Iona, de Marin Sorescu - caracterizarea personajului-

Marin Sorescu este un reprezentant strălucit al literaturii postbelice și al neomodernismului poetic, având
creații valoroase în poezie, proză și în teatru. Piesele sale de teatru s-au bucurat de o primire deosebită pe
scenele internaționale, ,,Iona” fiind reprezentată în marile orașe ale lumii.

Statutul social al lui Iona este conturat încă de la începutul piesei prin didascalii, unul dintre elementele
de structură semnificative pentru construcția personajului. Autorul notează în lista personajelor că Iona este
pescar, iar în indicațiile scenice este prezentat într-o ipostază specifică acestei ocupații: Iona stă în gura peștelui
nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. Tot din indicațiile autorului se desprinde imaginea unui
Iona însingurat: ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși. Singurătatea personajului este
întărită de monologul dialogat, strategie la care Sorescu apelează în acest scop; Iona se dedublează și vorbește cu
sinele său, cu naturalețea celui pentru care acest lucru este o parte a existenței sale. Iona este pescar de experiențe
ale cunoașterii și de idealuri: ,,De mult pândesc eu peștele ăsta. L-am și visat.” Când visează o fâță,
exclamă: ,,Asta se mai poate numi vis?” Efortul căutării este extenuant și poate consuma întreaga viață.
Prădătorul poate deveni pradă: ” Apa asta e plină de nade. Tot felul de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm
printre ele atât de repede, încât părem gălăgioși.” Deși face referire la copii, la soție și, mai târziu, la mama, Iona
nu stabilește legături de comunicare reale cu aceștia. Statutul moral și psihologic se constituie pe parcursul celor
patru tablouri, protagonistul fiind surprins în mai multe ipostaze diferite: ființă pasivă în tabloul I, ființă care
acționează și care încearcă să găsească soluții, pentru a scăpa de situația în care se află în tablourile II și III și, în
cele din urmă, ființă care își asumă destinul și ajunge la conștiința de sine în tabloul IV.
Principala trăsătura a protagonistului, care se dovedește, mai degrabă, stare, de fapt, este singurătatea,
personajul fiind construit parcă să reprezinte, în maniera alegorică, metafora lui Nietzsche: ,,Solititudinea m-a
înghițit ca o balenă’’
O secvență aparte pentru ilustrarea temei singurății apare în tabloul III al operei. În acest
tablou ,,mica moară de vânt” aflată în burta peștelui II și de care Iona se simțise atras constituie în mod
simbolic zădărnicia. Ideile asupra cărora meditează Iona în acest tablou se referă la viață, la condiția omului în
lume, la ciclicitatea existențială a vieții cu moartea: ,,dacă într-adevăr sunt mort și acum se pune problema să vin
pe lume?”. Oamenii sunt copleșiți de greutățile vieții și-și uită ,,frații”, pierd din vedere faptul că sunt semeni și
sunt supuși aceleiași condiții de muritori, ,,neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ți mai vezi fratele”.
Întâlnirea cu cei doi pescari care duc o bârnă în spate simbolizează lipsa comunicării. Ei sunt oamenii simpli
care nu-și pun întrebări legate de viață, oameni care se mulțumesc cu destinul lor și care nu se frământă pentru a
găsi vreo soluție ce le-ar putea schimba condiția umilă. Iona vorbește cu ei, dorind să-i înțeleagă, dar ei nu
răspund. În schimb el se luptă singur cu destinul, folosește unghiile pentru a trece într-o altă burtă de pește,
rămânând doar cu propria conștiință, gândind și acționând solitar în lumea înconjurătoare. Se gândește să-i scrie
mamei sale un bilet în care o roagă să-l nască încă o dată. Trimite scrisoarea într-o bășică de pește, dar apoi tot el
o găsește. Acest lucru îi accentuează sentimentul de singurătate.
