GENUL DRAMATIC

1. Reprezentarea scenică este divizată în acte, alcătuite din scene

2. Prezentarea în mod indirect a gândurilor
3. Dialogul este modul predominant de expunere
 Solilocviul = monolog; operă scrisă sub formă de monolog
4. Didascaliile reprezintă intervenţia directă a autorului

DRAMA= specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care dezvoltă un

conflict puternic între date contradictorii ale realităţii create, având un final
grav, care îndeamnă la meditaţie.

“Iona”, de Marin Sorescu

Tema şi viziunea despre lume într-o dramă studiată

Marin Sorescu este poetul, romancierul şi dramaturgul cu o viziune

complexă asupra vieţii, apropiat de existenţialiştii francezi, precum Albert
Camus şi Jean Paul Sartre, sau de filosofii germani, Friedrich Nietzsche sau
Martin Heidegger, şi care relevă criza acută a conştiinţei moderne, incapabilă
să-şi mai găsească eliberarea din ataraxia existenţei biologice limitate.
Universul său este populat cu fiinţe fantastice, cu decoruri convenţionale şi
imagini groteşti, ce pot fi considerate fie expresioniste, fie suprarealiste.
Manierismul poetului constă în a distruge formele vechi, incapabile de a stârni
imagini esenţializate. El este preocupat de condiţii profunde, ce pot fi acordate
unui spaţiu comun. Faptul că lumea “s-a comunizat”, a devenit simplă, este
redat de o morală conţinută în versuri şi ele aparent simple: “Că nimic nu-ţi
stimulează mai mult pofta de mâncare,/ Decât o lume plină de potlogării”.

Piesa de teatru “Iona” a constituit debutul lui Marin Sorescu în ceea

ce priveşte dramaturgia. Este scrisă în 1965, fiind publicată în 1968, în revista
“Luceafărul” şi inclusă în trilogia intitulată “Setea muntelui de sare”, alături

1
de alte două drame, anume “Paracliserul” şi “Matca”. Titlul trilogiei este
semnificativ şi sugerează căutarea perpetuă a absolutului.

Opera, subintitulată “tragedie în patru tablouri”, are un singur

personaj, care dialoghează cu sine într-un solilocviu de natură filosofică pe tema
destinului uman. Viziunea despre lume este una modernă, care se încadrează
curentului neomodernism, pentru că întruneşte trăsături definitorii ale acestei
clasificări: este o dramă cu textură ideatică adâncă, se fundamentează pe un mit
biblic, adaptat omului modern, o conştiinţă profundă, dilematică. Este
dezvoltată tipologia însinguratului inadaptat la realitatea căreia îi aparţine,
prezentând frământările lăuntrice ale conştiinţei, îmbinând motivul dublului cu
cel al sorţii schimbătoare şi al timpului.

Drama lui Sorescu are drept sursă de inspiraţie mitul biblic al lui
Iona. Personajului mitic i se încredinţase misiunea de a propovădui cuvantul lui
Dumnezeu în cetatea Ninive. Copleşit de povara misiunii, acesta fuge,
îmbarcându-se pe o corabie, dar Domnul îl pedepseşte şi trimite o furtună
puternică pe mare. Iona este înghiţit de un monstru marin, în pântecele căruia
petrece trei zile şi trei nopţi, după care este iertat de Dumnezeu, care porunceşte
monstrului să îl elibereze pe uscat.

Titlul este un substantiv propriu, care desemnează numele

personajului principal, nume preluat din Biblie. Dramaturgul are însă
certitudinea că, “în vreo limbă veche”, “Io” înseamnă “eu”, devenind simbolic
şi reprezentând individul, în general.

