Caracterizarea personajului Iona

Introducere
Publicată în anul 1968, piesa “Iona” de Marin Sorescu este inclusă ulterior, alături de
“Paracliserul” și “Matca”, în triologia dramatică “Setea muntelui de sare”, al cărei titlu
sugerează setea de absolut a ființei umane.

Subintitulată “tragedie în patru tablouri”, piesa nu respectă normele acestei specii

clasice. Aici “tragedia” este înțeleasă în sens existential ca luptă a individului cu destinul, în
încercarea de a-l schimba și de a se găsi pe sine. Tema piesei este singurătatea ființei umane,
frământarea omului în efortul de aflare a sinelui.

Statutul social, psihologic și moral al personajului

Statutul social al protagonistului este dezvăluit încă din incipitul textului: Iona este
pescarul ghinionist care consideră că își va putea influența norocul, iluzionându-se că va putea
prinde peștele cel mare.

Voința puternică manifestată în lupta cu fatalitatea destinului se constituie într-

o constantă psihologică a protagonistului. Întregul său comportament îi relevă dorința de
autodepășire, într-un mediu ostil.

Viziunea despre lume a dramaturgului se reflectă, mai ales, la nivelul statutului

moral al personajului. Adevărata măreție a lui Iona constă în faptul că el nu se dă bătut în fața
unui destin potrivnic. Soluția găsită și considerată cea mai potrivită este aceea a spintecării
propriei burți. Gestul său nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o evadare din propriul trup,
ca eliberare dintr-un destin potrivnic. El a conștientizat, astfel, că adevărata cale spre libertate
trebuie căutată în interiorul ființei.

O trăsătura definitorie a personajului + 2 secvențe semnificative

Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedește mai degrabă o stare de fapt,
este singurătatea. În piesă există multe secvențe care ilustrează singurătatea absolute a
protagonistului și a ființei umane, în general

O secventă reprezentativă este cea din tabloul I, când Iona își pierde ecoul, simbol al
înstrăinării de sine. Eroul se strigă, își cheamă dublul, până răgușește, spre a constata că este
înconjurat doar de pustietate. Dispariția propriului ecou: “Gata și cu ecoul meu…/Nu mai e, s-a
isprăvit./ S-a dus și ăsta./ Semn rău” pare a-i anula existența . Însuși autorul remarcă tragismul
clipei în care Iona își pierde ecoul: “Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își
pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg”.

O altă secvență semnificativă este ilustrată în tabloul III și este aceea în care Iona scrie un
bilet cu propriul sânge, după ce își taie o bucată de piele din podul palmei stângi. Încearcă să
trimită scriosoarea, într-un gest disperat, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de
pește, dar tot el este acela care o găsește.

Două elemente de strucură

Titlul piesei trimite la mitul biblic al lui Iona, prorocul din cartea cu același titlu al
Vechiului Testament. În povestea biblică, Iona este trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive
pentru a propovădui credința. Iona refuză și fuge pe o corabie către Tarsis. Drept pedeapsă,
Dumnezeu trimite o furtună pe mare, iar ceilalți corăbieri îl aruncă pe Iona în apă, pentru a
potoli urgia. Iona este înghițit de o balenă, iar după trei zile de pocăință în burta balenei este
eliberat. Însă teatrul modern reinterpretează miturile. Spre deosebire de prorocul biblic, pescarul
se află de la început prizioner în gura unui pește, fără posibiltatea evadării și fără a fi săvârșit
vreun păcat. În plus, monologul lui Iona reflectă mentalitatea omului modern, înstrăinat de
sacru, de ceilalți, chiar de sine.

Conflictul specific teatrului caslic (confruntarea între personaje) lipsește. Iona trăiește
un conflict interior de esență tragică între idealul de libertate și realitatea limitată, specific
omului modern, care se vede nevoit să viețuiască într-o lume din care Dumnezeu s-a retras. Este
un personaj idee care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea ființei umane și căutările
omului modern.

Concluzia

Tragedia „Iona” este o imagine a modului în care condiţia omului modern se reflectă
în textul literar, un text care armonizează poeticul cu dramaticul în incercarea de a oferi
spectatorului/cititorului un om în faţa întrebărilor fundamentale, o parabolă care ilustrează
indirect o situaţie de viaţă specifică tuturor gânditorilor din epoca modernă.