Iona – tema si viziunea despre lume

„Iona”, piesa lui Marin Sorescu, publicată în anul 1968 în revista “Luceafărul”, modifică fundamental
concepţia despre teatru, propunând o nouă viziune dramatică. Renunţând la sensul tradiţional al
conceptului de teatralitate, această creaţie ilustrează modernitatea viziunii soresciene prin renunţarea la
recuzita complicată din teatru clasic, folosind doar elemente decorative cu valoare simbolică: moara de
vânt, undiţa, acvariul.

Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, care infatiseaza viata reala printr-un
conflict complex si puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu sufletul plin de framantari si
stari contradictorii. Actiunea este incarcata de tensiune si scene violente, cu intamplari si situatii tragice,
in care eroii au un destin nefericit.

Opera lui Marin Sorescu este o drama datorita alăturarii comicului şi a tragicului, preferinţei pentru
teatrul parabolă şi pentru teatrul absurdului, reluarea parodică a unor structuri din dramaturgia
anterioară, inserţia liricului în text, valorificarea miturilor, apariţia personajelor- idee, lipsa conflictului,
încălcarea succesiunii temporale a evenimentelor.

Iona de Marin Sorescu, subintitulată „tragedie în patru tablouri”, modifică datele fundamentale ale
tragediei. Dramaturgul mută centrul de interes de la personaje cu înaltă condiţie socială spre valorile
omului obişnuit. Un prim argument care arată noutatea teatrului lui Marin Sorescu, este acela că piesa
nu se mai constituie ca un dialog între mai multe personaje; dispare noţiunea de conflict şi intrigă. Deşi
există aparenţa unui dialog, el este în realitate un monolog al personajului, în care acesta îşi pune
întrebări şi tot el îşi răspunde. Apare impresia că de fapt, nu se întâmplă nimic. Monologul scoate în
evidenţă eşecul comunităţii lui Iona cu lumea şi întoarcerea spre sine. Un alt element este acela al
limbajului ce ascunde drama intregii umanitati. Povestea simplă a personajului este investită cu
semnificaţii general umane, făcându-se reflecţii asupra unor aspecte fundamentale: căutarea identităţii
de sine, naşterea, moartea, solitudinea individului. Din acest punct de vedere creaţia lui Sorescu se
apropie de teatrul-parabolă. Iona nu mai este personajul biblic, nu mai este proorocul ci devine omul
care nu-şi poate reaminti trecutul dar nu-şi cunoaşte nici viitorul, omul care traieste o adevarata drama.
Finalul operei este si el specific dramei, intrucat ilustreaza moartea personajului, insa nota de
seninatate, de incredere este de departe cea mai relevant. Sfarsitul personajului este de fapt o eliberare,
o cale se salvare: “E greu să fii singur. - (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi
cumva la lumină.”.

Tema dramei este conditia fiintei umane si ilustreaza conflictul interior, strigatul tragic al individului
insingurat, care face eforturi disperate pentru a-si regasi identitatea. Piesa de teatru exprima neputinta
eroului de a inainta pe calea libertatii, raportul dintre individ si societate, dintre libertate si necesitate,
dintre sens si nonsens, ca problematica filozofica existentiala. Alaturi de aceasta tema, se mai
evidentiaza tema timpului evidenta la nivelul personajului ce este prezentat in etape, tabloul 4
evidentiind evolutia acestuia :“La gura grotei răsare barba lui Iona”; tema calatoriei cate sine, sau tema
familiei: “mama mai naste-ma o data”

Opera lui Sorescu dezvolta ideea omului care se revoltă contra propriului destin. În același timp, acesta
suferă din cauza lipsei de libertate şi a imposibilității de a comunica, situație care îi dă senzația
prizonieratului.
Textul este saturat din punct de vedere al motivelor, de exemplu: pescuitul, reprezinta motivul central
al operei si se prezinta sub doua aspecte: omorarea (captivarea) animalului, adica distrugerea
ignorantei, a vanatului, mersul pe urmele lui, fapt ce reprezinta cautarea spirituala si astfel pescuitul
echivaleaza cu intrarea in labirintul in care monstrul e prins, respectiv cu o proba fundamentala care in
multe mituri apare ca initiere in taina mortii; pestele cel mare, simbol al unui ideal plin de trufie;
motivul marii, acea "tihna leganatoare ca o placenta dulce", dar "rea", pare a simboliza libertatea,
aspiratia omului spre libertate sau chiar iluzia unei libertati primare; motivul morii, pe care o
intrezareste si care "poate sa se invarteasca, poate sa nu se invarteasca", fiind o aluzie ironica la lupta cu
morile de vant a eroului lui Cervantes.

