Marin Sorescu, Iona

Intr-un text dramatic, tema si viziunea despre lume se impletesc perfect intr-o maniera ce poate fi reprezentata
pe scena. Astfel, in tragedia Iona, de Marin Sorescu, ce apartine genului dramatic, sunt surprinse perspective
diferite legate de existenta omului. Piesa face parte din trilogia numită de autor Setea muntelui de sare, alături
de piesele Paracliserul şi Matca. Numele trilogiei simbolizează în viziunea autorului setea de absolut a omului.

În primul rând, ca element de modernitate a formulei estetice, se observă structurarea discursului dramatic sub
forma unui amplu monolog dramatic al personajului principal, aspect ce subliniază condiția omului modern
însingurat ce amintește de teatrul absurdului; cu toate că liniile de dialog marchează un aparent schimb de
replici, vom observa că vorbim despre un fals dialog. Iona își pune întrebări și își răspunde, dedublându-se în
permanență.

O altă particularitate a teatrului postbelic sorescian este depăşirea granițelor dintre speciile dramatice. Astfel,
deși autorul își numește în arhitext piesa ”Tragedie în patru tablouri”, se pot identifica la nivelul textului
caracteristici ale dramei moderne, precum și elemente comice și parodice. Piesa lui Sorescu este o parabolă (o
poveste cu simboluri) în care tragicul vine din încercarea permanentă a omului de a depăși limita, însă spre
deosebire de eroul tragediei clasice, Iona nu se raportează la divinitate în acțiunile sale, ci doar la sine, ceea ce
face din el un erou modern. Aspectul de dramă al piesei ține de evoluția conflictului la finalul căruia eroul se
găsește modificat: de la ipostaza pescarului din primul tablou, Iona trece prin diverse etape de căutare la finele
cărora ajunge să exclame: Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona. Discursul eroului dramatic este punctat
uneori cu elemente comice şi parodice. Spre exemplu, scena în care el ajută burta peştelui să mistuie poate fi o
sursă de comic. Cântecul religios ”Veşnica pomenire” este transpus de erou în registrul parodic ”Veşnica
mistuire, veşnica mistuire!”.

Iona este o tragedie modernă ce are ca temă singurătatea individului ale cărui raporturi cu lumea exterioară, cu
divinitatea şi chiar cu sine au fost anulate, autorul mărturisind ulterior publicării piesei: Știu numai că am vrut
să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur.

Tema singurătății este redată în primul rând la nivel formal, prin organizarea discursului dramatic într-un
amplu monolog al unicului personaj al piesei (Pescarul I și Pescarul II sunt figuranți, iar tăcerea lor nu face
altceva decât să accentueze ideea însingurării totale a protagonistului).
O scenă semnificativă pentru tema singurătății este cea din tabloul III în care Iona, ajuns în burta peștelui trei,
după despicarea celorlalte două burți de pește, are speranța salvării întorcându-se la imaginea mamei. Se
gândește să-i scrie un bilețel și caută o sticlă în care să îl pună, mesajul adresat ei având în vedere o re-naștere.
În lipsa recuzitei obișnuite a unui naufragiat, Iona îi scrie mamei scrisoarea cu sânge, pe o bucată de piele tăiată
firesc cu cuțitul din palma stângă și o pune într-o bășică. Trimisă într-un perimetru limitat de burta peștelui,
scrisoarea ajunge înapoi la Iona care, găsind-o, nu se recunoaște în expeditorul ei, ba mai mult, îl ironizează pe
acesta pentru speranța salvării. Secvența este semnificativă pentru temă deoarece evidențiază însingurarea
absolută a omului în lume. Dincolo de faptul că se află izolat în burta peștelui, Iona pare înstrăinat și de sine
însuși, și de alții: în expeditorul scrisorii, el nu se mai vede pe sine, ci îl identifică pe celălalt care, nici el, la
rândul lui, nu poate fi salvat.

O altă scenă semnificativă, de această dată pentru problematica libertății individuale a omului și a salvării, se
regăsește în tabloul al doilea al piesei. Scena îl surprinde pe Iona în momentul unei revelații: își dă seama că are
asupra sa cuțitul pe care, la înghițire, chitul ”a uitat să i-l ia”. Descoperirea îi provoacă bucuria speranței, iar
primul gând este să se sinucidă, insa gândul morții este anulat. Până la urmă cuțitul se transformă în armă de
salvare: cu el, Iona va face pe rând ferestre în burțile peștilor care îl închid, pentru a evada. În final, cu același
cuțit își va spinteca propria burtă, într-o încercare simbolică de a întoarce drumul căutării și al salvării către
sine.

Titlul operei asigura relaţia de intertextualitate cu povestea biblică a lui Iona din Vechiul Testament. Ideea
centrală a textului biblic, şi anume salvarea omului prin credinţă, este anulată în această tragedie modernă şi
reprezentată alegoric prin simbolurile din text. Textul biblic înfăţişează raporturile omului cu divinitatea, aflate
într-o relaţie de cauzalitate ce îi conferă existenţei umane un sens: pentru că nu ascultă porunca divină, Iona este
înghiţit de un chit. După trei zile şi trei nopţi de rugăciune, din porunca lui Dumnezeu, peştele uriaş îl eliberează
pe Iona care îşi duce la bun sfârşit misiunea încredinţată. Absurdul existenţei omului modern este ilustrat în
piesa lui Sorescu prin situarea inconştientă a personajului încă de la începutul piesei în gura balenei.

Finalul operei este marcat de gestul final al lui Iona, spintecarea propriei burti. Ieşit din burta ultimului peşte
spintecat, Iona descoperă că orizontul este, de fapt, o serie întreagă de burţi de peşte, ca nişte geamuri puse
unul lângă altul. Ideea este reprezentată simbolic prin imaginea unui Dumnezeu captiv în mormânt şi care
eşuează în cel mai important moment al existenţei sale – învierea. În viziunea autorului, omul este în acest fel
lipsit de posibilitatea salvării: Oameni buni, învierea se amână!. Secvenţa finală a piesei este si cea mai
încărcată din punct de vedere simbolic. Înainte de gestul final al spintecării propriei burţi, personajul face o
descoperire esenţială: Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.