Lucian Blaga este un reprezentant de seamă al perioadei interbelice, fiind un poet modernist care a avut o

contribuție deosebit de importantă în domeniul literaturii. Poezia modernistă blagiană ilustrează principiile
modernismului interbelic și propune o viziune nouă, inedită asupra creaţiei şi a lumii.

In opinia mea poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumi” este o adevarata meditaţie filosofică cu
accente lirice, o confesiune elegiacă pe tema cunoaşterii deoarece introduce cele doua concepte filosofice original
blagiene : cunoasterea paradisiacă, misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii, al intelectului, al raţiunii: “lumina
altora” şi luciferică, care potenţează misterul, îl revelează prin trăirile interioare, prin imaginaţie şi stare poetica:
“eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”

Incadrare in curent
Modernismul reprezinta un curent in arta si literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin negarea
traditiei si impunerea unor noi principii de creatie. Acest curent literar se evidentiaza prin prezenta unor
particularitati specifice

O prima trasatura a modernismului prezenta în poezia lui Lucian Blaga “Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” este folosirea metaforei revelatorii, care cauta sa evidențieze un mister esential pentru continutul
acestuia. Dupa cum afirma si Dumitru Micu, în lucrarea “Scurta istorie a literaturii române”, folosirea acestui tip de
metafora este trasatura esentiala a operei blagiene: „Modernismul blagian este, înainte de orice «metafora
revelatorie»". Principala metafora revelatorie a poeziei apare înca din titlu, „corola de minuni a lumii”, si semnifica
ideea cunoasterii luciferice. „Corola de minuni a lumii"', imagine a perfectiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de
întreg, semnifica misterele universale, pe care poetul refuza sa le cunoasca în mod rational. Metafora este reluata
în incipitul poeziei, iar semnificatia ei este completata prin folosirea unor verbe la forma negativa: „nu strivesc", nu
ucid'. O alta metafora revelatorie care apare în poezie este metafora luminii, care simbolizeaza cunoasterea. Cele
doua tipuri de cunoastere sunt redate prin asocierea elementelor de opozitie cu verbe sugestive care le pun si mai
bine în evidenta: Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns", în timp ce eul liric blagian „sporeste" „a
lumii taina/[...] nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii."

Tot o trasatura a modernismului este imagismul puternic. Mare parte din imaginile poetice din poezia “Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” se bazeaza pe asocierea unui element abstract cu unul concret. De exemplu, cele
patru metafore-simbol care alcatuiesc „minunile corolei" si care se refera la temele creatiei blagiene: „flori si ochi
si buze si morminte". Florile simbolizeaza viata, efemeritatea, dar si frumosul, ochii - cunoasterea, contemplarea
poetica a lumii, buzele -iubirea, dar si rostirea poetica iar mormintele - moartea, eternitatea, teme care au fost
asociate de toti poetii cu misterul datorita imposibilitatii de a le cunoaste integral. De asemenea, elementele care
tin de mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte - simbol, care fac parte din câmpul semantic al
misterului: “nepatrunsul ascuns" (epitet metaphoric in inversiune), „adâncimi de întuneric" (metafora), „a lumii
taina'', „taina noptii (metafora), „întunecata zare" (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister" (epitete
metaforice), jie-nteles", fie-ntelesuri si mai mari.

O alta trasatura a modernismului din opera blagiana cuprinde înnoirile prozodice. Lucian Blaga respinge
regulile si conventiile prozodiei clasice, cultivând versul liber. Poezia este alcatuita dintr-o strofa polimorfa avand
douazeci de versuri libere, in metru diferit, expuse tipografic in versuri lungi si versuri scurte: “Lumina altora/
sugruma vraja nepatrunsului ascuns” . Forma aleasa este o sugestie clara a eliberarii de canonul formei. Optiunea
poetului pentru versul liber si lipsa elementelor de prozodie clasica permit exprimarea fluxului ideilor si a
intensitatii sentimentelor. Masura versurilor este inegala, o dovada fiind versurile „Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii/si nu ucid.”
Problematica
La nivelul textului se remarca o serie de teme precum: tema naturii, marcata prin prezenta florilor, tema conditiei
umane: “in ochi”, ochiul ce semnifica cunoasterea; tema iubirii: “eu iubesc”, o iubire in stil AGAPE, iubire de
frumos; dar si tema mortii: “morminte”. Aceastea sunt etapele firesti ale vietii fiecarui om, de la nastere pana la
moarte.

