Particularităţile textului dramatic postbelic „Iona” de Marin Sorescu

Publicată în 1968, piesa „Iona” de Marin Sorescu este inclusă ulterior în trilogia dramatică „Setea
muntelui de sare”, titlul trilogiei fiind o metaforă care sugerează setea de absolut de care omul are nevoie
pentru a ieşi din absurdul vieţii.
(R 1) „Iona” aparține teatrului modern prin anularea diferenţelor dintre speciile dramatice
tradiţionale (tragedie, comedie, dramă), preferința pentru teatrul parabolă şi teatrul absurdului, inserţia
liricului în text, reinterpretarea unor mituri, prezenţa personajului-idee, dispariţia conflictului şi a intrigii,
preponderenţa monologului.
Opera dramatică „Iona” prezintă trăsături ale teatrului modern la nivel formal, astfel că în text nu
mai există împărţirea tradiţională în acte şi scene, piesa fiind alcătuită dintr-o succesiune de patru tablouri.
Fiecare tablou prezintă un alt context în care se află personajul. Subintitulată „tragedie în patru tablouri”,
piesa modifică trăsăturile tragediei. În spiritul teatrului modern, dramaturgul îi atribuie personajului său
valorile omului obişnuit, Iona nu este un personaj cu înaltă condiţie socială. Aici „tragedia” este înţeleasă, ca
luptă a individului cu destinul în încercarea de a-l schimba şi de a se găsi pe sine.
Ca specie literară, piesa „Iona” de Marin Sorescu aparţine teatrului metaforic, fiind o parabolă
dramatică, o meditaţie despre condiţia omului modern, confruntat cu singurătatea şi cu absurdul existenţei.
Parabola este o povestire alegorică (cu un cuprins religios sau moral), o povestire cu tâlc care cuprinde un şir
de metafore. Sensul ei alegoric se regăseşte în mărturisirea scriitorului: „Iona sunt eu. Iona este omul în
condiţia lui umană, în faţa vieţii şi a morţii”. Scriitorul renunţă la dialog şi construieşte piesa sub forma unui
monolog dialogat (solilocviu), sugestiv pentru tema singurătăţii. Există un singur personaj activ, fiind
obligat să „se comporte ca şi când în scenă ar fi două persoane”.
(R 2) Principala temă a piesei este singurătatea fiinţei umane. Marin Sorescu mărturiseşte despre
personajul său: „...am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”, fapt completat de
indicaţiile scenice din debutul textului: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi
pune întrebări şi-şi răspunde, ca şi când în scenă ar fi două persoane”. Alcătuită ca un dialog între Iona şi
dublul său, opera relevă teama de tăcere a personajului, nevoia de comunicare într-o lume a singurătăţii. În
aceste condiţii, dorul de a vedea „pe cineva mergând pe drum” se tranformă în acuta conştiinţă a singurătăţii
omului în Univers, iar cuvintele: „E tare greu să fii singur” devin strigăt cu profunde implicaţii metafizice.
O primă secvenţă care ilustrează singurătatea protagonistului este aceea în care Iona îşi pierde
ecoul, la începutul tabloului I, simbol al înstrăinării de sine: „Gata şi cu ecoul meu.../ Nu mai e, s-a isprăvit./
S-a dus şi ăsta./ Semn rău”. Eroul se strigă, îşi cheamă „dublul”, până „răguşeşte”, spre a constata că este
înconjurat doar de pustietate.
O altă secvenţă (în tabloul III) este aceea în care Iona scrie un bilet cu propriul sânge, după ce şi-a
tăiat o bucată de piele din podul palmei stângi. El încearcă să comunice cu lumea şi astfel să găsească
salvarea. Într-un gest disperat, trimite scrisoarea, asemenea naufragiaţlor, punând-o într-o băşică de peşte.
Faptul că tot el găseşte biletul şi că nu-şi recunoaşte propriul mesaj accentuează sentimentul acut al
singurătăţii. Înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine.
(R 3) Titlul piesei face referire la mitul biblic al lui Iona, proroc din cartea cu acelaşi titlu a „Vechiului
Testament”. În povestea biblică, Iona este trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a propovădui
credinţa. Iona refuză şi fuge pe o corabie către Tarsis. Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe mare,
iar ceilalţi corăbieri îl aruncă pe Iona în apă, pentru a potoli urgia. Iona este înghiţit de un chit (o balenă).
După trei zile de pocăinţă petrecute în burta peştelui, Iona este eliberat. Teatrul modern reinterpretează
miturile, iar pescarul Iona are un destin diferit. Spre deosebire de prorocul al cărui nume îl poartă,
personajul tragic se află de la început prizonier în gura unui peşte, fără a fi săvârşit vreun păcat şi fără şansa
de a fi salvat de divinitate. În plus, spre deosebire de credinciosul Iona, om al lumii vechi, care comunica
direct cu divinitatea, monologul lui Iona reflectă mentalitatea modernă, a celui care trăieşte într-o lume
demitizată, din care Dumnezeu s-a retras. Astfel, Iona devine exponentul omului modern, înstrăinat de sacru,
de ceilalţi şi chiar de sine.
Timpul şi spaţiul au valoare simbolică în teatrul modern. Precizat în indicaţiile scenice de la
începutul fiecărui tablou al piesei, spaţiul cu valoare metaforică: acvariul, plaja, burţile peştilor, moara de
vânt. Absenţa timpului istoric, situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale modernismului.
Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipseşte din tragedia lui Sorescu.
Conflictul este, de fapt, drama existenţială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăieşte un
conflict interior cu propriul sine, conflict de esenţă tragică.
Iona este un personaj-idee, care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea şi căutările omului modern. Statutul social de pescar are
în piesă un rol simbolic în ceea ce priveşte comportamentul uman: el reprezintă figura speranţei eterne. Actul de a pescui semnifică nevoia de
cunoaştere şi autocunoaştere.

