Plumb este o poezie scrisă de George Bacovia în 1900 și finisată în 1902.

Discursul poetic este conceput

sub forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească de disperare, și lipsă a oricărei
speranțe. Poezia produce o puternică impresie la citirea ei de către autor în 1903 la salonul literar al lui
Alexandru Macedonski.

Apartenență
Același titlu va fi purtat și de primul volum de versuri publicat de Bacovia, trimis la tipar în 1914 și apărut
în luna iulie 1916. Pentru acest volum Bacovia este premiat de Ministerul Artelor în 1923. Ediția a doua
apare în 1924, iar în 1929 aceleași versuri formează o parte din volumul "Poezii".

Alcătuire
Poezia este alcătuită din 2 catrene, care corespund celor 2 planuri ale realității: realitatea exterioară,
alcătuită din “cimitir”, “cavoul”, simboluri ale unui univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare și
disperare și realitatea interioară, sufletească, deprimantă pentru care nici iubirea invocată cu disperare nu
este o șansă de salvare.

Motive
În poezie există un motiv esențial: moartea, redat prin “sicriu”, “mort”, “somn”, “dormeau adânc”,
“cavou”, “coroane”, “era frig”, “era vânt”. Celelalte motive – “amorul”, “tristețea”, “singurătatea” - sunt
secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecare inevitabilă spre moarte și neant.
Cuvântul-cheie al poeziei este “plumb”, care are valoare de simbol, repetiție și epitet. În exprimare, sicriele
de plumb sugerează nemișcare, încremenire; amorul de plumb sugerează o senzație de rece, de insensibil;
“și-i atârnau aripele de plumb” sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.

Prima strofă definește un univers rece, străin, în care poetul trăiește sentimentul singurătății tragice:
”Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.”

Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors cu fața spre
moarte. Aripile de plumb sugerează căderea surdă și grea, din care poetul nu se mai poate înălța; căderea în
moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea invocată cu disperare nu reprezintă o șansă de salvare:
”Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.”

Compoziție, limbaj artistic, limbaj poetic

La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizează ideea de alunecare spre neant.
Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugerează persistența atmosferei deprimante. Repetiția
conjuncției “și” amplifică atmosfera macabră: “Și flori de plumb și funerar vestmânt - / …si era vânt… / Și
scârțâiau coroanele… și-am început să-l strig… și era frig… și-i atârnau aripile de plumb….”. Epitetele
“adânc”, “întors”, “funerar”, “singur” contribuie la realizarea unei neliniști metafizice. Frecvența
consoanelor “m, b, v, l” , a diftongului “au” și a triftongului “eau” sugerează foarte bine plânsetul, ca ecou
al atmosferei insuportabile, realizând o muzicalitate interioară a versului. La nivelul prozodic se constată
folosirea iambului.

Interpretare
Sentimentul dominant este de oboseală, de trecere inevitabilă spre moarte. Se remarcă maxima concentrare
a discursului poetic. Poezia exprimă, în numai cele două catrene ale ei, o stare sufletească de o copleșitoare
singurătate. Atmosfera este de o dezolare totală iar cutremurătoarea apăsare materială este sugerată de
greutatea metalului întunecat.
Poezia este structurată pe două planuri. Pe de o parte, realitatea exterioară, prezentă prin cimitir, prin
cavou; o lume ce-l determină la izolare, iar pe de altă parte, realitatea interioară care are în vedere
sentimentul iubirii a cărui invocare se face cu disperare fiind condiționat de natura mediului. Este de fapt
încercarea poetului de a evada din lumea închisă, izolată în care se zbate.
Eul liric însă nu izbutește să depășească momentul, cuvântul “întors” realizând de fapt misterul poezii.
Cuvântul cheie al întregii poezii este “plumb” care devine metaforă - simbol care este repetat de trei ori,
număr fatidic în fiecare catren. Repetiția acestui cuvânt sugerează o atmosferă macabră de cavou.
În acest mediu, sentimentul iubirii înseamnă “întoarcere spre apus”, cum spune poetul Lucian Blaga, adică
moartea.
“Dormea întors amorul meu de plumb,
… pe flori de plumb.”
În aceste condiții, eul liric nu se poate redresa, înălța, iar ultimul vers aduce consolarea și resemnarea, “îi
atârnau aripele de plumb” sugerând zborul în jos, o cădere surdă și grea. Între aceste coordonate ale
realitătii exterioare și interioare se desfășoară monologul tragic al eului liric într-o atmosferă tulburătoare
datorită morții(la nivel semantic), iar pe de altă parte, prin repetiția obsesivă a cuvântului plumb, folosit ca
determinant. El apare de trei ori în fiecare strofă, în rima versurilor 1, 4 și la cezura versului 2. Cuvântul
cheie repetat astfel nu sugerează descompunerea materiei - element definitoriu pentru poezia bacoviană - ci
împietrirea; presiunea fiind prea mare, eul liric se pietrifică necondiționat.
Poezia “Plumb” este o poezie simbolistă, nu numai prin corespondente din lumea minerală ci și prin
muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei.
Versul este iambic în exclusivitate, iar tonul este elegiac. Prin repetiția obsedantă a cuvântului cheie, poezia
devine o elegie asemănătoare cu bocetele populare.
Structura poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă în afară de versul al doilea, astfel încât versul 1
este în relație cu versul 5, 3 cu 7 și 4 cu 8.
Ca mijloace artistice întâlnim, pe lângă simbol, metafore și personificări “Dormeau adânc sicriile de
plumb”. Remarcăm folosirea verbelor la imperfect: “dormeau”, “stau” care sugerează acea atmosferă de
dezolare, o acțiune trecută, dar neterminată, aflată încă în continuă desfășurare.