Piesa este alcatuită din patru tablouri, are un singur personaj şi doi
figuranţi, Personajul I si Personajul II. Modul de expunere este solilocviul, iar
scriitorul intervine în mod direct în didascalii, oferind explicaţii asupra
problematicii piesei. Incipitul se axează pe dorinţa personajului de a-şi auzi
ecoul, în timp ce îşi strigă numele, din nevoia acerbă de a comunica. Motivul
dublului, ca unic partener de “dialog”, derivă din cel al singuratăţii. Primul
tablou îl prezintă pe Iona ca fiind un pescar pasionat, dar ghinionist, care se află
pe o mare bogată în peşte. Dupa eşecul pescuitului direct din mare, pescarul fără
noroc preferă să prindă peşti dintr-un acvariu. Chiar dacă “au mai fost prinşi o
dată”, chiar şi peştii captivi “trag greu”. Personajul este un idealist. El compară
destinul oamenilor cu cel al peştilor. Raţionamentul său este o alegere, care face
aluzie la tentaţiile vieţii, dar şi la idealul pe care fiecare îl caută de-a lungul
existenţei. La sfârşitul primului tablou se conturează intriga piesei, Iona fiind

2
înghiţit de peştele uriaş, pe a cărui gură se află când a aruncat năvodul. Tabloul
al doilea conturează desfăşurarea acţiunii şi debutează cu motivul captivităţii
umane într-un spaţiu claustrant, motiv asociat cu trecerea implacabilă a
timpului. Ca rod al unei iluminări divine, personajul revine la conştiinţa sinelui,
afirmând: “sunt înghiţit”. În mod spontan, urmând şirul gândurilor neîntrerupt
niciun moment, Iona îşi exprimă propriul ideal, anume acela de a construi “o
bancă de lemn în mijlocul mării”, pentru a se putea odihni “pescăruşii mai laşi”
şi vântul.

Tabloul al treilea prezintă drept cadru al acţiunii interiorul Peştelui

II, care înghiţise Peştele I, o metaforă care face referire la existenţa umană,
printr-o sugestie acvatică, “peştele cel mare înghite peştele cel mic”. Deşi se
află claustrat în burţile peştilor, personajul îşi demonstrează latura optimistă a
personalităţii, trăind cu speranţa că va ieşi din captivitate, printr-o naştere
simbolică. Iona nu încetează să creadă în sine, afirmând: “o scot eu la capăt într-
un fel şi cu asta, nicio grijă!”. Finalul tabloului este dominat de sentimentul
spaimei spontane a personajului. Tabloul al patrulea îl surprinde pe Iona în
gura ultimului peşte spintecat. El se bucură sincer de momentul ieşirii din
captivitate, moment care prezintă punctul culminant al piesei, ajungând să
aprecieze simplitatea, banalitatea realităţii, respirând aerul curat din exterior.
Privind către zarea îndepărtată, personajul observă că întreg orizontul nu este
decât “o burtă de peşte”, prelungită la infinit printr-o multitudine de burţi.
Finalul piesei constă în conştientizarea deplină a identităţii, personajul afirmând
cu tărie: “Iona. Eu sunt Iona”; el recurge la sinucidere, spintecându-şi burta cu
un cuţit, moartea reperezentând singura modalitate de eliberare. Cuvintele sale
finale, care preced tăcerea veşnică, “Răzbim noi cumva la lumină”, exprimă
încrederea acestuia că, într-o altă dimensiune existenţială, va dobândi libertatea
spirituală.

Caracterizarea personajului

Iona este personajul principal al dramei omonime, conturat în mod

simbolic, prin tehnica inovatoare a solilocviului. În didascalii, scriitorul îi
schiţează în mod direct portretul moral, afirmând: “Ca orice om foarte singur,
Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi răspunde, se
comportă ca şi cum în scenă ar fi două personaje”. Motivul dublului cu care

3
acesta dialoghează permanent se conturează astfel ca o modalitate de a-şi
înfrunta destinul prin comunicare.

