Iona

de Marin Sorescu
~ 1968 ~
Caracterizarea personajului principal
Publicată în 1968, piesa „Iona” de Marin Sorescu este inclusă ulterior, alături de
despre autor șiși„Matca”, în trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”, al cărei titlu sugerează
„Paracliserul”
operă
setea de absolut a omului.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa nu respectă normele acestei specii clasice.
Aici „tragedia” este înțeleasă în sens existențial ca luptă a individului cu destinul, în încercarea
de a-l schimba și de a se găsi pe sine.
Ca specie literară, „Iona” aparține teatrului metaforic, fiind o parabolă dramatică de
reflecție existențialistă, o meditație despre condiția omului modern, confruntat cu singurătatea și
cu absurdul existenței, dar și un monolog dialogat, care cultivă alegoria și metafora. Sensul
alegoric se regăsește în mărturisirea scriitorului: „Iona sunt eu. Iona este omul în condiția lui
umană, în fața vieții și a morții”.
Tema
tema piesei este singurătatea ființei umane, frământarea omului în efortul de aflare a
sinelui. În monologul lui, Iona se revoltă în fața destinului său, refuză să-și accepte soarta de
ființă solitară, încearcă să-și redescopere identitatea și să depășească prizonieratul metaforic.
Titlul piesei trimite la mitul biblic al lui Iona, prorocul din cartea cu același titlu a
titlu
Vechiului Testament. În povestea biblică, Iona este trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive
pentru a propovădui credința. Iona refuză și fuge pe o corabie către Tarsis. Drept pedeapsă,
Dumnezeu trimite o furtună pe mare, iar ceilalți corăbieri îl aruncă pe Iona în apă, pentru a
nitul biblic
potoli urgia. Iona este înghițit de un chit (o balenă). După trei zile de pocăință petrecute în burta
peștelui, Iona este eliberat. Însă teatrul modern reinterpretează miturile. Spre deosebire de
prorocul biblic, pescarul se află de la început prizonier în gura unui pește, fără posibilitatea
evadării și fără a fi săvârșit vreun păcat. În plus, spre deosebire de credinciosul Iona, om al
lumii vechi, care comunica direct cu divinitatea, monologul lui Iona reflectă mentalitatea
omului modern, înstrăinat de sacru, de ceilalți și chiar de sine.
Astfel, Iona trăiește un conflict interior specific omului modern, care se vede nevoit să
conflict
viețuiască într-o lume din care Dumnezeu s-a retras. Este un personaj – idee care întruchipează,
interior
în mod alegoric, singurătatea ființei umane și căutările omului modern. Statutul social de pescar 1a.
are în piesă un rol simbolic: el reprezintă speranța eternă. Actul de a pescui semnifică nevoia de
cunoaștere și autocunoaștere și este punctul esențial care conturează statutul psihologic și moral
al personajului.
Drumul parcurs de personaj, spațiile simbolice traversate reflectă traseul devenirii. La
drumul parcurs
început conformist, autoiluzionat, ignorând realitatea, preocupat de aparențe, de ceea ce cred
ceilalți despre el, Iona este înghițit de monstrul marin la sfârșitul tabloului I. În rătăcirile sale
labirintice prin burțile peștilor succesivi, trece treptat de la atitudinea de pasivitate în fața
destinului, la acțiunea conștientă și la reflexivitate, iar apoi își amintește: „Eu sunt Iona” și
ajunge la conștiința de sine. Îi ia o viață să înțeleagă că stăpânirea (cunoașterea) de către om a
lumii exterioare, fenomenale, infinite, este iluzorie. Cunoașterea de sine reprezintă un alt drum,
o altă cale. Alegerea între cele două căi este subordonată țelului final: „Răzbim noi cumva la
lumină”.
Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedește mai degrabă o stare, este
singurătatea. Personajul este construit parcă să reprezinte, în manieră alegorică, metafora lui
Nietzsche: „Solitudinea m-a înghițit ca o balenă”. De altfel, Marin Sorescu mărturisește despre
personajul său: „... am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”, fapt
 completat de notațiile autorului din debutul textului: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbește
tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, ca și când în scenă ar fi două persoane”.
În piesă există multe secvențe care ilustrează singurătatea absolută a protagonistului și a
ființei umane, în general. O primă secvență este cea din tabloul I, când Iona își pierde ecoul,
simbol
secvențe al înstrăinării de sine. Eroul se strigă, își cheamă „dublul”, până „răgușește”, spre a
semnificative
constata că este încojurat doar de pustietate. Dispariția propriului ecou: „Gata și cu ecoul meu...
/ Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus și ăsta. / Semn rău” pare a-i anula existența. Însuși autorul
2a.
remarcă tragismul acestei clipe: „Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își
pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na și ecoul răspundea: Io-na.
Apoi nu a mai rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga Io-na și nu se mai auzea decât Io, Io
în vreo limbă veche înseamnă: eu”.