Drama „Iona” de Marin Sorescu este o parabolă care ascunde idei profunde, interogaţii metafizice şi
simboluri. Apartenenţa ei la teatrul de idei ar putea fi motivată prin: inspiraţia dintr-un mit , mitul biblic al
omului înghiţit de un peşte.

Construcţia personajului Iona din textul dramatic postbelic „Iona” de Marin Sorescu

Publicată în 1968, piesa „Iona” de Marin Sorescu este inclusă ulterior în trilogia dramatică „Setea
muntelui de sare”, titlul trilogiei fiind o metaforă care sugerează setea de absolut de care omul are nevoie
pentru a ieşi din absurdul vieţii.
(Statutul social, psihologic, moral al personajului) Iona este un personaj-idee care întruchipează, în mod alegoric,
singurătatea fiinţei umane şi căutările omului modern. Statutul social de pescar are în piesă un rol simbolic:
el reprezintă speranţa eternă. Actul de a pescui semnifică nevoia de cunoaştere şi autocunoaştere.
Obsedat de absolut, de prinderea peștelui mare, Iona se transformă în pescarul pescuit, victimă a
propriului ideal. Iona trăiește încercând să caute un orizont de lumină, intrând dintr-un chit în altul, arătând
statutul său moral, acela de om optimist care nu renunță la idealurile sale.
În ceea ce privește statutul psihologic, urmărind călătoria eroului, se observă sentimentele lui,
ajungând de la inconștiență la luciditate, conștiință și în final vizionarism.
Drumul parcurs de personaj, spaţiile simbolice traversate reflectă traseul devenirii. La început conformist, ignorând realitatea, Iona este
înghiţit de monstrul marin (sfârşitul tabloului I). În rătăcirile sale labirintice prin burţile peştilor, trece treptat de la atitudinea de pasivitate în faţa
destinului, la acţiunea conştientă şi la reflexivitate, iar apoi îşi aminteşte: „Eu sunt Iona” şi ajunge la conştiinţa de sine. Îi ia o viaţă să înţeleagă
că este iluzorie cunoașterea lumii exterioare și de fapt cunoaşterea de sine reprezintă un alt drum, o altă cale, spre sine.

(Evidenţierea a două trăsături ale personajului ales, prin câte o scenă/secvenţă comentată)
Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedeşte mai degrabă o stare de fapt, este
singurătatea. Marin Sorescu mărturiseşte despre personajul său: „...am vrut să scriu ceva despre un om
singur, nemaipomenit de singur”, fapt completat de indicaţiile scenice din debutul textului: „Ca orice om
foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, ca şi când în scenă ar fi
două persoane”. Alcătuită ca un dialog între Iona şi dublul său, opera relevă teama de tăcere a personajului,
nevoia de comunicare într-o lume a singurătăţii. În aceste condiţii, dorul de a vedea „pe cineva mergând pe
drum” se transformă în acuta conştiinţă a singurătăţii omului în Univers, iar cuvintele: „E tare greu să fii
singur” devin strigăt cu profunde implicaţii metafizice.
O primă secvenţă care ilustrează singurătatea protagonistului este aceea în care Iona îşi pierde
ecoul, la începutul tabloului I, simbol al înstrăinării de sine: „Gata şi cu ecoul meu.../ Nu mai e, s-a isprăvit./
S-a dus şi ăsta./ Semn rău”. Eroul se strigă, îşi cheamă „dublul”, până „răguşeşte”, spre a constata că este
înconjurat doar de pustietate.
O altă trăsătură definitorie pentru Iona este consecvența (poate optimismul). În cele din urmă, Iona
îşi aminteşte trecutul şi îşi redescoperă identitatea, ceea ce anulează sentimentul tragic al înstrăinării: „Mi-am
adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Deznodământul, gestul sinuciderii, ca modalitate de a evada din limitele
existenţei, trebuie interpretat în manieră simbolică: personajul găseşte calea mântuirii, a iluminării, în sine:
„Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină”. Criticul Nicolae Manolescu interpretează
gestul final ca pe o salvare. Sugestive sunt metafora drumului „invers” şi metafora luminii.