O prima idee fundamentala ar fi aceea ca Blaga creeaza, doua universuri, unul liric si altul speculativ, intre care
circula idei prin intermediul carora autorul propune o viziune unica asupra lumii, privind extremele in universul
cunosterii. Poezia se structureaza pe baza unei opozitii fundamentale intre cunoasterea luciferica, identificata prin
metafora “lumina mea”, si subiectul cunoasterii paradisiace, metaforizata prin “lumina altora” care “sugruma
vraja”. Antiteza este intregita la nivel lexical de prezenta unor verbe semnificative, fie la forma afirmativa, fie la cea
negativa: “eu nu strivesc”, “eu nu ucid”, “sporesc”, “imbogatesc” ,”iubesc “.

O alta idee fundamentala ar fi aceea de ARS POETICA pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica
poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin
trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează: “eu cu lumina mea sporesc a
lumii taina”. Rolul poeziei este acela ca prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în
tainele universale, sporindu-le: “asa imbogatesc si eu intunecata zare”. Creaţia este un mijloc între eu (cunoştinţa
individuală) şi lume, sentimentul poetic fiind acela de contopire cu misterele lumii. Actul poetic transfigurează
misterul, nu îl reduce. Optând pentru cunoaşterea luciferică prin care misterul este sporit cu ajutorul imaginaţiei
poetice al trăirii interioare, Blaga desemnează propria „cale”: adâncirea misterului şi protejarea tanei prin creaţie.
In viziunea lui, lectorul sau “lumina altora” este cea care striveste, nimiceste misterul prin cautarea raspunsurilor:
“Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns”

In ceea ce priveste motivele, acestea sunt adevarate simboluri ce ascund metafore plasticizante ale spiritualitatii.
Printre ele se numara: motivul tainei, element esential al viziunii despre lume a poetului: “cu mintea tainele, ce le-
ntalnesc in calea mea”; motivul LUMINII, care simbolizeaza CUNOASTEREA: “lumina mea”, “lumina altora”; motivul
lunii ce trimite catre mitul lui Platon conform caruia omul, prin puterea mintii, poate rupe barierele cunoasterii.
Luna nu mai este astru protector ca la romantici, ci element de analogie care intareste pledoaria poetului in
favoarea cunoasterii luciferice: “luna nu micsoreaza, ci tremuratoare mareste si mai tare taina noptii”.

4 componente
Titlul, alcatuit dintr-o propozitie dezvoltata, este o metafora revelatorie, accentuând pozitia eului confesiv.
Plasarea initiala a pronumelui “eu” poate corespunde influentelor expresioniste din volumele de tinerete, dar mai
ales exprima atitudinea poetului – filozof de a proteja misterul lumii, izvorata din iubire . Aspectul negativ al
verbului - predicat sugereaza o luare de pozitie polemica în raport cu alte puncte de vedere, exprima refuzul
cunoasterii de tip rational si optiunea pentru cunoasterea luciferica/poetica : „nu strivesc”. Ultima parte a titlului,
alcatuita, la nivel sintactic, dintr-un complement direct care expliciteaza sensurile verbului, însotit de determinanti
substantivali creeaza deschiderea spre sensurile metaforice ale textului: "corola de minuni a lumii"ce reprezinta o
metafora pentru tainele universului, o imagine a perfectiunii, a absolutului, atitudinea eului liric fiind, vadit, una de
protejare a misterelor, de potentare a sensurilor.