O altă secvență (în tabloul III) este aceea în care Iona scrie un bilet cu propriul sânge,
după ce își taie o bucată de piele din podul palmei stângi. Încearcă să trimită scrisoarea, într-un 2b.
gest disperat, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de pește, dar tot el este acela care
o găsește.
singurătate
Tabloul IV este în întregime ilustrativ pentru singurătatea protagonistului. Iona se află
într-o „gură de grotă, spărtura ultimului pește spintecat”. În fața lui este un spațiu nedefinit
având „ceva nisipos, murdar de alge, de scoici. Ceva ca o plajă”. Revelația orizonturilor
concentrice care-l conțin, lumea ca imagine a unui „șir nesfârșit de burți. Ca niște geamuri
puse unul lângă altul”, generează spaima și nefericirea.
Simbol al omului modern, Iona suferă din cauza absenței semnelor divinității din lume. La
simbol
fel ca personajele lui Samuel Beckett din piesa „Așteptându-l pe Godot” sau ca psalmistul
arghezian, Iona așteaptă în zadar minunea care ar fi putut să-i schimbe destinul: „Sunt ca un
Dumnezeu care nu mai poate învia”.
gest
În final
cele din urmă, Iona își amintește trecutul și își redescoperă identitatea: „Cum mă
numeam eu?[...] Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”. Gestul final al spintecării burții 2c.
poate fi interpretat atât în manieră existențialistă (sinuciderea este singura modalitate de a evada
din limitele existenței), cât și în manieră simbolică (personajul găsește calea iluminării în sine).
Conflictul dintre personaje, specific teatrului clasic, lipsește. Imagine a omului modern,
conflict
Iona trăiește plenar un conflict interior de esență tragică, în care propriul sine, născut din 3a.
interior
diferența dintre idealul de libertate, de cunoaștere absolută, se confruntă cu realitatea vieții într-
un orizont închis ca un pântece de chit.
Subiectul dramatic nu trebuie interpretat ca succesiune de fapte; piesa este în fond o
subiect
parabolă a căutării spirituale a individului, un drum spre înțelegere privită ca „iluminare”.
Toate acțiunile și gesturile protagonistului, indicațiile de regie, decorul, timpul și spațiul au
valoare simbolică în teatrul modern.
Asemenea majorității dramaturgilor moderni, Marin Sorescu modifică regulile teatrului
„clasic” și nu respectă construcția unei tragedii. Cum înfățișează „un om foarte singur”,
monolog
scriitorul dialogat
renunță la dialog și construiește piesa sub forma unui monolog dialogat, mod de
expunere ce exprimă viziunea despre lume a omului modern condamnat la singurătate. O primă
consecință este existența unui singur personaj care-și dă replica, obligat să „se comporte ca și
când în scenă ar fi două persoane”, să se dedubleze, să se plieze și „să se «strângă» după
cerințele vieții sale interioare și trebuințele scenice”. Aceste convenții sunt precizate atât în
lista cu personajele, care cuprinde, pe lângă pescarul Iona, alți doi pescari, „figuranți” tăcuți,
cât și în notațiile autorului de la începutul piesei. Consecințele dedublării personajului sunt
dispariția conflictului și a intrigii și plasarea acțiunii în planul parabolei.
Mijloacele de caracterizare, directe și indirecte, sunt specifice personajului dramatic
(limbaj, gesturi, acțiuni simbolice, indicații ale autorului), dar modul de expunere este exclusiv 3b.
monologul. Procedee moderne de caracterizare sunt introspecția și monologul interior.
 Un mijloc de caracterizare directă îl constituie notațiile autorului, care individualizează
caracterizare
drama existențială a personajului. Mișcările sufletești sunt surprinse cu o mare finețe în
indicațiile din primul tablou: „explicativ”, „înțelept”, „uimit”, „vesel”, „curios”,
„nehotărât”, „făcându-și curaj”. Fiecare tablou suprinde eroul în altă etapă a călătoriei sale.
Precizările de la începutul tabloului IV cuprind portretul fizic al lui Iona: „La gura grotei
răsare barba lui Iona. Lungă și ascuțită – vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie
afară. Iona încă nu se vede.” Detaliul fizic „barba lui Iona” este un indice de timp: a trecut o
viață de când omul caută soluția ieșirii din limitele existenței.
Iona devine imaginea generică a omului modern, așa cum o dovedește multitudinea
trăirilor sale notate în indicațiile scenice sau exprimate în replici: reverie, reflecție, acțiune,
veselie, tristețe, spaimă, calm. În concordanță cu aceste stări, limbajul personajului trece de la
un registru stilistic la altul: colocvial și metaforic, ironic și tragic.
Așadar, prin „Iona”, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală: teatrul – parabolă, în care
concluzie
faptele, gesturile lui Iona, decorul fac parte din alegorie, iar limbajul este metaforic.
Întâmplările nu trebuie privite în plan real, ci în plan simbolic, putând fi interpretate în mai
multe feluri, datorită unei „tehnici a ambiguității foarte răspândită și ea în teatrul modern”,
potrivit criticului Eugen Simion.