Plumb

de George Bacovia
George Bacovia este cel mai însemnat poet simbolist al literaturii române,
aparținând perioadei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou
univers de inspirație, târgul de provincie claustrant și intensitatea obsesivă cu care
trăiește spaima de moarte și de dezintegrare a naturii.
Poezia ”Plumb” apare în volumul omonim de debut, în 1916 ca fiind o artă
poetică, specifică genului liric în care se evidențiază un ansamblu de trăsături care
compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre menirea lui în Univers și
despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care îl particularizează.
Poezia ”Plumb” aparține simbolismului prin prezența simbolurilor și
muzicalitatea versurilor.
Încă din titlu putem observa prezența simbolului central: ”plumb”. Acesta
devine element de recurență prin reluarea în structuri: ”sicrie de plumb”,”flori de
plumb”. Plumbul sugerează greutatea, apăsarea existențială, dar și singurătatea,
moartea, lipsa comunicării, lipsa iubirii. Alte simboluri prezente în text sunt sicriele,
cavoul, cimitirul. Acestea fac din câmpul lexico-semantic al morții și contribuie la
conturarea unei atmosfere sumbre.
Muzicalitatea versurilor este o trăsătură specifică simbolismului și este
evidențiată de elementele de versificație: rima îmbrățișată, ritmul iambic, măsura de
zece silabe, dar și de repetiția cuvântului ”plumb”, care devine laitmotivul poeziei. De
asemenea, prezența verbelor la imperfect ”dormeam”, ”stam”, ”scârțâiau” conferă
muzicalitate versurilor alături de imagini auditive precum ”scârțâiau coroanele de
plumb”.
Tema poemului este reprezentată de condiția poetului într-o lume artificială,
lipsită de aspirații care îl determină la izolare.
Titlul textului este în directă relație cu conținutul acestuia, anticipând aspectul
tematic central. Acesta este un simbol care exprimă corespondența dintre un element
al naturii și stările sufletești exprimate poetic. În sens denotativ ”plumbul” este un
element chimic, un metal moale, greu, maleabil de culoare cenușiu-albăstruie, rău
conducător de căldură și electricitate. Sensul său conotativ derivă din cel anterior care
sugerează, în plan poetic, apăsarea, monotonia, dezorientarea, spațiu închis.