Prezentare generala
Poezia PLUMB a aparut în deschiderea volumului Plumb publicat în 1916 care a trecut aproape
neobservat în epocă, mai întâi pentru că România se pregătea să intre în primul război mondial,
apoi deoarece majoritatea poeziilor din acest volum fuseseră publicate în revistele vremii.
Este considerata o capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolismului românesc.
Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, al "atmosferei de copleşitoare dezolare, (...)
o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei
organice (Eugen Lovinescu).
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate meschină, care nu-1 înţelege, o
societate superficilă, neputincioasă să aprecieze valoarea artei adevărate.
Ideea exprimă starea de melancolie, tristeţe, izolare a poetului care se simte încătuşat, sufocat
spiritual în această lume care-l apasă.
Poezia poate fi considerată, aşadar, o artă poetică pentru lirica lui George Bacovia.
Semnificaţia titlului. Titlul poeziei este simbolul "plumb", cuvânt care are drept corespondent
în natură metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti, nlirtudini poetice:
-greutatea metalului  sugerează apăsarea sufleteasca; culoarea cenuşie  sugerează monotonia,
angoasa; - maleabilitalea metalului sugerează labilitate  psihică, dezorientarea;
- sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singură vocală) sugerează închiderea
definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.
Structura poeziei . Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale
existenţei: unul exterior sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior sugerat
de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare.
Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul, care poale
fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia, oricare (dintre acestea
fiind sugerate de simbolurile "sicriele de plumb","cavou", trimiţând - ca stare - către iminenţa
morţii ("funerar verstmânt", "coroanele de plumb"). Starea poetului de solitudine este sugerată
de sintagma "stăm singur", care alături de celelalte simboluri creează pustietate sufletească
("era vânt"), nevroză, spleen ("scârţâiau"). Repetarea simetrică a simbolului "plumb", plasat ca
rimă la primul şi ultimul vers al strofei întâi sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului
de a evada din această lume apăsătoare, obositoare, slresantă, sufocantă.
Strofa a doua a poeziei ilustrează mai alese spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire
care "dormea întors", sugerând disperarea poetului ("strig") într-o solitudine morbidă ("stăm
singur lângă mort"), dragostea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă este rece ("frig") şi fără nici un
fel de perspective de împlinire ("atârnau aripile de plumb").
Poezia "Plumb" este o confesiune lirică, Bacovia exprimându-şi stările prin folosirea persoanei I
singular în sintagma "stăm singur", care se regăseşte simetric la începutul versului al treilea din
fiecare strofă.
Imaginile surprinzătoare şi inedite dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate,
poetul alăturând simbolului "plumb" alte cuvinte, formând sintagme extrem de sugestive: "flori
de plumb" (viaţă-moarle), "amor de plumb" ( oboseala psihică, sentimente apăsătoare), "aripile
de plumb" (imposibilitatea împlinirii idealului).
Alte simboluri sunt verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează tristeţe şi
disperare ("să strig") sau stare de nevroză ("scârţâiau"), precum şi intemperii ale naturii ce
simbolizează un suflet pustiit ("era vânt") sau încremenire şi răceală interioară ("era frig").
Imperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind
proiectate în veşnicie, eternitate ("dormeau", "stăm", "era", atârnau"), acţiunea lor neavând
finalitate.
O trăsătura specifică liricii bacoviene este simetria poeziei, atât ca simbolistica precum şi
emoţional. Astfel, imperfectul verbului "dormea(u)", aliat la începutul primului vers al fiecărei
strofe, sintagmele "Flori de plumb" la începutul versului al doilea şi "stam singur" la începutul
versului al treilea din fiecare strofă sugerează o stare de monotonie fără de sfârşit, o oboseală
psihică veşnică.
Cromatica este numai sugerată în poezia "Plumb", prin prezenţa elementelor funerare: veşminte.
Flori, coroane şi plumb, iar olfactivul prin
simbolul "mort".
Limbajul artistic. Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic
ce domina aproape întreaga poezie, alternând cu peonul şi amfibrahul. Muzicalitatea este
ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate surdă, terminate în consoane
(plumb/vestmânt/vânl/plumb), de verbele la imperfect (dormea, stăm) şi de cele cu sonoritate
stridentă, onomatopeică (scârţâiau, vânt, strig). Poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în
simbolismul european prin atmosfera, procedee, cromatică, muzicalitate, defînindu-l pe poet ca
fiind "pictor în cuvinte şi compozitor în vorbe" (M.Petroveanu).