Simbolismul se defineste ca fiind un curent literar aparut in Franta la sfarsitul

secolului al XIX-lea, ca reactie impotriva romantismului si parnasianismului. Poezia

simbolista este exclusiv o poezie a sensibilitatii pure si exprima numai atitudini
poetice sau stari sufletesti specifice acestui curent literar, precum spleen-ul,
angoasa, oboseala psihica, disperarea, apasarea sufleteasca, nevroza, toate fiind
insa sugerate, fara a fi numite. Un element definitoriu al poeziei simboliste il
reprezinta cautarea muzicalitatii exterioare, obtinuta nu numai prin ritmuri si rime
perfecte, ci mai ales prin repetitia obsedanta a unor cuvinte, a anumitor vocale sau
a refrenului. Principalii reprezentantii romani ai simbolismului au fost Ion Minulescu
si George Bacovia.
Poezia „Plumb” de Geoge Bacovia deschide volumul cu acelaşi nume, apărut
în 1916 și este considerată o artă poetică, reprezentativă pentru întreaga viziune
poetică bacoviană.
Titlul este în strânsă legătură cu textul poeziei, pentru că ne prezintă un
simbol ce se repetă de trei ori, în fiecare strofă. Plumbul este un metal rece şi greu,
de culoare gri, care sugerează prin greutate apăsarea, iar prin culoare monotonia şi
plictiseala. Se poate modela, se foloseşte la sigilii și la confecţionarea articolelor
funerare, iar topit în apă se foloseşte la magie.
Tema poeziei este condiția poetului într-o societate artificială, lipsită de
aspirații. Lumea descrisă de poetul simbolist George Bacovia este cea în care
predomină cadrul de provincie, este o lume a orașului plasat simbolic între cimitir,
parcul solitar și abator. Bacovia este poetul primăverilor iritante și nevrotice, al
verilor toride care dau sentimentul că totul de descompune din cauza căldurii, al
tomanelor dezolante, cu ploi care nu se mai termină, sau al iernilor în care zăpada
murdară acoperă totul, de parcă ar fi sfârșitul lumii. Predomină sentimentul morții,
culorile dominante sunt gri, negru și alb murdar - culorile morții, sau violet -
culoarea obsesiei.
Poezia are două planuri: unul al realităţii exterioare în strofa întâi şi celălalt al
realităţii interioare, în strofa a doua. Realitatea exterioară e reprezentată de cimitir,
iar cea interioară, de iubire.
În strofa întâi, poetul creează o atmosferă tulburătoare prin evocarea morţii,
cu ajutorul unor cuvinte din acelaşi câmp semantic: cavou, sicrie, coroane. Este
repetat obsedant cuvântul-cheie plumb, care este un metal greu şi aici sugerează
apăsarea sufletească, monotonia, chiar moartea. Eul liric este singur, într-o lume-
cavou, închis în plumbul funerar ce contaminează şi-n interior, dar şi în exterior. Se
degajă din prima strofă o atmosferă de coşmar, de hipnoză. Predomină somnul
morţii, care dă senzaţia de frig şi rece, iar singurătatea este foarte apăsătoare.
Strofa a doua se deschide cu versul „Dormea întors amorul meu de plumb”,
accentuând starea de apăsare sufletească, într-un univers închis. Adjectivul „întors”
semnifică întoarcerea spre apus, spre moarte. În lumea pe care eul liric o descrie,
până şi iubirea este un sentiment care nu a rămas netulburat. Amorul e întors cu
faţa spre apus, ceea ce inseamna că e întors spre moarte, iar îngerul iubirii are aripi
grele, metalice, de plumb, care nu mai înalţă, ci duc la prăbuşire. Eul liric încearcă
zadarnic să se salveze dintr-o lume al cărei prizonier este, strigându-şi amorul.
Aripile de plumb presupun zborul în jos, căderea, din care nu se mai poate ridica.
 Muzicalitatea versurilor este dată de unele vocale din verbele dormeau, stau,
era, de tonurile închise din cuvintele vânt, vestmânt şi de imaginile auditive
sugerate de verbul scârţâiau, sau de cuvântul frig.
Poezia descrie o atmosferă tipic bacoviană, limitată de spaţiul cimitirului sau
al oraşului de provincie, în care predomină tristeţea, apăsarea sufletească, spleenul
și melancolia. Textul este expresiv, iar figurile de stil şi imaginile artistice sunt
originale.