SUBIECTUL al III-lea 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularităţi ale unui
text poetic studiat, aparţinând lui George Bacovia.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o
perioadă, într-un current cultural/literar sau într-o orientare tematică;

Procesul artistic este constituit dintr-o succesiune de etape în care creatorul porneşte având ca
resurse propriile-i gânduri, cuvintele şi devine oglindirea viziunii sale. Astfel, ia formă creaţia,
transpunerea fizică a unei idei ce figurează ca o punte dintre creator, univers şi alţi apartenenţi ai
săi.
George Bacovia este un reprezentant al epocii interbelice, perioadă ce va sta la confluenţa
benefică a tradiţionalismului evidenţiat în revistele „Viaţa românească" a lui Garabet Ibrăileanu
şi „Gândirea" lui Nechifor Crainic, caracterizat prin obiectivitate, inspirația din mediul rural,
deoarece veșnicia s-a născut la sat şi a modernismului promovat de revista „Sburătorul" şi de
cenaclul omonim conduse de E. Lovinescu. Sub semnul acestor direcţii impuse de acesta în
studiul „Creaţia obiectivă" şi „Mutaţia valorilor estetice”, se vor remarca în această perioadă
Camil Petrescu, G.Călinescu,  Liviu Rebreanu, în proză și în poezie, G.Bacovia, Tudor Arghezi,
Lucian Blaga și Ion Barbu, prin caracteristici elocvente precum: intelectualizarea limbajului,
subiectivitate, analiza psihologică și citadinismul.

O primă trăsătură care permite încadrarea textului poetic bacovian în simbolism este simbolul,
privit ca etimologie din termenul  grecesc symbolon, reprezentând semn de recunoaştere. Acesta
este un substituent, înlocuind expresia directă, vorbirea noţională, mediind cunoaşterea pe calea
analogiei şi a convenţiei. Este de precizat că simbolul a devenit tot mai complex, folosindu-se în
toate domeniile culturii, iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice. Simbolul
literar  inserat în opera luată în atenție concentrează în imagini elemente ale realului cu un grad
mai mic sau mai mare de generalizare, putând fi atât convențional, unanim recunoscut, cât și
nonconvențional, înscris în originalitate.1,5p pe teorie Trecând în filonul liric, lectorul
decriptează simbolul cu o acuitate artistic desăvârșită. Astfel, eul liric nu spune că universul
cavoului exprimă sufletul zdruncinat, ci sugerează prin acest lucru în decupajul următor: „Stam
singur în cavou și era vânt”, amintind și de exegetul literar, Marian Popa, cel care consideră:
Cavoul e un simbol al morții, universul întreg e un cavou.-1,5p pe ducerea teoriei în text.
Cea de-a doua caracteristică a simbolismului este dată de prezența corespondenței, un mod
de sondare, de luminare a zonelor ascunse ale realităţii. Această idee fundamentală a
simbolismului constă în exprimarea unor raporturi intime între eul poetului (universul
mic/microcosmos) şi lume (universul mare/macrocosmos), care se traduc la nivelul receptivităţii
prin simboluri. Poetul devine demiurgul ce creează lumea din cuvinte menite să sugereze idei
fundamentale, așa cum se regăsește încă din titlul operei bacoviene, analizat conform taxonomiei
lui Roland Barthes, la nivel obviu este un titlul sintetic, exterior, prezent explicit de șase ori în
cele opt versuri, alcătuit dintr-un substantiv comun simplu ce desemnează un metal. La nivel
obtuz, denotă o corespondență (plan ext: metal greu, maleabil, toxic, gri, sigilarea sicrielor, plan
int: apăsare sufletească, dezechilibru interior, moarte, monotonie, spațiul thanatic), amintind de
mărturisirea poetului: În poezie, m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Acum, în urmă,
m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. Sufletul ars e galben, plumbul ars e galben.
Temperamentului meu i convine această culoare. Altădată, în plumb mai simțeam o altă senzație
statică, de greutate, forța lui, până la distrugere.

– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;

