Plumb, de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar ce presupune inovații la nivelul poeziei. El

folosește simbolul, care dobândește conotații aparte. Poezia simbolistă apelează la
toate simțurile și se bazează pe stări sufletești vagi: melancolie, plictiseală, spaimă,
angoasă, frustrare, nevroză, apăsare sufletească, anxietate. În plus, cromatica joacă un
rol central, căci culorile au valoare de simbol: verdele sugerează irascibilitatea,
nevroza. Cel mai talentat poet simbolist român este considerat George Bacovia. Stilul
său original, atmosfera de o copleșitoare dezolare și limbajul tăios, ironic și sobru i-au
confirmat talentul literar.
Poezia ”Plumb” este creată sub forma unui monolog tragic din care lipsește
orice urmă de speranță. Textul se înscrie în lirica simbolistă prin folosirea
simbolurilor, a repetițiilor și prin ipostaza tragică a eului liric.
Titlul este un substantiv comun care definește un metal greu, toxic, de culoare
gri. La nivel conotativ, acest cuvânt este motivul literar central și laitmotivul poeziei.
Titlul arată astfel apăsarea sufletească, monotonia și dezorientarea eului liric.
Tema o constituie condiția poetului într-o societate superficială, care nu-i
înțelege aspirațiile, care îl judecă la orice pas. Din această lume nu se poate evada.
Subtema este moartea. Ea este și motivul literar esențial, redat prin cuvintele: sicriele,
funerar, cavou, mort. Celelalte motive, amorul, singurătatea și tristețea, sunt
secundare. Totuși, ele ajută la evidențierea ideii de alunecare inevitabilă spre moarte.
Cele două strofe corespund celor două planuri ale realității: universul exterior și
cel interior. Primul este rece, ostil și îl împinge pe poet la izolare și la disperare.
Celălalt univers provoacă deprimare, dezolare și chiar nevroză în sufletul său.
Poezia debutează cu imaginea statică unui cimitir, un cadru sufocant, închis
și apăsător în care eul liric se simte claustrat. Universul cuprins intr-o carcasă de
plumb devine static, încremenit, nimic altceva decât natură moartă. Cavoul, sicriele
reprezintă spațiul închis, lipsa de orizonturi. Spațiul tenebros al cavoului este întâlnit
și la Alexandru Macedonski, în "Noaptea de noiembrie", dar și la Baudelaire, în
VOLUMUL "Florile răului". În „Plumb”, sentimentul dominant este oboseala.
Somnul este de neîntors și spațiul închis, sufocant și apăsător pot ilustra chiar
societatea în care trăiește poetul. Este un univers limitat, iar florile de plumb pot face
referire la natura împietrită. Prizonier al unor limite, poetul își plânge propria condiție
și este dezamăgit de mediul în care trăiește. El încearcă să evadeze din lumea închisă,
izolată în care se zbate, dar nu reușește să depășească momentul. Punctele de
suspensie din alt treilea vers sugerează sfâșierea launtrică a eului liric, situația fără
ieșire în care se află, zbuciumul declanșat de singurătate.
Cuvântul ”plumb” este repetat de trei ori în fiecare strofă. Folosirea lui în mod
obsesiv sugerează o atmosferă macabră. Prima strofă permanentizează starea de
angoasă și atmosfera devine deprimantă cu ajutorul verbelor la timpul imperfect
”dormeau”, ”stam” și ”scârțâiau”. De asemenea, repetiția cuvântului ”și” amplifică
macabrul. Strofa se încheie în contrast cu imaginea de la început. Vântul este singurul
factor dinamic ce amintește de o existență reală. Același element accentuează
atmosfera lugubră a mortii.
A doua strofă definește realitatea interioară și stă sub semnul tragicului
existențial. Ea este realizată în simetrie cu prima strofă și sugerează neputința evadării.
Însingurarea este mai adâncă și poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors cu fața
spre apus, adică spre moarte. Apare în acest caz pustiul sufletesc. Eul poetic se află în
agonie și deznădejdea este tot mai mare. Epitetul ”întors” contribuie la crearea unei
neliniști în care împietrirea pune stăpânirea pe ființa poetului. Căderea în moarte este
inevitabilă și nici măcar iubirea strigată cu disperare nu reprezintă o șansă de salvare.
Deși sunt un simbol al libertății, aripile sugerează zborul în jos cu fața spre pământ,
fiindcă sunt de plumb, grele. Este un zbor ce reprezintă viziunea eului liric despre
creație: ea nu poate fi realizată într-un univers dominat de moarte. În aceste condiții,
eul liric nu se poate redresa. Sentimentul înspăimântător al morții și al însingurării
devin o stare generală, cosmică. Totul este trist, apăsător, monoton, fără speranță.
Ultimul vers aduce resemnarea.
Un spirit modern, inadaptat, vicios, prizonier al crizei de identitate, George
Bacovia a introdus în literatura română sentimentul tragic al spaimei, al însingurării cu
ajutorul cromaticii, al muzicalității, al simbolurilor și al sugestiilor. Lumea bacoviană
este închisă, ostilă, monotonă și sufocantă, iar iluzia salvării este dezolantă.