Pornind de la personajul biblic, de care eroul piesei se

deosebeşte însă, dramaturgul conturează un personaj încadrat tipologiei
vinovatului fără vină. Iona reprezintă individul însingurat, idealist, dornic de a
interacţiona cu alţi oameni, dependent de comunicare. Aventura sa iniţiatică
este, de fapt, o perpetuă căutare a sinelui, a identităţii pescarului ghinionist,
care, deşi îşi acceptă soarta, nu o agreează, dorindu-şi să renască într-o manieră
privilegiată.

Prima ipostază a protagonistului este aceea de pescar

ghinionist. Fascinaţia pe care o relevă un individ sensibil, cu disponibiltate
sufletească, iubitor de frumos, capabil de a gândi metaforic lumea, asemănată cu
undele apei, pe care o priveşte, având nostalgia absolutului. A doua ipostază a
personajului este aceea de individ captiv, care îşi păstrează însă optimismul,
concretizat în speranţa unei eliberări. Aventura iniţiatică debutează prin
instaurarea întunericului, prilej de luminare interioară. Iona porneşte cu teamă,
iar logosul este cel care îl însoţeşte pe tot parcursul călătoriei către sine.
Solilocviul demonstrează capacitatea intelectuală superioară a personajului, care
tratează probleme filosofice variate într-o manieră firească, gândurile
înşiruindu-se în mod spontan, dar coerent. Personajul se autoiluzionează
permanent, dorindu-şi libertatea şi anihilarea spaimei de singuratate prin
sugestie: “fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. Nu
mi-e frică”. Iona devine încrezător în capacitatea sa de a se elibera, spintecând
curajos burţile peştilor, luptând pentru valoarea în care crede cu tărie.
Iluminarea reprezintă descoperirea sinelui, protagonistul afirmând orgolios: “Eu
sunt Iona”. Ultima ipostază a eroului este reprezentată de personajul eliberat
prin moarte simbolică, de temniţa propriului destin. Firea meditativă, modul în
care vorbeşte cu sine pentru a nu înnebuni, dar şi nevoia continuă de
comunicare îl fac pe Iona să înţeleagă faptul că în viaţă contează cu adevarat
doar cunoaşterea de sine: “Am pornit-o bine, dar drumul, el a greşit. Trebuie să
o iau în partea cealaltă”.

Criticul literar Nicolae Manolescu oferă o interpretare

sugestivă finalului dramei: “Gestul final al eroului nu e o sinucidere (…), ci
o salvare”.

4
 O inovaţie a teatrului modern este reprezentată de absenţa altor
personaje, Iona fiind nevoit să se dedubleze pentru a comunica. Cei doi
figuranţi sunt incompatibili spiritual cu acesta şi de aceea ei nu pot stabili o
relaţie. Singurul cu care personajul se află în strânsă legătură este sinele, cu care
poate imagina dialogul.

În opinia mea, în drama “Iona” este acut sentimentul de trecere

ireversibilă a timpului: “Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături
între subiect şi predicat”. Piesa lui Marin Sorescu este un protest faţă de condiţia
umană limitată, un strigăt din adâncuri contra unui destin nedrept, compensat, în
contemporaneitate, doar de adaosul masiv de artefacte ale civilizaţiei moderne.
Reflecţiile unor filosofi remarcabili arată, mai bine decât orice, că omul este
alienat, singur pe Pământ printre semenii săi, care nu pot să îi fie de niciun
ajutor în faţa neantului.

În concluzie, Marin Sorescu, posibil candidat la Premiul Nobel,

dacă timpul ar mai fi avut răbdare, este scriitorul român cel mai complet al
sfârşitului de secol al XX-lea. Descoperim un spirit strălucitor, un ironist fin şi
incorigibil, un poet al paradoxului, al lucrului comun şi, în acelaşi timp, profund
simbolic, un eseist plin de vervă, într-o expresie cu totul particulară şi
neaşteptată, un romancier valoros, deşi neexersat de ajuns, dar poate în primul
rând, un dramaturg de talie europeană, reflectând în piesele sale temele şi
experienţele majore ale teatrului secolului douăzeci.