O altă secvență reprezentativă singurătatea personajului apare în tabloul IV. Dornic de comunicare
Iona își strigă semenii. Are barba albă, semn că a trecut o viață de când omul încearcă zadarnic să găsească o
soluție legată de viață și moarte. Drama umană este aceea a stării apăsătoare, din care nimeni nu poate evada în
libertate. Afirmația: ,,Doamne câți pești unul într-altul” simbolizează ideea că în viață omul are un șir nesfârșit
de insatisfacții, de necazuri, de neplăceri care se țin lanț, toți oamenii fiind sunt supuși aceluiași destin de
muritor, ,,toate lucrurile sunt pești”. Mulțimea de burți simbolizează lumea exterioară, oamenii indiferenți care
nu te vor ajuta niciodată. Răspunsul la întrebări vine dinăuntrul nostru: ,,Trebuie s-o iau în partea cealaltă”.
Personajul se descoperă: ,,Eu sunt Iona”. Gestul spintecării burții nu trebuie înțeles ca o sinucidere, ci trebuie
văzut în mod simbolic ca pe o regăsire, omul a găsit calea, iar aceasta se află înăuntrul său. Doar singur va reuși
să-și dea răspunsurile și tot singur va rezolva problemele sale existențiale: ,,Răzbim noi cumva la lumină”.
Criticul literar Nicolae Manolescu interpretează gestul din finalul operei ca pe o salvare de sine, ca pe un alt
început, Iona reușind să se elibereze de captivitate și singurătate.
Titlul piesei trimite la mitul biblic al prorocului Iona din cartea cu același titlu a Vechiului Testament. În
povestea biblică, Iona este trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a propovădui credința. Iona refuză și
fuge pe o corabie către Tarsis. Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe mare, iar ceilalți corăbieri îl
aruncă pe Iona în apă, pentru a potoli urgia. Iona este înghițit de un chit (o balenă). După trei zile de pocăință
petrecute în burta peștelui, Iona este eliberat. Teatrul modern reinterpretează miturile, iar pescarul Iona are un
destin diferit, autorul tratându-l în manieră proprie. Sorescu păstreaza din mitul biblic doar numele eroului,
deoarece spre deosebire de prorocul biblic, care este înghițit de un pește pentru neascultarea de a propovădui
credința în Dumnezeu oamenilor din cetatea Ninive, personajul din tragedia lui Sorescu se află de la început
prizonier în gura unui pește, fără posibilitatea evadării și fără a fi săvârșit vreun păcat. Acțiunea de a pescui
devine un simbol al căutării, al cunoașterii. Tragicul situației constă în faptul că procesul cunoașterii se derulează
într-o lume închisa: abdomenul monstrului marin. În plus, spre deosebire de credinciosul Iona, om al lumii vechi,
care comunica direct cu divinitatea, monologul lui Iona reflectă mentalitatea modernă a omului ce este înstrăinat
de sacru, de ceilalți și chiar de sine, destinul său amintind de metafora lui Nietzsche, ,,Solitudinea m-a înghițit ca
o balenă”.
Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje, lipsește din tragedia lui Sorescu.
Conflictul este de fapt drama existențială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăiește plenar
un conflict interior cu propriul sine, într-o intrigă de mare tensiune dramatică născută din discrepanța dintre
idealul/ideea de libertate, de cunoaștere absolută, și damnarea de a trăi într-un orizont închis, ca un pântece de
chit. Astfel, piesa este redată sub forma unui solilocviu care dezvoltă criza lipsei de comunicare și importanța
acesteia pentru supraviețuire. Conflictul interior surprinde două voci: cea a lui Iona și cea a sinelui. Captiv
într-un spațiu închis, Iona nu se poate elibera și intră în conflict cu destinul, cu singurătatea și în final cu
moartea. Conflictul său interior se bazează pe discuții legate de problematica vieții, a Divinității, a singurătății, a
libertății, a neputinței de a depăși insatisfacțiile cotidiene și de a izbuti în viață. Așadar, întreaga dispută lăuntrică
prezintă imaginea unui personaj ce a pornit într-o aventură a cunoașterii de sine, într-o călătorie inițiatică de
regăsire a identității. Gestul final reprezintă o evadare din propria captivitate, o împăcare a omului cu omenirea
întreagă, o eliberare din spațiul apăsător al singurătății.
În concluzie, drama lui Sorescu este o încercare de identificare a unor răspunsuri pe care omenirea și le-a pus
încă din Antichitate, a unor răspunsuri din perspectiva omului modern, care, deși înconjurat de alți oameni, și-a
pierdut capacitatea de a comunica.