Luceafărul

de Mihai Eminescu
~ tema și viziunea despre lume ~

Mihai Eminescu este ultimul mare poet romantic european care și-a exprimat apartenența la
romantism.
Poezia ”Luceafărul” este o capodoperă a creației românești, o sinteză a gândirii eminesciene.
El a fost publicat în anul 1883 în Almanahul Societății Academice Social Literare ”România Jună”
din Viena, fiind apoi reprodus în revista ”Convorbiri literare”.
Poemul ”Luceafărul” aparține romantismului prin: varietatea surselor de inspirație (folclorile,
mitologice, culte), prin fascinația absolutului, prin sinteze de genuri literare și de specii literare
(basm, idilă, pastel,elegie), prin compoziția bazată pe antiteză, prin imaginarul poetic.
O primă trăsătură romantică o reprezintă varietatea surselor de inspirație folclorice, mitologice
și filosofice. Poemul are la bază ”Fata în grădina de aur” din culegerea austriacului Richard
Kunisch, căruia îi schimbă finalul, deoarece omul de geniu are o moralitate superioară și găsește
soluția retragerii în ”lumea sa”. Condiția geniului nefericit este o temă preluată din filosofia lui
Schopenhauer. Poetul se inspiră, de asemenea, din mitologia creștină și greacă.
O altă trăsătură romantică o constituie amestecul genurilor și al speciilor literare. Mărcile
eului liric sunt absente, pentru că poemul este liric, dar cu formă narativ-dramatică. Pe parcursul
poemului, se identifică elemente ale unor specii literare diferite: basm, pastel, elegie, meditație,
idilă.
Tema principală a poemului este condiția geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea,
poemul fiind în esență o meditație filosofică asupra omului de geniu.
Titlul reprezintă motivul central al poeziei. ”Luceafărul” este văzut ca o ființă solitară și
nefericită, opusă omului comun. În poezie, el devine simbol al unicității și al superiorității,
întruchipând geniul. Totodată, titlul unește două mituri, unul românesc al stelei călăuzitoare și altul
grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura duală a ființei romantic.
Lirismul de măști este prezent în acest poem, fiind evident în întâlnirea la nivel oniric dintre
fata de împărat și Luceafăr, ipostazele de înger și demon a astrului, chemările fetei și, nu în ultimul
rând, în dialogul dintre Demiurg și Hyperion.
Din punct de vedere compozițional, poemul este alcătuit din patru tablouri, în structura sa
identificându-se relații de simtrie și de opoziție. Relațiile de simetrie se identifică în primul și
ultimul tablou, prin interferența planului uman-terestru cu planul universal-cosmic. Relațiile de
opoziție sunt dezvoltate estetic prin antiteza dintre efermeritate și eternitate, dintre planul terestru și
cel cosmic, dintre omul comun și geniu.
Primul tablou cuprinde mai multe secvențe poetice: portretul fetei de împărat, descrierea
romantică a cadrului natural, idila dintre fată și Luceafăr și metamorfozele acestuia.
Tabloul întâi debutează cu o formulă specifică basmului (”A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată) care introduce cititorul în universul imaginației eminesciene.
Portretul fetei de împărat evidențiază o pământeancă superioară ale cărei trăsături (originea
nobilă, frumusețea și unicitatea) îi motivează aspirația spre absolut, simbolizată prin iubirea față de
Luceafăr. În conturarea portretului sunt folosite diverse figuri de stil: epitet exprimat prin superlativ
absolut ”prea frumoasă” și comparația dublă ”Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”.
Imaginarul poetic e de factură romantică. Povestea de iubire este prezentă în înfiriparea ei
treptată, de la contemplație la visare, prin intermediul motivelor romantice: luceafărul, marea, visul,
fereastra, oglinda. Motivul serii și al castelului accentuează romantismul conferit de prezența
Luceafărului. Datorită apartenenței la lumi diferite, întâlnirea dintre cei doi este posibilă doar în
plan oniric.