Incipitul reia titlul poeziei, ca prim vers, are forma unei propoziţii enunţiative, iar sensul său, îmbogăţit prin seria
de antiteze şi prin lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile finale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / [...] /
căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte” . Aşezarea orgolioasă a pronumelui personal de persoana I „Eu”
ca prim cuvânt al operei aduce in prim plan pozitia asumata a eului, echivalenta cunosterii luciferice si este de
sorginte expresionistă: expresioniştii aşază eul creator în centrul universului la care se referă. De altfel, observăm
că acest pronume se reia de cinci ori în corpul textului: “eu nu strivesc”, “dar eu”, “eu cu lumina mea”, “asa
imbogatesc si eu”, “caci eu iubesc”.
 Stilistic, incipitul aduce in mod coerent o serie de metafore care plasticizeaza misterul: „flori” -
viaţa/efemeritatea/frumosul, „ochi” - cunoaşterea/contemplaţia poetică a lumii, „buze” - iubirea/rostirea poetică,
„morminte” - tema morţii / eternitatea

Finalul poeziei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga, se constituie într-o concluzie ideatică de
factură filozofică, desi cuprinde o propozitie cauzala, introdusa prin „caci”. Eul liric argumentează din nou
atitudinea de adâncire şi de amplificare a misterelor lumii, „căci eu iubesc / şi ochi şi flori şi buze şi morminte”.
Acesta opteaza, asadar, pentru cunoasterea luciferica bazata pe iubire, pe sentimente De altfel, ideea filozofică
centrală a poeziei, cunoaşterea care înseamnă iubire, o iubire raportata la Univers, o iubire de frumos, o iubire
fata de aproape - se poate restrânge la primul şi ultimele două versuri: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /
[...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Repetarea enumeratiei de metafore „flori, ochi, buzde si
morminte” asigura simetria dintre secventele I si III. Tot in final remarcam prezenta unui polisindeton: „si flori, si
ochi, si buze si morminte” ce subliniaza prezenta unui eu concesiv care desi nu poate descifra tot misterul,
continua sa iubeasca, nu se dezice de la tot ce inseamna cunoastere.

Poezia este o confesiune, atitudinea eului față de misterele universului este transmisă în mod direct și se
concretizează la nivelul expresiei prin mărcile lexico-gramaticale ale subiectivității: verbele, pronumele și
adjectivele posesive la persoana I singular, desemnând eul liric: „eu”, „nu strivesc”, „nu ucid”, „mea”,
„îmbogățesc”, „iubesc”, se afla în antiteză cu elemente de obiectivitate: verbele și pronumele la persoana a III-a:
„lumina altora”, „mareste”, „se schimba”. Alte marci ale lirismului subiectiv ar fi linia de pauză, care marchează
planul afectiv: „sub ochii mei – caci eu iubesc” si topica afectivă, prin inversiuni și dislocări sintactice, menite să
scoată în evidență cuvintele cheie: „sfant mister”, „largi fiori”.

La nivel stilistic apare ingambamentul care este o ruptură la mijloc de idee ce va face să apară înainte şi după
metafora. Astfel, toată poezia se va construi pe metafore. Metafora „corola de minuni a lumii” va fi un simbol
pentru mister; metafora „calea mea” semnifică drumul pe care il parcurge poetul în creaţia lui, drumul spre
cunoaştere; metafora „lumina altora” semnifică cunoaşterea paradisiacă, ştiinţifică, raţională (va distruge misterul
prin analiză şi sinteză); metafora „vraja nepătrunsului ascuns” este sinonimă Marelui Anonim, misterul ontologic,
cel care nu se lasă descifrat şi care va pune între el şi lume cenzura transcendentă; metafora „lumina mea” este în
permanentă opoziţie cu „lumina altora”, este simbol pentru cunoaşterea luciferică; metafora „a lumii taină”-
simbol pentru misterele lumii. „Luna” devine simbol al misterului pentru că razele lunii vor amplifica vraja
nepătrunsului ascuns.

Concluzie
Aşadar, Lucian Blaga aderă programatic încă de la prima poezie din întreaga sa creaţie lirică la modalitatea
modernă de expresie şi viziune poetică. Pentru Blaga, universul se înfăţişează sub forma unei cupole alcătuite din
mistere, pe care el, poetul, are menirea de a le proteja şi chiar adânci prin exploatarea resurselor expresive ale
cuvântului poetic, ale metaforei. Este o viziune originală, modernă, asupra artei cuvântului şi asupra lumii, în
general, prin care Lucian Blaga îşi câştigă locul aparte în peisajul poeziei româneşti.