MOROMEȚII

Marin Preda
IPOTEZA - TVL
Memorie vie a unei națiuni, literatura este cea care încununează operele de arta ale unui popor, sub forma
cărților. O specie a epicului, romanul este considerat drept „oglindă purtată de-a lungul unui drum”
(Stendhal). Marin Preda, „omul moral” ce aduce cu sine „blestematele chestiuni insolubile” (Eugen
Simion) este unul dintre scriitorii care s-au afirmat în literatura română prin originalitatea stilului, lăsând
în urmă o opera inconfundabilă. Una dintre scrierile lui reprezentative este romanul „Moromeții”, acesta
din urma recomandându-se prin tema si viziunea despre lume.

OPINIA - TVL
Pe marginea celui considerat (…) au fost emise numeroase opinii critice.
În opinia mea, textul lui Preda, „Moromeții” își dovedește originalitatea la nivel de conținut și realizare
artistică.
1. CONȚINUT – se remarcă romanul „polemic”, M. Preda surprinzând complicațiile necunoscute ale
sufletului țărănesc, firea contemplativă, bucurii și libertatea spiritului rural care nu mai e devotat de
pasiunea pământului. Se confirmă prezența miturilor arhaice (al Tatălui, al fiului risipitor) și infirmă
miturile veacului trecut (mitul comunist al colectivizării). Se remarcă și complexitatea naturii
umane, mai exact profilul moromețianul care are o existență dublă: una interioară și una exterioară,
ca reflex al evenimențialului proiectat în conștiință. Planul fundamental al existenței este cel
psihologic. Personajul este profilul inadaptabilului, apărător al valorilor, valoarea moromețiană,
acesta fiind un cod ancestral, adevăr, dreptate, libertate.
2. REALIZARE ARTISTICĂ – (limbaj …)
 MOROMEȚII
Marin Preda
IPOTEZA - relație

„Ființă de hârtie”, personajul este cel care dă viață unei opere epice. Semnificative prin tipologia și
varietatea acestora sunt construcțiile artistice ce se individualizează și în roman, Marin Preda propunând ca
temă fundamnetală surprinderea complicațiilor necunoscute ale sufletului țărănesc, firea contemplativă,
bucuriile și libertatea spiritului rural care nu mai e devorat de pasiunea posesiunii pământului. Specie
genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se desfășoară pe mai multe planuri
narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este
determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei, romanul lui Marin Preda,
„Moromeții”, scoate în evidență relația dintre personajul eponim, Ilie Moromete si personajul secundar,
Niculae Moromete, dovedind astfel originalitatea aparte în construcția relației dintre aceștia.

OPINIA – relație
Pe marginea relației dintre cele două personaje, Moromete și Niculae, s-au construit numeroase
afirmații, opinii critice care pun în valoare măiestria celui considerat „triumful rațiunii”.

În opinia mea, textul lui Marin Preda își dovedește originalitatea atât la nivel de conținut/ poetică, cât și
realizare artistică/ poietică, (în termenii Irinei Mavrodin).

