Particularitățile unui text dramatic postbelic

Iona
de M. Sorescu

Odată cu anii’60, s-a impus în literatura română o nouă generație de scriitori,

reprezentând orientarea estetică numită neomodernism. Unul dintre reprezentanții acestei
orientări este Marin Sorescu care, pe lângă opera poetică și în proză, revoluționează
dramaturgia românească, realizând sincronizarea cu dramaturgia universală, piesele sale
fiind asociate cu antiteatrul, teatrul absurdului sau cu teatrul parabolic.
Drama „Iona”, publicată în 1968, este inclusă ulterior, alături de „Paracliserul” și
„Matca”, în trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”, ce tratează problematica dorinței
omului de Absolut.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa nu respectă normele clasice, ci
„tragedia”, în acest caz, este înțeleasă în sens existențial, ca luptă a individului cu
destinul, în încercarea de a-l schimba și de a se găsi pe sine.
Piesa se înscrie în teatrul postmodern, care se definește prin eliberarea de formele
dramaturgiei tradiționale prin: anularea diferențelor dintre speciile dramatice (tragedie,
comedie, dramă), asocierea categoriilor estetice (comic, tragic, ironie, absurd), preferința
pentru teatrul parabolă, și teatrul absurdului, reluarea parodică a unor strategii din
dramaturgia tradițională, inserția liricului în text, reinterpretarea unor mituri, prezența
personajului-idee, dispariția conflictului și a intrigii, preponderența monologului.
O trăsătură a teatrului postmodern, care se regăsește în drama lui Marin
Sorescu, „Iona”, este îmbinarea elementelor tragice cu spiritul ludic și parodic. Autorul
apelează la resursele familiarității și ale umorului în dezvăluirea condiției tragice a
omului ce își caută identitatea, ilustrative fiind expresii precum „fericirea nu vine
niciodată atunci când trebuie” sau „cam câți am căuta toată moartea ... pentru că moartea
e foarte lungă”.
O altă trăsătură este apartenența la teatrul metaforic, fiind o parabolă
dramatică, o meditație despre condiția omului modern, care se confruntă cu singurătatea
și cu absurdul existenței, cultivând alegoria, metafora, monologul dialogat. Fiind o dramă
de idei, apare un personaj simbolic, exponent al unei concepții despre relația între lume și
individ, între individ și el însuși. Sensul alegoric se regăsește în mărturisirea scriitorului:
„Iona sunt eu. Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și a morții”.
Tema piesei este singurătatea ființei umane, potrivit mărturisirilor scriitorului:
„...am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”) și indicațiilor
scenice din debutul dramei: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși,
își pune întrebări și-și răspunde, ca și când în scenă ar fi două persoane”). Problematica se
diversifică prin revolta omului în fața destinului, lipsa comunicării sociale, ca sursă a
singurătății, precum și prin abordarea raportului dintre libertate și necesitate.
O primă secvență relevantă pentru tema singurătății surprinde situația inițială a
personajului, din actul I. Cu fața spre mare, Iona se află, fără s-o știe, în gura imensă a
unei balene, meditând pe tema imensității apelor, a sorții, a peștilor și a oamenilor. Deși
se crede liber, în realitate este un om singur, prins în plasa rutinei zilnice și a nenorocului
ca pescar. Dorind să depășească aceste neîmpliniri, el simulează o altă realitate, pescuind
într-un acvariu adus de acasă pești care „au mai fost prinși o dată”, semnificând faptul că
omul lipsit de satisfacții se refugiază în micile bucurii cunoscute, pe care le mai trăise și
altădată. Marea plină „de nade […] frumos colorate” reprezintă capcanele sau tentațiile
vieții. Rolurile vânat, vânător se schimbă într-un joc înșelător, Iona fiind înghițit de un
monstru marin, strigând după ajutor, fără a-i răspunde cineva, nici măcar ecoul.
O altă scenă semnificativă este cea din final, când, în cele din urmă, Iona își
amintește trecutul și își redescoperă identitatea, ceea ce anulează sentimentul tragic al
înstrăinării („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.”). După ce a spintecat burțile
peștilor, Iona se sinucide, spintecându-și propria burtă, semnificând evadarea din propria
captivitate, din propriul destin, replica sa finală („Răzbim noi cumva la lumină.”)
facilitează interpretarea sinuciderii ca pe un sacrificiu ritualic, simbolizând purificarea
conștiinței și curajul de a înfrunta destinul. Finalul nu este unul tragic, ci este optimist,
Iona găsindu-și eliberarea în libertatea și nemărginirea spiritului.
Un element de compoziție semnificativ pentru textul dramatic este titlul piesei.
„Io” din numele personajului, așa cum mărturisește autorul, înseamnă „eu”. Titlul trimite
la mitul biblic al prorocului Iona din Vechiul Testament. În mitul biblic, Iona este trimis
de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a propovădui credința. Refuzând să meargă acolo,
Iona fuge pe mare cu o corabie, iar Dumnezeu trimite o furtună pentru a-l pedepsi și
corăbierii îl aruncă în apă pentru a potoli urgia, fiind înghițit de o balenă. După trei zile
de pocăință petrecute în burta peștelui, Iona este eliberat. Teatrul modern, însă
reinterpretează miturile, iar Iona are un destin diferit. El se află de la început prizonier în
gura unui pește, fără a fi comis vreun păcat și fără șansa de a fi salvat de divinitate. Spre
deosebire de Iona biblic, care comunica direct cu divinitatea, monologul lui Iona reflectă
mentalitatea modernă, a celui care trăiește într-o lume demitizată, din care Dumnezeu s-a
retras (Deus abscondicus). Astfel, Iona devine simbol al omului modern, înstrăinat de
sacru, de ceilalți și chiar de sine, destinul lui amintind de metafora lui Nietzche,
„Solitudinea m-a înghițit ca o balenă”.
Un alt element de compoziție îl reprezintă cronotopii, care nu mi respectă
convențiile tradiționale, având valoare simbolică, potrivit teatrului modern. Precizat în
indicațiile scenice de la începutul fiecărui tablou, spațiul cu valoare metaforică aparține
aproape exclusiv imaginarului: acvariul, plaja, burțile peștilor, moara de vânt. Absența
timpului istoric, situarea în atemporal evidențiază perspectiva discontinuă a timpului
psihologic, care potențează trăirile interioare ale personajului.
Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește în piesa
lui Sorescu. Conflictul este ilustrat de drama existențială a protagonistului, imagine a
omului modern, care trăiește un conflict interior cu propriul sine, conflict de esență
tragică, provenit din diferența dintre ideal și realitatea de a trăi într-un orizont închis ca
într-o burtă de pește.
În concluzie, prin „Iona”, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală în dramaturgia
românească, prin faptul că întâmplările trebuie interpretate în plan simbolic, prin ironie și
limbaj aluziv, prin „tehnica ambiguității”.