea, opusa spiritualității. Astfel, cu un portret antitetic celui al
Luceafărului, Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrității pământene ,,Băiat din flori
și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”. Idila se desfășoară sub forma unui joc în care, pentru a o
seduce pe Cătălina, Cătălin urmează o tehnică de vînătoare a păsărilor, suprinzându-se alegoria
vânător-pasăre, îndrăgostitul reprezentând vânătorul, iar pasăra este obiectul dragostei. Cu toate
acestea, limbajul și atitudinea lui Cătălin se înnobilează datorită trăirii dragostei ,,Să ne privim
nesățios/ Și dulce toată viața”, prin dragoste remarcându-se o formă sublimă a comunicării dintre
întragostiți. În altă ordine de idei, se remarcă năzuințele antitetice ale Cătălinei între iubirea
senzuală trăită cu Cătălin și iubirea spirituală pe care o avea pentru Luceafăr (,,O, de Luceafărul
din cer/ M-a prins un dor de moarte”)/

Al treilea tablou ilustrează planul cosmic și constiutie cheia de boltă a poemului,

reprezentând călătoria interstelară a lui Hyperion către Demiurg. Spațiul parcurs de Luceafăr este
o călătorie regresivă temporal, în cursul căreia el trăiește în sens invers istoria creației
Universului : ,,Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ vedea ca-n ziua ce-a de-ntâi,/ Cum
izvorau lumine”. Zborul cosmic potențează intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire ca
act al cunoașterii absolute. Ajuns în spațiul demiurgic în momentul dinaintea nașterii luminilor,
Luceafărul este însetat de repaos, adică de viață finită, stingere și este numit Hyperion. Acesta îi
cere Demiurgului sa îl dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute ,,Reia-mi al
nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”, dorință ce
este refuzată, întrucât moartea Luceafărului ar produce moartea lumii. Filozoful Constantin
Noica observă ca Hyperion cere să devină ,,altceva”, dar pentru asta ar trebui să se nască din
nou, însă Luceafărul se născuse odată cu lumea. Astfel, parte din mesajul acestei secvențe este
cel al condiției primordiale, Luceafărul se află sub puterea unui destin implacabil căruia nu i se
poate sustrage, ceea ce îi dă imposibilitatea de a trece din lumea materială în cea spirituală ,, Ei
au doar stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem
moarte”, astfel fiind evidențiată antiteza lumii muritorilor- lumea nemuririi.

Al patrulea tablou este construit simetric față de primul, prin interferența planului
cosmic cu cel terestru. Secvența cuprinde idila celor doi îndrăgostiți mundani, cadrul iubirii fiind
umanizat, tipic eminescian, având loc departe de lume, în liniște, iubirea celor doi fiind
susținnută de elemente ale naturii ,,leagnul ocrotitor” al îndrăgostiților. Astfel, luna și teiul au rol
afrodisiac, apa sugerând ideea de resurecție, cu fecare poveste de dragoste omul renăscând.
Totodată, se remarcă desăvârșirea lui Cătălin prin dragoste, descriind femeia iubită printr-o
hiperbolă ,,ești iubirea mea de-ntâi/ Și visul meu din urmă”, subliniind profunzimea pasiunii și
unicitatea iubirii, apropiindu-se chiar de cuplul adamic, Cătălin astfel se desprinde de ipostaza
terestră. Mircea Cărtărescu exprimă ideea inedită cum că ,,În adâncul operei eminesciene nu
există decât două personaje care se caută și se înfruntă într-un joc tragic: eroul și dublul său,
partea pieritoare și cea eternă a eului scindat”. ,,Îmbătată de amor”, Cătălina înca are nostalgia
astrului iubirii și îi adresează o a treia chemare, în care Luceafărul este înfățișat drept o stea a
norocului. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui de această dată, una de asumare
a eternității și odată cu ea a indiferenței. Omul comun este incapabil să depășească cu adevrat
contingentul, iar geniul manifestă un profund dispreț față de această incapacitate ,,Ce-ți pasă ție,
chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constată cu durere că viața cotidiană a omului
urmează o mișcare cirulară, orientată spre accidental și întâmplător: ,,Trăind în cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.
LIMBAJUL
-Farmecul limbajului eminescian este în consonanță cu mișcarea ideilor și tuultul
sentimentelor. Antiteza dintre planul terestru și cel csmic este sugerată, la nivel fonetic de
alternanrea tonului minor cu cel major, realizată prin distribuția consoanelor și vocalelor. La
nivel morfologic, interjecțiile din dialogul Cătălinei și al lui Cătălin și abundența verbelor la
imperativ marcehază adresarea directă. Formle arhaice ale unor verbe evocă atmosfera
faabuloasă specifică basmului ,,Și apa unde-au fost căzut”, iar, la nivel stilistic, poemul se
constituie pe baza alegoriei, dar și a antitezei dintre geniu și oamenii comuni prin metafore,
hiperbole și comaprații savuroase.

INCHEIERE
Astfel, opera eminesciană concretizează o suită de motive și elemente ce o ridică
deasupra unei simple poezii, făcând-o o poveste a devenirii, o încercare a atingerii absolutului ce
se soldează cu constatarea condiției efemerității proprii. Capodopera lui Mihai Eminescu,
,,Luceafărul”, ,,o sinteză a categoriilor lirice pe care Eminescu le-a produs” (Tudor Vianu),
înglobează multiple motive și semnificații, de la natura la iubire, de la posibil la imposibil, de la
tangibil la intangibil, exprimând însăși opinia lui Eminescu despre propria sa poezie, putând fi
interpretată în citat chiar propria sa condiție ,,geniul nu cunoaște nici moarte și numele său scapă
de simpla uitare, pe de altă parte, însă pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil
de a fi fericit”.