1. CONȚINUTUL, ceea ce individualizează relația dintre cele două personaje, ambele personaje
formează profilul moromețianului, întrucât Niculae este copia peste timp a tatălui. După cum
mărturisește Marin Preda, Ilie Moromete este personajul preferat al întregii sale opere, o proiecție
literară a tatălui său, Tudor Călărașu. Personajul principal din Moromeții reprezintă un tip aparte de
țăran în literatura română, cu o serie de calități care îl fac memorabil. Dimensiunea tragică a
personajului, confruntat cu istoria se proiectează pe două coordonate fundamentale: „cel din urmă
țăran” ce asistă neputincios la destrămarea „rostului” său, a satului tradițional, cu valorile lui, și tatăl
ce nu poate opri înstrăinarea propriilor copii și destrămarea familiei. Relația dintre cei doi se
caracterizează prin complementaritate, având aceeași evoluție, aceleași structuri, în alte condiții
istorice. Tatăl este înainte de război, sufletul satului, iar fiul, într-un destin simetric, parcurge în
sens invers niște etape, de la copilul ignorat în familie până la activistul care e trimis de comitetul
regional de partid să supravegheze desfășurarea campaniei agricole în satul natal, ajungând însă să
se izoleze la fel ca tatăl său pe prispa casei. Destinul lui Niculae ilustrează ideea că fiul și-a însușit, pe
nesimțite, principiile tatălui, chiar dacă, aparent, le contestă. Fiecare dintre cele două personaje se
situează pe poziții contemplatorului, care finalizează evoluția dificilă a relațiilor dintre tată și fiu.
2. REALIZARE ARTISTICĂ – (tehnici …)
 MOROMEȚII
Marin Preda
ARGUMENTUL 1 - TVL
Un prim argument, îl constituie apartenența romanului lui Marin Preda, „Moromeții”, la realism,
evidențiindu-se astfel tema și viziunea despre lume. Veridicitatea și verosimilitatea romanului, detaliul
semnificativ, spiritul critic, complexitatea personajului, analiza psihologica, naratorul omniscient și stilul
anticalofil sunt doar câteva din trăsăturile fundamentale realismului. Nu trebuie uitat că romanul este o
specie a genului epic, în proza, de mare întindere, cu o acțiune complexa ce se poate desfășura pe mai
multe planuri, cu personaje numeroase, a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin
este determinat de trăsăturile de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei. Creator al unui
roman realist de substanță, Marin Preda aduce, în viziunea lui Costache Olăreanu, o lecție de viață, și
anume: „a munci o viață pentru a te bucura o clipă. Și acea clipă, a nu veni niciodată” el creând o
operă ce a influențat literatura română. Romanul „Moromeții” este eminamente realist relevând o bogăție
de elemente, cele mai relevante fiind detaliul semnificativ, veridicitatea și verosimilitatea, spiritul critic și
complexitatea personajului.
1. VERIDICITATEA - Romanul este fiind bazat pe propria existenta a scriitorului. Mai întâi, satul
Siliștea Gumești este locul in care s-a născut scriitorul si despre care mărturisea ca este singurul loc
in care a fost pe deplin fericit. In al doilea rând, familia scriitorului si el însuși se regăsesc in ipostaza
personajelor de roman, Tudor Călărașul, tatăl scriitorului despre care Marin Preda mărturisea
“Putea sta zile întregi pe stănoaga sa privească spectacolul lumii si nu s-ar fi plictisit
niciodată” este modelul după care este conturat personajul Ilie Moromete, „eroul preferat Ilie
Moromete a fost tatăl meu” (M. Preda). Scriitorul însuși îl reprezintă pe Niculae Moromete,
mezinul familiei a cărui copilărie a fost chinuita de toanele oii Bisisica. Nilă este chiar fratele
scriitorului mort in al II-lea Război Mondial, iar Tita si Ilinca sunt Mita si tot Ilinca din realitate,
surori ale scriitorului. Reale sunt și cina, tăierea salcâmului, poiana lui Iocan, toate fiind prezente în
mărturisirile autorului în romanul „Viața ca o Pradă”.
2. VEROSIMILITATEA – componenta monografică, tradiții datini, obiceiuri. Se identifică marile
evenimente din viața satului precum poiana lui Iocan, unde bărbații se duceau ca femeile la biserică,
de asemenea secerișul, unde Moromete oferă o lecție prin care demonstrează că pământul trebuie
cinstit. De asemenea se observă la nivelul romanului o serie de tradiții: jocul băieților, spălatul
picioarelor de Russalli, călușarii, dar și o stratificare socială: cei care au, Tudor Bălosu, familia de
mijloc, Moromete și familiile sărace, Țugurlan, familia cizmarului. Un alt element ce sugerează
verosimilitatea personajului poate fi încercarea de păstrare a unității familiei prin cină, ea fiind
simbolică deoarece toți mănâncă dintr-un singur vas, iar scena în care Moromete își bate băieții este
relevanță datorită replicii „pământul să vă rămână întreg”.
3. SPIRITUL CRITIC – romanul este construit simbolic ca replică vehementă la adresa „timpului care
nu mai are răbdare” și impune alte coordonate satului, oameni cu legi noi, cu idei noi, vin și
înlocuiesc vechile tradiții obiceiuri. În acest context singurul care încearcă să țină piept este
Moromete, care devine un adevărat „om anapoda”, chiar și Catrina se reinventează și spune „parcă
ai întrat în anul morții”. Verticalitatea și demnitatea sunt considerate de cei din jur adevărată
nebunie, spre exemplu scena săpării șanțului. Aceeași tehnică poate fi observată și în „Rinocerii” de
Eugen Ionescu, în cazul romanului lui Preda, aceasta este o formă de a biciui indirect supunerea
oarbă în fața unor legi noi care nu îi reprezintă, cum e cazul lui Tudor Bălosu și a lui Niculae
Moromete, cei care cred într-o „religie a binelui și răului”, pe care mai apoi, acesta din urmă o
descoperă a fi distopică
4. COMPLEXITATEA PERSONAJULUI - Personajul “Ilie Moromete” este personajul principal al
primului volum si secundar celui de-al doilea. Volumul 1 îl conturează pe Ilie Moromete in mod
complex, cap de familie, dominând copiii din prima si a doua căsnicie cu autoritate, cu o poziție
centrala in lumea satului, fiindcă era cel mai inteligent si abil dintre țărani. Spre deosebire de alte
personaje, își ascundea gesturile prin puterea disimulării. Volumul 2 îl găsește pe Ilie Moromete ca
personaj secundar si un om dominat de timpul schimbărilor. Își pierde cele doua valori, familia si
pământul, ca urmare moartea personajului reprezintă o stingere a lumii satului arhaic.
 MOROMEȚII
Marin Preda
ARGUMENTUL 1 - relatie

