Neomodernismul se defineste ca fiind un curent literar apărut în secolul al

XX-lea ca prelungire a modernismului. Este curentul literar ideologic care este

definit de spiritul creator postbelic și este caracterizat prin respingerea formelor
grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, care ascunde
tragicul. Limbajul este alcătuit cu ajutorul unor cuvinte ce au capacitatea de a avea
mai multe sensuri. Primul poet român a cărei operă este considerată ca fiind
neomodernistă este Nicolae Labiș, insa principalii reprezentanti sunt Nichita
Stanescu, Marin Sorescu si Ana Blandiana. Marin Sorescu are un limbaj simplu, ce
implică mai mult parodia și umorul, față de Nichita Stănescu ce prezintă un limbaj
poetic cu totul surprinzător.
Opera “Iona” a fost scrisa de Marin Sorescu in anul 1965 si publicata in 1968,
fiind o piesa de teatru, a castigat premiul dramaturgiei si a fost jucata in strainatate
dar si in tara. De precizat este si faptul ca, “Iona” este piesa de debut a autorului si
face parte din trilogia dramatica “Setea muntelui de sare”, din care mai fac parte si
“Paracliserul” si “Matca”.
Opera lui Sorescu este o drama postmodernista, adica o specie a genului
dramatic, in proza, care infatiseaza viata reala printr-un conflict complex si puternic
al personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii tragice, in care
eroii au un destin nefericit.
Titlul “Iona” are ca punct de plecare mitul biblic al lui Iona, transpus literar in
motivul labirintului, prezentand in mod metaforic incercarea omului de a-si depasi
conditia tragica.
Tema operei poate fi o meditatie asupra conditiei umane, a destinului
existential uman, iar ideea centrala este axata pe faptul ca viata este un labirint
presarat cu multe capcane in care omul este dator sa lupte pentru a-si gasi
identitatea pierduta.
Din punct de vedere compozitional este o tragedie in patru tablouri, dar nu in
sens traditional, ci in sens conotativ, deoarece prezinta tragedia tuturor indivizilor.
Cei mai multi considera “Iona” ca fiind o drama filosofica, iar dramatismul ei
rezida in reflexiile foarte profunde, in intrebarile si concluziile legate de viata, lupta,
idealuri, fericire si moarte.
Imaginea balenelor care s-au inghitit una pe cealalta se constituie pe ideea
de labirint, cu semnificatia faptului ca nu se poate iesi direct din acest infern decat
taind ferestre pentru a iesi la lumina: “Razbim noi cumva la lumina”.
Iona este cel care vorbeste cu voce tare, se intreaba si raspunde, astfel incat
intreaga piesa are forma unui monolog-confesiune. El este un personaj simbolic
care reprezinta umanitatea in general. Pus intr-o situatie de tip absurd, acesta
gandeste, actioneaza si analizeaza. Pe masura ce personajul nostru traverseaza
unele etape, el de fapt se autodescopera. El este intr-o dilema specifica oricarui
individ: “Care e directia?” – intrat in labirint, personajul nostru se resemneaza, nu
este un fatalist. Din contra, cu o energie foarte mare, el cauta solutii de salvare. De
fiecare data cand iese din burta unui peste urias, personajul de fapt “se renaste
mereu”, are o alta sansa de regasire.
Multi critici literari considera teatrul lui Marin Sorescu de factura
expresionista, de mituri, de mistere, cu personaje fara identitate, semnificand
categorii umane, de exemplu: Pescarul I, Pescarul II. Stilul textului este oral si
popular, este un limbaj viu, accesibil, insa limbajul este unul invers: tragic-comic.
In concluzie, datorita elementelor prezentate mai sus, putem observa ca Iona
devine omul din totdeauna, care intelege existenta sa in pantecul pestelui ca o
existenta de tip absurd din care incearca mereu sa iasa.