Titlul piesei trimite la mitul biblic al prorocului Iona din cartea cu acelasi titlu a Vechiului Testament, pe
care autorul il reinterpreteaza si il trateaza in maniera proprie. Sorescu pastreaza din mitul biblic doar
numele eroului, deoarece spre deosebire de prorocul biblic, care este inghitit de un peste pentru
neascultarea de a propovadui credinta in Dumnezeu oamenilor din cetatea Ninive, personajul din
tragedia lui Sorescu se afla de la inceput prizonier in gura unui peste, fara posibilitatea evadarii si fara a
fi savarsit vreun pacat. Actiunea de a pescui devine un simbol al cautarii, al cunoasterii. Tragicul situatiei
consta in faptul ca procesul cunoasterii se deruleaza intr-o lume inchisa: abdomenul monstrului marin.
Insusi autorul si-a intitulat opera “Tragedie patru in tablouri” fapt ce trimite catre etapele pe care
personajul le urmeaza in lupta cu destinul. Fiecare tablou prezintă un alt context în care se află
personajul: în primul tablou el apare în pragul celor două lumi (pământul şi marea), în al doilea, Iona se
află în burta unui peşte, în al treilea se află în burta celui de-al doilea peşte, iar în ultimul tablou îl găsim
pe un fel de plajă la gura unei grote dar tot în interiorul unui peşte. Incipitul propriu-zis piesei se
deschide cu o didascalie cu rol de expozitiune ce-l infatiseaza pe protagonist pescuind „nepasator” in
gura deschisa a unui peste urias; cuvantul „nepasator” sugereaza ca omul are iluzia controlului asupra
destinului, desi realitatea este iminenta. Apar doua metafore-cheie: simbolul acvariului cu fate (iluzia
omului ca are control asupra propriului destin) si simbolul pierderii ecoului (singuratatea absoluta)

Finalul piesei supinde naivitatea lui Iona care voise sa-si depaseasca umila conditie, aspirase spre o
existenta superioara, desi ar fi trebuit sa se opreasca la un moment dat "ca toata lumea", nu sa "tot
mergi inainte, sa te ratacesti inainte". Iona incearca sa-si prezica "trecutul", amintirile sunt departe,
incetosate sugerand parintii, casa copilariei, scoala, povestile si nu-si poate identifica propria viata, pe
care o vede "frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata de ani, pe care am trait-o eu?",
isi aminteste numele: "Eu sunt Iona". Constata ca viata de pana acum a gresit drumul, "totul e invers",
dar nu renunta, "plec din nou" din dorinta de a corija destinul. Iona, desi sperase ca s-a eliberat,
constata cu groaza ca orizontul nu e decat un sir nesfarsit de burti, ca niste geamuri suprapuse.
Momentul de amnezie in care Iona isi pierde chiar si identitatea umana este urmat de hotararea de a se
ucide. Gestul sinuciderii si simbolul luminii din final sunt o incercare de impacare intre omul singur si
omenirea intreaga, o salvare prin cunoasterea de sine, ca forta purificatoare a spiritului, ca o primenire
sufleteasca, unica metoda de a-si dovedi superioritatea asupra destinului: „Gata, Iona? (isi despica
burta) Razbim noi cumva la lumina!”

In ceea ce priveste cronotopul,continutul operei nu presupune repere temporale, ci rutina personajelui.

Faptul ca la inceputul tabloului IV portretizarea este din perspectiva unui intelept, pune in valoare un
timp simbolic, un timp initiatic, un timp al devenirii personajului (pescar al existentei). Antiteza dintre zi I
noapte, lumina/intuneric, metaphoric sugereaza ca cea mai mare parte a actiunii se desfasoara in
interior, accentual cazand pe componenta spirituala. Spatiul este simbolic, contruit in antiteza, cladit pe
temeiul paradoxului, inauntru fiind mai liber decat afara. Exista o serie e toposuri simbolice: marea
facuta cu creta, burtile de peste, moara de vant, imaginea unei banci in mijlocul marii.
Scena in care protagonistul scrie un bilet cu propriul sange, taindu-si o bucata de piele din podul palmei
stangi este definitorie pentru ilustrarea solitudinii personajului. El incearca astfel sa gaseasca salvarea si
trimite scrisoarea, intr-un gest disperat, asemenea naufragiatilor, punand-o intr-o basica de peste.
Faptul ca tot el este acela care gaseste biletul ii accentueaza sentimentul acut al singuratatii.

O alta scena relevanta este cea in care culege fatele din acvariu. Aceasta ilustreaza omul ce se
multumeste cu putinul pe care-l are, da care totusi viseaza la o viata mai buna, la prinderea pestelui cel
mare: “Iona stă în gura peştelui, nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. E întors cu
spatele spre întunecimea din fundul gurii peătelui uriaă. Lângă el, un mic acvariu, în care dau veseli din
coadă câţiva peştişori.”

In opinia mea, opera lui Sorescu este o imagine a modului în care condiţia omului
modern se reflectă în textul literar, un text care armonizează poeticul cu dramaticul în
incercarea de a oferi spectatorului/cititorului un om în faţa întrebărilor fundamentale.
Personajul Iona reprezintă imaginea generică a omului contemporan, însingurat și
introvertit ce se revoltă în fața destinului, refuză să-și accepte soarta de ființă solitară
și încearcă să se salveze redescoperindu-și identitatea.

In concluzie, “Iona” de Marin Sorescu este o drama ce surprinde tema si viziunea despre lume a
autorului, intrucat aceasta respecta rigorile speciei pe care o reprezinta.