George Bacovia-PLUMB

George Bacovia este considerat de critica literară autorul canonic al simbolismului

românesc, singurul reprezentant autentic al acestui curent literar în literatura română. Bacovia
mărturisește el însusi că este “un poet al decadenței”, poezile sale abordează teme ce surprind
stări de spirit depresive. El creează o lirică a tristeții ireparabile care derivă dintr-un pesimism
exarcerbat cauzat de o existența într-un mediu ostil într-un oraș de provincie, un mediu potrivnic.
Poezia „Plumb” apare în volumul omonim de debut, în 1916 și este arta poetică a creației
bacoviene. Artistul își exprimă concepția despre lume și viață, despre menirea lui în univers, într-
un limbaj literar distinct.

Tema poeziei o constituie condiția damnată a poetului într-o societate lipsită de aspirații,
o lume solidificată, lipsită de sentimente. Însuși titlul operei creionează tema. Din punct de
vedere denonativ, plumb este un metal greu, de culoare gri închis, acesta sugerând o stare de
apăsare, suferință, durere. Sensul conotativ derivat din cel propriu sugerează dezorientarea,
monotonia, claustrarea, vidul și iminența morții. Titlul reprezintă simbolul central al poeziei,
„plumbul” care sugerează cenușiul existențial, universul monoton, închiderea definitivă în spațiul
existențial fără soluții de ieșire.

Discursul liric cuprinde două secvențe poetice, fiecare corespunde unui catren.. Cele două
strofe descriu cele două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de
cimitir și de cavou, și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii
(„amorul meu de plumb”). Prima secvență poetică își bazează semnificația pe metafora-simbol
„cavou”ce creioneză un cadrul fenebru . Lumea exterioară este asociată unui cadru spațial
închis, apăsător, sufocant, în care eul liric se simte claustrat: „Stam singur în cavou…”. Cavoul
este un simbol pentru universul exterior care provoacă o stare de angoasă din cauza sugestiei
greutății plumbului. Acest cadru este descris cu ajutorul epitetelor metaforice: „sicriele de
plumb”, „funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb” și este un spațiu
claustrofobic, un spațiu limitat. Repetarea epitetului „de plumb” subliniază existența mohorâtă,
lipsită de posibilitatea înălțării, deoarece, la Bacovia, moartea înseamnă întotdeauna anihilare
totală, atât a trupului, cât și a sufletului. Sicriele de plumb” care „dorm” sunt personificate,
rezultatul fiind un coșmar prins și transpus în realitatea în care moartea domnește etern și
păstrează de-a pururi prin continuitate sentimentele de tristețe. Verbele la imperfect fixează
trecutul nedeterminat și sugerează permanența unei stări de angoasă și a unei neîncetate aspirații
spre un final dorit (dormeau”, „stam”, „era” și „scârțâiau”).

A doua secvență mută accentul pe interioritate, dar aceasta nu este o posibilitate de

salvare, deoarece se află sub semnul tragicului. Optimismul este anulat total, iubirea,
afectivitatea sunt surprinse în momentul dispariției: „Dormea întors amorul meu de plumb”.
Încercarea de salvare este iluzorie, strigătul eului liric fiind unul zadarnic: „și-am început să-l
strig”. Eul solitar aude, vede, înregistrază tot ce îl înconjoară ca pe un eveniment important, dar
comunicarea propriu-zisă este exclusă. Dorința de evadare și de înălțare produsă de sentimentul
de iubire este și ea contaminată de atmosfera generală, „aripile de plumb” sugerând, de fapt, o
cădere surdă și grea, adică moartea. Apropierea morții este anticipată de sentimentul de
singurătate: „Stam singur lângă mort…”. La Bacovia iubirea și moartea sunt strâns legate și nu
se anulează una pe cealaltă. Moartea este sugerează pe parcursul întregii poezii cu ajutorul
cuvintelor care fac parte din câmpul semantic al morții: „scriu”, „cavou”, „funerar”, „coroană” și
„mort”.

Paralelismul sintactic, conceperea celor două strofe după același tipar, prin așezarea unor
termini în poziții identice evidențiază legătura strânsă dintre lumea exterioară și lumea
sentimentelor. Din cauza unui mediu potrivnic, eul poetic se identifică cu inadaptatul, lumea de
plumb generează sentimente de plumb- totul este solidificat, fără viață.

La nivel fonetic, cuvântul „plumb” cuprinde o vocală închisă de către două consoane
grele și sugerează o închidere a spațiului. De asemenea, verbele la timpul imperfect desemnează
trecutul nedeterminat, permanența unei stări de izolare, iar cele două verbe la perfect compus
„am început”, respectiv la conjunctiv „să strig”, sugerează disperarea poetului după
conștientizarea că universul este cuprins de atmosfera sumbră a morții. Versul al doilea se
remarcă prin elipsa verbului, conturând imaginea statică de încremenire.

Tehnica corespondenței și a sinesteziei sunt specifice liricii simboliste. Cu rolul de a crea

o viziune inedită, îmbină cromatica și muzicalitatea( Și scârțâiau coroanele de plumb)
evidențiind aceeași stare de spirit-monotonia,izolarea, apăsarea, moartea. Un alt procedeu utilizat
de simboliști pentru a pune în evidență anumite elemente de imaginar poetic este tehnica
repetițiilor. Repetarea de șase ori a simbolului „plumb” subliniază monotonia universului
exterior conturând stările de spirit ale eului.

Așadar, viziunea despre lume exprimată în poezia „Plumb”, de George Bacovia este
dominată de sentimente de tristețe, angoasă, spleen, elemente specifice imaginarului poetic
simbolist. Aceste stări ale eului liric bacovian sunt provocate de sentimentul de încremenire a
universului, dar și de apropierea sentimentului morții. Pentru a se descrie pe sine și viziunea sa
despre lume, Bacovia făcea trimitere la culoarea galben pe care o asocia cu plumbul, cu
deznădejdea "Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum in urma m-a obsedat
galbenul,culoarea deznadejdei...In plumb vad culoarea galbena…Plumbul ars e galben.Sufletul
ars e galben [...]Cat priveste despre mine am fost si raman un poet al decadentei."