Tema poeziei o constituie condiția omului în societate, acesta simțindu-se damnat. Poezia
este considerată un alt fel de artă poetică, deoarece reprezintă o sinteză de teme și motive
specific liricii bacoviene. Din acest punct de vedere, exegetul E.Lovinescu opinează că lirica
bacoviană e una monotonă, vorbind în același timp și de simplitatea limbajului. Astfel, discursul
liric circumscrie imaginea celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă,
simbolizată de cimitir şi cavou, alături de realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de
sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare. Elementele naturii primordiale, frigul şi
vântul, produc disonanţa materiei şi sunt sugestii ale sfârşitului continuu bacovian. Trebuie
punctat faptul că arta poetică reprezintă creația literară în care eul liric își exprimă concepția
despre poezie și misiunea artistului. Inițial, conceptul de ars poetica i-a aparținut poetului latin,
Horatiu, acesta definind conceptul ca un meșteșug, o strategie de îmbinare a cuvintelor.  2p pt
numirea temei
O primă imagine/idee poetică relevant pentru tema textului poetic bacovian este reprezentată
de primul catren: „Dormeau adânc sicriele de plumb,/Și flori de plumb și funerar veștmânt
-/Stam singur în cavou… și era vânt…/Și scârțâiau coroanele de plumb.” În ceea ce privește
versul incipit, acesta încadrează lectorul în universul tanatic întregit prin prezența lexemului
sicrie. Florile, elemente din sfera frumosului, asociate plumbului, devin elemente ale morții.
Epitetele de plumb  și funerar conferă o atmosferă acablantă/apăsătoare creatorului. Deixisul
verbal stam este un indicator al reflexivității, completat de atributul adverbial/epitetul adverbial
singur care cufundă eul liric într-o solitudine exacerbată. Punctele de suspensie rezonează cu
subiectivitatea poetului. Substantivul nearticulat vânt  denotă o corespondență în sensul că, în
macrocosmos, sugerează neliniștea naturii, în timp ce în microcosmos urmărește dezechilibrul
sufletesc. Ultimul vers al acestui catren este el însuși o sinestezie prin aspectul sincopat creând
ideea de limitare spațio-temporală ce desăvârșește aspectul tematic. 2p pentru prima idee
comentată
Cea de-a doua imagine/idee poetică ce ilustrează tema creației în discuție este cel din
urmă catren: „Dormea întors amorul meu de plumb/Pe flori de plumb și-am început să-l strig
-/Stam singur lângă mort… și era frig…/Și atârnau aripile de plumb.”  care începe sub semnul
tragicului existenţial, generat de dispariţia afectivităţii, relavat în primul stih.  Lexemul „întors”
constituie misterul poeziei şi vizează o idee care va fi teoretizată de Lucian Blaga, conform
căreia „a fi întors înseamnă a fi cu faţa spre moarte”. Eul liric îşi contemplă sentimentul ca un
spectator în lumea ostilă în care nimeni nu poate trăi; Nicolae Manolescu chiar afirmând că
„poetul se priveşte din afară şi pe sine, ca pe un obiect. Privelişti-obiecte, stări de suflet-obiecte,
eul liric-obiect”, în opera bacoviană totul fiind reificat. „Aripile de plumb” presupun un zbor în
jos, propensiunea telurică fiind specific bacoviană, în contrast cu cea eminesciană, conturându-se
astfel imaginea poetului ca un Icar crucificat ce completează idea sugerată în temă. 2p pentru a
doua idee comentată

– analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales
(de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice,
elemente de prozodie etc.).

 Printre elementele de compoziţie şi de limbaj semnificative pentru textul poetic bacovian,

menţionăm motivele literare ca elementele compoziţionale care se repetă în operă şi din care
rezultă tema. De asemenea, reprezintă unitatea structurală, minimală, constând dintr-o situaţie
tipică, având o semnificaţie şi putând prilejui trăiri şi experienţe exprimate într-o formă
simbolică,- 1p pt definire enumerând aici: solitudinea, sicriul, cavoul, coroanele, aripile, la care
se adaugă nemijlocit laitmotivul, motivul literar redundant/reiterat/repetitiv/iterativ plumb- 1p pt
exemplificare, prin lexeme aparţinând câmpului semantic al morții: funerar,flori, mort,singur. 1p
pe text

Un alt element de compoziție şi de limbaj sugestiv pentru textul liric luat în discuție,
menționăm versul incipit, cel care deschide opera literară, Dormeau adânc sicriele de plumb care
introduce naratarul în universul tanatic. 3p
Nici relațiile de opoziție și simetrie nu trebuie date uitării din simplul fapt că epitetul
metaforic „de plumb”, simbolul central al poeziei invadează toate reperele existenţiale: flori,
sicrie, coroane, amorul, aripile, reificând atât natura-fenomenalul „flori de plumb”, cât şi
sentimentul-numenalul „amor de plumb”, ele circumscriind imaginea încremenită a unei realităţi
ostile vieţii poetului, inducând prezenţa unei priviri lucide care observă  acest spaţiu sepulcral.
Este evidență opoziția dintre plumb și flori, coroane, aripi, alături de simetria lexemului plumb
care înghite discursul liric.
Muzicalitatea acestei poezii este susţinută şi la nivelurile semnificantului. Astfel, la
nivelul metagrafelor sau al figurilor de grafie se evidenţiază prezenţa sincopei „şi-am început”,
iar la nivelul metaplasmelor, adică al figurilor fonice, „delivery design-ul”, adică execuţia
recitată a poemului este coroborată de prezenţa  aliteraţiei sonantelor „m” şi „n”şi a asonanţei
vocalelor închise. La nivelul metataxelor, adică al figurilor de construcţie sintactică sunt uşor
identificabile ingambamentul raportat la versurile unu şi doi, inversiunile „Dormeau adânc
sicriele de plumb”, parigmenonul „Dormeau.../ Dormea...”, repetiţia lexemului „plumb”, a
simetriei şi paralelismului sintactic între versurile un, trei, patru ale celor două catrene, ambele
paliere având ca scop potenţarea în plan estetic muzical a ideilor conţinute. 

În ceea ce privește elementele de prozodie, poezia „Plumb” are o somptuozitate deosebită

şi un timbru specific de foşnet funebru, impresia fiind produsă de construcţia riguroasă a celor
două catrene cu versuri în măsură de 10 silabe, în care primul şi ultimul vers se închid prin
cuvântul „plumb” sugerând atmosfera sumbră a morţii. Rima îmbrăţişată şi ritmul iambic
coroborează tonul elegiac.

Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, Poeţii nu mor niciodată, moare omul, dar rămâne
versul său ce dăinuie în pariul cu timpul.