Plumb

~eseu~
de George Bacovia

Manifestul simbolismului românesc, poezia „Plumb” de George Bacovia vede lumina tiparului în luna
octombrie 1911, în revista ieșeană „Versuri”, cu toate că datează încă din anul 1900, când poetul, adolescent nu
avea motive de resemnare gravă în fața vieții.
Versurile ce dau titlul volumului de debut au fost întâmpinate de Alexandru Macedonski, printr-o,
inspirată epigramă: „Poete pe frunte/ Porți mândre flori de laur/ Ești slugur până astăzi/ Din plumb făcut-ai
aur”.
Poezia este o sinteză a celor mai specifice note estetice și psihologice ale liricii bacoviene și implicit ale
liricii simboliste, al cărei reprezentant de seamă e Bacovia (1881-1957). Volumele sale de versuri „Plumb”
(1916), „Comedii în fond” (1936), „ Stanțe burgheze”( 1946) îi conferă un loc privilegiat în simbolism.
Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se opunea
romantismului, naturalismului și parnasianismului și potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și fenomen din
lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor. Tot prin simbolism se înțelege și
modul de exprimare, de manifestare, propriu acestui curent.
Primele caracteristici ale simbolismului sunt prezența simbolurilor. a sugestiilor, corespondențelor,
sinesteziilor, a muzicalității sumbre date de refren și de rimele masculine, tema morții, a descompunerii
universale, depresia, spleenul, orașul cenușiu, parcul devastat, anotimpurile ce deșteaptă vechile dureri ori aduc
boală și moarte.
Poezia a fost scrisă când poetul avea 19 ani, în jurul anului 1900 când poetul nu avea motive de
resemnare gravă în fața vieții. Din propriile mărturisiri ale poetului aflăm că e înrâurită dintr-o scenă de familie
din cimitirul băcăuan „Cavoul sturzeștilor”, când poetul e impresionat de coroanele de plumb, ce urmează
sicriul, sfidând și înfruntând deopotrivă moartea. Se resimt influențe verlainiene în poezie, atât prin efectele
muzicale date de unele repetiții prin simbolul somnului negru al morții, dar și prin prezența spleenului (a stării
de melancolie, de plictiseală).
Poezia „Plumb” deschide volumul de debut din 1916, fiind și o poezie programatică ce anunță
principalele motive întâlnite în volum. Este considerată de către critici o artă poetică, de vreme ce anunță
principalele teme bacoviene, dar și stilul pe care îl particularizează.
Titlul poeziei este sintetic și simbolic cuvântul „ Plumb” apare de șapte ori în poezie, e un cuvânt cheie,
o metaforă, simbol ce sugerează prin greutatea sa specifică apăsarea sufletească, prin culoare - cenușiul plin de
suferințe, hărțuite năvalnic de singurătate, prin sonoritate - căderea grea, surdă, fără ecou, prin maleabilitate
labilitate psihică. Cenușiul mai conturează monotonia existențială, amestecul de alb și negru-culori ale doliului,
dar și culoarea de praf al țărânei în care se întorc toți. Greutatea lui sugerează imposibilitatea elanului vital,
boala moartea, prăbușirea. Prin nocivitate sugerează moarte.
Poezia se înscrie în universul bacovian prin atmosfera dezolantă în care plutește obsesia morții, a
neantului, a descompunerii ființei organice. Într-un interviu acordat lui I. Valerian, intitulat „De vorbă cu
George Bacovia”, poetul explica teoria referitoare la cromatică-sentiment: „Fiecărui sentiment îi corespunde o
culoare. Acum m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. În „Plumb” văd culoarea galbenă. Compușii lui dau
un precipitat galben, sufletul ars e galben... plumbul apasă cel mai greu pe om... forța lui m-a apăsat până la
distrugere.”
Poezia aparține tematicii morții din universul bacovian. Dacă la poeții romantici moartea era ultimul
dor, invocat elegiac ca un univers imaginar, în care ființa recuperează armonia lumii și liniștea fără de patimi a
sufletului ce nu va mai cunoaște zbuciumul, în „Plumb” moartea e o realitate ce nu se situează dincolo și e o
prezență încremenită, omul având condiția de damnat într-o lume meschină, într-o lume unde se simte sufocat,
fără condiția de recuperare.
Poezia este structurată în 2 catrene cu rima îmbrățișată, ritm iambic și măsurat de 10 silabe. Liantul
confesiunii lirice este motivul singurătății, un argument al acestuia fiind repetarea la începutul versului al treilea
al sintagmei „Stau singur”. Monologul e întrerupt de punctele de suspensie- pauze psihologice, iar lexicul
cuprinde cuvinte din sfera semantică a morții: „funciar”, „cavou”, „coroanele”, „mort”; cu efecte
onomatopoetice ale versurilor: „scârțâiau”, „să strig”, ce potențează singurătatea.
