PLUMB de George Bacovia

Opera literară ”Plumb” deschide volumul cu același titlu publicat de autorul

George Bacovia în anul 1916.

Această creație literară este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă viziunea
cu privire la rolul poetului și al creației sale în lume.

Consider că poezia ”Plumb” se încadrează esteticii simboliste prin utilizarea

simbolului ce implică analogii și corespondențe, prin exprimarea raportului dintre eul
poetului și lume, prin tehnica repetițiilor și prin muzicalitatea interioară a versurilor.

Tema poeziei o constituie condiția de blestemat a poetului. Acesta poartă pe

umeri povara de a trăi într-o societate superficială care nu poate să înțeleagă și să
aprecieze valoarea artei adevărate.

Titlul operei este sintetic, fiind format dintr-un singur substantiv nearticulat prin
care este denumit un metal cenușiu și greu. Aceste trăsături ale metalului sugerează
anumite stări interioare ale eului liric. Greutatea metalului simbolizează apăsarea
sufletească, iar culoarea acestuia face trimitere la monotonie și angoasă. De asemenea,
sonoritatea surdă a cuvântului inspiră închiderea definitivă a spațiului existențial, fapt
ce provoacă spaimă și dezolare pentru eul liric izolat și însingurat.

Structural textul este alcătuit din două catrene cu rimă îmbrățișată și măsura
versurilor de 10 silabe.

Prin aceste două strofe eul liric prezintă două planuri ale existenţei: unul exterior
sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior reprezentat de
sentimentul de iubire care-i provoacă poetului tristeţea, spleenul (dezgust faţă de orice),
angoasa, oboseala psihică
Incipitul este marcat de imperfectul verbului „dormeau”, care simbolizează
absenţa trăirilor interioare, încremenirea psihică, precum şi acţiunile nefinalizate ale
eului liric, întrucât „sicriele de plumb” sugerează imposibilitatea evadării dintr-un
spaţiu sufocant, care înăbuşă existenţa.
Prima strofă exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant în care trăieşte eul liric,
care poate face trimitere la societatea superficială, la propriul suflet, la propria viaţă
sau la odaia poetului. Oricare dintre aceste spaţii exterioare este sugerat de simboluri
din câmpul semantic al elementelor funerare - „sicriele de plumb”, „cavou”, „funerar
vestmânt”, „coroanele de plumb” -, trimiţând, ca stare, către iminenţa morţii:
„Dormeau adânc sicriele de plumb / Şi flori de plumb şi funerar vestmânt / Stam singur
în cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de plumb”.
Oximoronul „flori de plumb” are semnificaţii simboliste: florile constituie elementul
din natură ca imagine a vieţii, gingăşiei, frumuseţii, care, fiind „de plumb”, corespund stărilor
de apăsare existenţială, povară, impas sufletesc ale eului liric. Solitudinea este exprimată
sugestiv prin sintagma „stam singur”, care, alături de celelalte simboluri, proiectează în
simţirea poetică pustietate sufletească printr-un fenomen al naturii - „era vânt”, precum
şi nevroză, spleen, prin verbul auditiv „scârţâiau”.
Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin
manifestarea sentimentului de iubire: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori
de plumb, şi-am început să-l strig / Stam singur lângă mort ... şi era frig ... / Şi-i atârnau
afipile de plumb”.
Primul vers al strofei dezlănţuie o stare emoţională intensă, verbul „dormea”, la
imperfect, sugerează un sentiment de dragoste încremenit, tern şi nefinalizat, iar epitetul
„întors” sugerează o atitudine ce echivalează cu moartea. O altă interpretare simbolistă
se referă la neputinţa răsfrângerii „amorului” asupra cuiva drag, el fiind „întors” şi „de
plumb”, profilând crispare psihică, deprimare.
Eul liric face eforturi să se salveze din ipostaza de prizonier al lumii „de plumb”,
sugerând disperarea, „strig”, provocată de vieţuirea într-o solitudine morbidă, „stam
singur lângă mort”, iubirea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă, rece, „era frig”, fără
perspective de împlinire, simbolizând degenerarea psihică. Ultimul vers al poeziei
suprimă orice speranţă, aripile, ca simbol al zborului, al înălţării, atârnă şi sunt „de
plumb”, ceea ce presupune „zborul în jos”, totala dezolare şi prăbuşire sufletească a
eului liric.
Finalul textului poetic exprimă sugestiv imposibilitatea evadării, deprimarea
totală şi definitivă a eului liric, care simte în profunzime disperarea neputinţei de a se
revigora spiritual: „Şi-i atârnau aripile de plumb”.
În concluzie, poezia lui Bacovia este înscrisă în simbolismul european prin
valorificarea simbolului, prin tehnica repetițiilor, prin cromatică și prin muzicalitate.
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

( George Bacovia, Plumb)

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

( George Bacovia, Plumb)

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.

( George Bacovia, Plumb)