Un prim argument care susține relația dintre cele două personaje este reprezentat de situațiile celor
doi, surprinse pe tot parcursul romanului. Cele două personaje care se constituie prin relația de maternitate
pe tot parcursul romanului, sunt Ilie Moromete și fiul ei Niculae Moromete.

„Moromeții” este cartea unui singur personaj: Ilie Moromete. Nu pentru că celelalte nu ar fi bine
conturate, ci pentru că personalitatea protagonistului acoperă totul, ca umbra unui copac mare. Orice alt
personaj se definește în raport cu protagonistul, prin relația pe care o are cu el. Personajul Ilie Moromete
reprezintă un personaj atipic pentru literatura de inspirație rurală, un spirit reflexiv, contemplativ, un
„țăran filozof”, pentru care accentul nu mai cade pe dimensiunea materială a existenței, pe nevoia de
posesie a pământului (ca alde personaje din literatura română, precum Ion din romanul lui Liviu
Rebreanu), ci pe coordonată spirituală, pe libertatea individului de a se raporta la lume. modalitățile de
caracterizare ale personajului sunt cele consacrate de proza realista: directe si indirecte. În situația
inițială, naratorul îl caracterizează direct, spunând ca „era cu zece ani mai mare decât Catrina, iar acum avea
acea vârsta intre tinerețe si batranete, când numai bucurii sau nenorociri mari mai pot schimba firea cuiva ”.
Cititorul are însă acces la personalitatea personajului și prin felul prin care aceasta se reflectă în mod diferit
în conștiința celorlalte personaje. De pildă, șotia Catrina îi reproșează patima logosului, Maria, sora lui, îl
numește „hot” atunci când taie salcâmul fără știrea sa, iar Cocoșila i se adresează cu apelativul „Ești prost!”,
ceea ce sugerează invidia acestuia față de inteligenta lui Moromete. Principala trăsătura de caracter a
personajului este inadaptabilitatea. În situația mediană semnificativă, în acest sens, este scena narativă
în care Ilie Moromete se lasă convins de băieții mai mari și merge împreuna cu Niculae la munte pentru a
face negoț cu porumb. Acolo, rămâne impresionat de drama unei muntence văduve și vinde grânele mai
ieftin. La întoarcere le povestește tuturor membrilor familiei pățania sa, iar aceștia îl asculta fascinați, până
când află că vecinul lor, Tudor Bălosul a vândut porumbul mai scump. Așadar, pentru Moromete nu latura
materială a existenței este cea care contează, ci dimensiunea ei spirituala: atmosfera, plăcerea vorbei,
povestirea. În situația finală, sfârșitul volumului întâi se constituie într-o altă secvență narativă
semnificativă pentru inadaptabilitatea personajului. Aflând de planul băieților mai mari, Moromete îi bate,
iar apoi se retrage singur pe lotul său de pământ, se așează pe piatra albă de hotar cu capul prins între mâini
și se întreabă dacă nu cumva rostul copiilor în lume este acela de a-și supăra părinții, iar rolul acestora din
urmă este de a-i ierta: „Dar daca lumea e așa cum spun ei și nu cum zic eu, ce-mi mai rămâne de făcut? Îi las să se
scufunde: mai întâi lumea și apoi ei”. Finalul volumului I prezintă drama paternităţii rănite, Moromete
trebuind să accepte plecarea fiilor şi abandonarea statutului de ţăran, în ciuda eforturilor lui de a le insufla
acelaşi sistem de valori ca al lui. (Cea mai ilustrativă scenă în acest sens apare în volumul al II-lea, când Ilie
sapă un şanţ de scurgere în ploaie, vorbind cu un interlocutor fictiv despre lipsa de fundament a noii
orânduiri sociale. Astfel, Moromete rămâne “cel din urmă ţăran” în acest roman al deruralizării satului, în
opinia lui Nicolae Manolescu, respective ultimul păstrător al valorilor patriarhale confruntat cu noua
ideologie politică.) Volumul al doilea descrie în paginile finale moartea tulburătoare a lui Ilie Moromete,
care susţine că „totdeauna a dus o viaţă independentă”, aluzie la fidelitatea faţă de principiile existenţei
ţăranului patriarhal, la invulnerabilitatea sa în faţa noilor structuri. Pe de altă parte, visul lui Niculae
rezolvă conflictul tată-fiu, care opusese două mentalităţi diferite, a ţăranului păstrător al valorilor
tradiţionale şi a fiului încrezător în noua ideologie politică.