Luceafărul răspunde chemării-descântec rostită de fată, întruchipându-se mai întâi în ipostază
angelică, întruchipat din cer și mare, asemenea lui Neptun, apoi în ipostază demonică, după cum o
percepe fata. În conturarea portretului, în cele două ipostaze, se îmbină elementele romantice ale
unor câmpuri semantice antitetice: condiția umană (”tânăr voievod, ”păr de aur”) și condiția eternă
(”vânăt giulgi”, ”mort frumos cu ochii vii”).
În tabloul al doilea este prezentată idila dintre fata de împărat, Cătălina și pajul Cătălin. Este
prezentată repeziciunea cu care se stabilește iubirea dintre cei doi sub forma unui joc. Asemănarea
numelor sugerează compatibilitatea dintre cei doi, amândoi aparținând planului terestru. Portretul
lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului. Acesta
devine întruchiparea mediocrității pământene: ”viclean copil de casă”, ”Băiat din flori și din pripas/
Dar îndrăzneț cu ochii, cu obrăjei ca doi bujori”.
În al treilea tablou se prezintă zborul cosmic al Luceafărului, regresiv în timp, deoarece reface
în sens invers istoria genezei universale: ”Și din chaosului văi/ Jur împrejur de sine./Vedea ca-n
ziua cea dintâi/Cum izvorau lumine.” Spațiul pe care îl străbate este universul infinit: ”Un cer de
stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele.”. În cuprinsul acestui tablou se identifică trei secvențe
poetice: zborul cosmic al Luceafărului, rugăciunea și convorbirea cu Demiurgul. Rugăciunea
Luceafărului pornește din dorința de a cunoaște iubirea. Demiurgul nu-i poate îndeplini dorința,
deoarece a-i schimba condiția de nemuritor ar însemna producerea haosului universal și negarea de
sine. Demiurgul îi explică refuzul pentru a înțelege absurditatea rugăciunii lui Hyperion prin
antiteza dintre lumea terestră și cea eternă: ”Ei au doar stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/Noi nu
avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte.” În schimb, Demiurgul îi oferă alte ipostaze ale
geniului: filosoful, poetul (ipostaza orfică), geniul militar sau cezarul.
Al patrulea tablou este construit simetric față de primul prin interferarea planului teluric cu
planul universal-cosmic. Se identifică trei secvențe poetice: idila dintre Cătălin și Cătălina, a treia
invocare a Luceafărului și meditația asupra relației om comun-geniu.
Idila dintre Cătălin și Cătălina este prezentată într-un cadru romantic umanizat, tipic
eminescian:crângurile de tei înflorite, codrul, lumina blânda a lunii. Cătălin este prezentat într-o
ipostază diferită decât în partea a doua, simbolizând bărbatul îndrăgostit, cuprins de o profundă
pasiune ce-l proiectează într-o altă lumină. Cătălina are încă nostalgia absolutului, formulând a treia
oară chemarea către Luceafăr, pe care îl invocă să-i ocrotească iubirea: ”norocu-mi luminează”.
Din înălțimea lumii lui, Luceafărul meditează la experiența prin care a trecut, evidențiind
dramatismul propriei condiții, care nu poate fi depășită și care face imposibilă relația dintre om și
geniu. Metafora ”chip de lut” sugerează condiția pământeană a fetei care poate să cunoască fericirea
prin împlinirea iubirii. Ultima strofă este construită pe baza antitezei terestru-cosmic, efemeritate-
eternitate, geniul găsindsoluția retragerii în sine, de asumare a eternității și a indiferenței: ”Trăind în
cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”
În concluzie, ”Luceafărul” este o sinteză a întregii lirici eminesciene, deoarece se identifică
cele mai importante teme, motive, este o sinteză de genuri și specii literare, iar imaginarul poetic
este tipic eminescian. Poemul cu formă narativ-dramatică reprezintă o meditație asupra destinului
geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.