În strofa întâi, cadențe simple și grave, ne introduc într-un tărâm al somnului, vecin cu moartea, de care
vrea să se salveze eul liric. Reiterarea de 7 ori a cuvântului „plumb”, poziționat întotdeauna sub accent, dă
expresia unei conștiințe ce începe să se destrame. Înconjurat de moarte, eul liric are revelația neființei și trăiește
oroarea în fața unei lumi pustii, minimalizate, în care el a rămas ultima făptură vie (precar supraviețuitor). Eul
liric vrea să se salveze de amenințarea acestui somn de „plumb”, însă sufletul său suscesibil este prizonier
acestui univers rece și apăsător, într-o atmosfera sumbră, în care moartea- „plumb”, apare ca unică finalitate
banală și otrăvitoare, ca neantul însuși.
Sufletul sensibil al eului liric e prizonier într-un univers rece, apăsător, într-o atmosferă sumbră în care
moartea –plumb- apare ca unică realitate banală și otrăvitoare, ca metalul însuși. O astfel de viață trăită sub
spectrul morții, e lipsită de glorie, strălucire, și e banală, comună, ca metalul ce o reprezintă. Prin simțurile în
alertă eul liric receptează scârțâitul lugubru al coloanelor, șuieratul vântului, tactilul înnegurat, senzația frigului
lăuntric. Sentimentele eului liric sunt de singurătate, tristețe, înfiorare, frică. Eului liric este în ipostaza unui
prizonier al cavoului, iar acest adevăr e înțeles și comunicat în limbajul dezarticulat și repetitiv al discursului
liric. Moartea –plumb, e însăși viața cu monotonia ei. Spațiul morții își extinde influența și asupra naturii,
asupra arborilor ,ale căror crengi molipsite de plumb scârțâie jalnic atinse de o boală cosmică. Coroanele de
plumb mai pot avea și sensul lor denotativ și acestea grele de plumb.
Verbele la imperfect „dormeau”, „stam”, prelungesc parcă într-un timp infinit somnul sicrielor și agonia
naturii în veghea eului liric. Cuvântul „cavou”, pe lângă sensul propriu, ar putea avea și alte semnificații: odaia
poetului „cu brațe negre, zugrăvită”, orașul în care eul liric se simte stingher și care în care zilele de iarnă
devine un „rece și întins cimitir”, așa cum e prezentat în poezia „Nevroză” : „și ninge ca într-un cimitir”.
Sentimentele de tristețe și apăsare sufletească evidențiază neputința de a evada dintr-o lume sufocantă: „ Stam
singur în cavou... si era vint...”
Strofa a doua reflectă veghea eului liric în fața sicriului unei ființe iubite. Imaginea grotească a amorului
întors în opoziție cu figura angelică a cosmosului romanticilor subliniază acut însingurarea și întristarea ființei
rămase fără pereche. Cuvântul amor compromis în limba română de muzica sentimentală lăutărească,
subminiază profunzimea lirică, coborând-ul din înălțimea marilor pasiuni.
Strigătul deznădăjduit al eului liric e un moment tăcut de prăbușire a unui psihic epuizat, sub presiunea
acumulată. La acest strigăt strident nu răspunde decât șuierul vântului și scârțâitul coroanelor de plumb,
stridente ecouri ale haosului și lugubre chemări ale morții.
Simbolului Plumb îi sunt alăturate sintagme metaforice extrem de sugestive: „amor de plumb”
(sentimente apăsătoare), „flori de plumb” (antiteza viață-moarte), „aripi de plumb” (imposibilitatea înălțării).
Verbul cu sonoritate stridentă „strig”, sugerează disperare, nevroză, tristețe, labilitate psihică, iar verbele
„dormeau”, „atârnau”, sugerează încremenire aflându-se în relație de corespondență cu planul extern „era vânt/
era frig”, sugerând teama.
Celor două catrene le corespund simboluluri ale realității (cimitirul, cavoul, ecoul, sicriul), dar și
elemente de mișcare ce sugerează zvârcolire neputincioasă și un strigăt deznădăjduit. Sugestiile sunt vizuale,
căci preponderent este dramatismul sumbru al plumbului întreținut de imagini acustice, date de tonurile
molcome ale imperfectului, ce prelungesc starea eului liric, permanetizând-o. Elementele acustice, asonanțele și
aliterațiile, sonoritățile devitalizante (lipsite de viață), rimele masculine, ce subliniază apăsarea sufletească și
simetria compozițională dat de repetarea sintagmei „stam singur” în al treilea vers al fiecărui catren, generează
o muzicalitate gravă.
„Pictor în cuvinte și compozitor în vorbe”, cum îl considera M. Petroveanu, George Bacovia rămâne un
scriitor original, ancorat în realitățile sociale pe care le trăiește, deși are modele strălucite în literatura
universală, iar poezia sa „Nu are meșteșug, e atât de simplă și nu poate fi întrecută și nici copiată” (M. Maniu).