FIȘĂ DE ANALIZĂ – „IONA”, MARIN SORESCU

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

1. Statutul social, moral, psihologic

Opera literară „Iona” de Marin Sorescu a apărut în perioada postbelică (1968), este
piesa de debut a autorului şi face parte din trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”, alături
de „Paraclisierul” și „Matca”. Cele trei opera pornesc de la mituri religioase: al personajului
biblic Iona, al potopului și al meșterului Manole, Marin Sorescu introducând în structura lor
complexă problematica zilelor contemporane.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa iese din clasificările clasice, fiind o
parabolă dramatică, alcătuită sub forma unui monolog, care cultivă alegoria și metafora.
Tragedia este înțeleasă în sens existențial ca luptă a individului cu destinul, în încercarea de a-l
schimba și de a se regăsi pe sine.
Tema piesei este singurătatea ființei umane, frământarea omului în efortul de aflare a
sinelui. În monologul lui, Iona se revolt în fața destinului său, refuză să-și accepte soarta de
ființă solitară, încearcă să-și redescopere identitatea și să depășească prizonieratul metaforic.
Iona este un personaj-idee care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea ființei
umane și căutările omului modern. Statutul social de pescar are un rol simbolic în ceea ce
privește comportamentul uman: el reprezintă figura speranței eterne. Actul de-a pescui
semnifică nevoia de cunoaștere și autocunoaștere, constituind punctul esential care
conturează statutul psihologic și moral al personajului.
2. Ilustrarea unei trăsături a personajului ales, prin două scene/citate/secvențe
commentate
Principala trăsătură a personajului, care se dovedește mai degrabă o stare de fapt, este
singurătatea, protagonistul fiind construit parcă să reprezinte, în manieră alegorică, metafora
lui Nietzsche: „Solitudinea m-a înghițit ca o balenă”. De alfel, Marin Sorescu mărturisește
despre personajul său: „Am vrut să scriu despre un om singur, nemaipomenit de singur,” fapt
completat de notațiile autorului din debutul textului: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbește
tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, ca și când în scenă ar fi două persoane”.
Prima secvență relevantă pentru trăsătura menționată este cea din tabloul I, în care
Iona își pierde ecoul, simbol al înstrăinării de sine. Eroul se strigă, își cheamă „dublul”, până
„răgușește”, spre a constata că este înconjurat doar de pustietate. Dispariția propriului ecou:
„Gata și cu ecoul meu…/Nu mai e, s-a isprăvit./S-a dus și ăsta/Semn rău”, pare a-i anula
existența. Însuși autorul remarcă tragismul clipei în care Iona își pierde ecoul: „Cred că lucrul cel
mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul: Iona era singur, dar ecoul lui era întreg.
Striga: Io-na și ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a mai rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga
Io-na și nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu.”
A doua secvență care oglindește tema este cea din tabloul 3, în care Iona se gândește
să-i scrie mamei sale un bilet prin care să o roage să-l mai nască o dată. Scrie biletul cu propriul
sânge, tăindu-și o bucată de piele din podul palmei stângi. Încearcă să trimită scrisoarea, într-un
gest disperat, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de pește, dar tot el este acela

1
care o găsește. Secvența reprezintă o altă încercare eșuată de comunicare cu lumea, așadar
condiția de damnat la singurătate a protagonistului.
Tabloul IV, în întregime, este ilustrativ pentru singurătatea personajului. Iona se află
„într-o gură de grotă, spărtura ultimului pește spintecat”. În fața lui este un spațiu nedefinit
având „ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă”. Revelația orizonturilor concentrice
care-l conțin, lumea ca imagine a unui „șir nesfârșit de burți, Ca niște geamuri puse unul lângă
altul”, generează spaima și nefericirea.
Simbol al omului modern, Iona suferă din cauza absenței semnelor divinității din lume.
La fel ca personajele lui Samuel Beckett din piesa „Așteptându-l pe Godot” sau ca psalmistul
arghezian, Iona așteaptă în zadar minunea care i-ar fi schimbat destinul: „Sunt ca un Dumnezeu
care nu mai poat învia”.
În cele din urmă, Iona își amintește trecutul și își redescoperă identitatea; „Mi-am adus
amine: Iona. Eu sunt Iona”. Gestul final , al spintecării burții, poate fi interpretat atât în manieră
existențialistă, sinuciderea fiind singura modalitate de-a evada din limitele existenței, cât și în
manieră simbolică, personajul găsind calea iluminării în sine.
3. Două elemente de compoziție semnificative pentru construcția personajului
Modalitățile de caracterizare, directe și indirecte, sunt specifice personajului dramatic
(limbaj, gesturi, acțiuni simbolice, indicații ale autorului), dar modul de expunere este exclusiv
monologul. Procedeele moderne de caracterizare sunt introspecția și monologul interior.
Un mijloc de caracterizare directă îl constituie notațiile autorului, care individualizează
drama existențială a personajului. Mișcările sufletești sunt surprinse cu o mare finețe în
indicațiile din primul tablou: „explicativ”, „uimit”, „vesel”, „trist” „înțelept”, „curios”, „speriat”,
„îngrozit”, „enervat”, „nehotărât”, „făcându-și curaj”,„calm”,„meditativ”, „ironic”, „luminat”.
Fiecare tablou surprinde eroul în altă etapă a călătoriei sale. Precizările de la începutul tabloului
IV cuprind portretul fizic al lui Iona: „La gura grotei, răsare barba lui Iona. Lungă și ascuțită-vezi
barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară. Iona încă nu se vede”.
Detaliul fizic „barba lui Iona” este un indice de timp: a trecut o viață de când omul caută soluția
ieșirii din limitele existenței.
Limbajul personajului îmbină mai multe registre stilistice: colocvial, metaforic, ironic,
tragic, iar acest fapt reflectă multitudinea trăirilor omului modern: veselie, tristețe, spaimă,
neliniște, reflecție, speranță.
Titlul piesei trimite la mitul biblic al prorocului Iona din cartea cu același titlu a Vechiului
Testament, pe care autorul îl reinterpretează și îl tratează în manieră proprie. Sorescu păstrează
din mitul biblic doar numele eroului, deoarece spre deosebire de prorocul biblic, care este
înghițit de un pește pentru neascultarea de a propovădui credința în Dumnezeu, oamenilor în
cetatea Ninive, personajul din tragedia lui Sorescu se afla de la început prizonier în gura unui
pește, fără posibilitatea evadării și fără a fi săvârșit vreun păcat. În plus, spre deosebire de
credinciosul Iona, om al lumii vechi, care comunica direct cu divinitatea, monologul lui Iona
reflectă mentalitatea omului modern, înstrăinat de sacru, de ceilalți și chiar de sine.
Exponent al omului modern solitar, pescarul Iona întruchipează speranța ca mod de a fi
într-o lume închisă.

2
3