(Analiza, la alegere, a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru construcţia personajului)
Mijloacele de caracterizare, directe şi indirecte, sunt specifice personajului dramatic (limbaj,
gesturi, acţiuni simbolice, indicaţii ale autorului). Scriitorul renunţă la dialog şi construieşte piesa sub forma
unui monolog dialogat. În text se regăsesc şi procedee moderne de caracterizare precum introspecţia şi
monologul interior.
Indicaţiile scenice (didascaliile) oferă informaţii în privinţa interpretării şi contribuie la
caracterizarea directă a personajului. Fiecare tablou surprinde eroul în altă etapă a călătoriei şi a devenirii
sale. Prin multitudinea trăirilor, Iona devine imaginea generică a omului modern. Sugestive sunt notaţiile
autorului din primul tablou, care individualizează drama existenţială a personajului: „explicativ”, „înţelept”,
„imperativ”, „uimit”, „vesel”, „curios”, „nehotărât”, „făcându-şi curaj”. Precizările de la începutul
tabloului IV cuprind portretul fizic al lui Iona: „La gura grotei răsare barba lui Iona. Lungă şi ascuţită - vezi
barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară. Iona încă nu se vede.” Detaliul fizic „barba lui Iona”
este un indice de timp: a trecut o viaţă de când omul caută soluţia ieşirii din limitele existenţei.
Titlul piesei face referire la mitul biblic al lui Iona, proroc din cartea cu acelaşi titlu a „Vechiului
Testament”. În povestea biblică, Iona este trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a propovădui
credinţa. Iona refuză şi fuge pe o corabie către Tarsis. Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe mare,
iar ceilalţi corăbieri îl aruncă pe Iona în apă, pentru a potoli urgia. Iona este înghiţit de un chit (o balenă).
După trei zile de pocăinţă petrecute în burta peştelui, Iona este eliberat. Teatrul modern reinterpretează
miturile, iar pescarul Iona are un destin diferit. Spre deosebire de prorocul al cărui nume îl poartă,
personajul tragic se află de la început prizonier în gura unui peşte, fără a fi săvârşit vreun păcat şi fără şansa
de a fi salvat de divinitate. În plus, spre deosebire de credinciosul Iona, om al lumii vechi, care comunica
direct cu divinitatea, monologul lui Iona reflectă mentalitatea modernă, a celui care trăieşte într-o lume
demitizată, din care Dumnezeu s-a retras. Astfel, Iona devine exponentul omului modern, înstrăinat de sacru,
de ceilalţi şi chiar de sine.
Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipseşte din tragedia lui Sorescu. Conflictul este, de fapt, drama
existenţială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăieşte un conflict interior cu propriul sine, conflict de esenţă tragică.
Ca specie literară, piesa „Iona” de Marin Sorescu aparţine teatrului metaforic, fiind o parabolă dramatică, o meditaţie despre
condiţia omului modern, confruntat cu singurătatea şi cu absurdul existenţei. Parabola este o povestire alegorică (cu un cuprins religios sau
moral), o povestire cu tâlc care cuprinde un şir de metafore. Sensul ei alegoric se regăseşte în mărturisirea scriitorului: „Iona sunt eu. Iona este
omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi a morţii”. Scriitorul renunţă la dialog şi construieşte piesa sub forma unui monolog dialogat
(solilocviu), sugestiv pentru tema singurătăţii. Există un singur personaj activ, fiind obligat să „se comporte ca şi când în scenă ar fi două
persoane”.
Drama „Iona” de Marin Sorescu este o parabolă care ascunde idei profunde, interogaţii metafizice şi
simboluri. Apartenenţa ei la teatrul de idei ar putea fi motivată prin: inspiraţia dintr-un mit, mitul biblic al
omului înghiţit de un peşte.