Din punct de vedere social, Ilie Moromete este o autoritate atât în plan familial, cât și în cadrul
colectivității rurale. Celebra scenă a cinei din incipitul romanului surprinde ipostaza unui Ilie Moromete
„stând parcă deasupra tuturor și stăpânind cu privirea pe fiecare”. Discursul narativ va urmări știrbirea
autorității personale, generată tocmai e criza comunicării dintre el și ceilalți membrii ai familie. Finalul
romanului aduce în prim plan ipostaza unui Moromete părăsit de toți, care moare singur, dar Moromete
este o autoritate și în satul Siliștea Gumei, stăpânindu-i pe ceilalți prin inteligență. În timpul întâlnirilor
duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, Moromete le citește și descrifreaza celorlați subiecte din gazetele
politice. În volumul al doilea, Moromete se înstrăinează. Vechii prieteni au murit sau l-au părăsit, iar noua
generație nu este capabilă, așa cum el însuși afirma, să-i înțeleagă gândurile.
 MOROMEȚII
Marin Preda
La nivel psihologic, personajul își dezvăluie trei dominante de caracter: ironia, disimularea,
amânarea. Ironia reprezintă o armă psihologică pe care Moromete o utilizează pentru a se salva din
tragismul existențial. Semnificativă în acest sens, este replica pe care i-o dă lui Nila atunci când acesta îl
întreabă de ce taie salcâmul: „Într-adins, Nila, așa, ca să se mire proștii!”. De asemenea, personajul este un
disimulat. Reprezentativă este comedia pe care o joacă în fața agenților veniți pentru înacasarea fonciiri.
Tehnica amânării o folosește pentru a trage de timp astfel încât sa găsească soluții la problemele
existențiale.

Existența lui Ilie Moromete este plasată, indiscutabil, în sfera moralității. Până în ultima clipă a
vieții sale, Ilie Moromete a luptat pentru păstrarea tradiției si a principiilor sale de viață. Replica din finalul
romanului, pe care i-o adresează doctorului: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viața independentă!”
surprinde tocmai crezul său de viață. Ilie Moromete nu poate accepta nici o clipă faptul că rostul său în
lume a fost unul greșit. Așadar, personajul lui Marin Preda nu traversează o dramă de ordin economic, ci o
dramă morală.

Niculae Moromete este de asemenea personaj principal, dinamic, multidimensional, exponențial,

fiind un alter ego al autorului. Portretul lui Niculae se construiește treptat, predominante fiind modalitățile
de caracterizare indirectă și directă. În ceea ce privește caracterizarea indirectă, în lumina acțiunilor pe care
le întreprinde personajul, dobândește relief mai ales portretul moral, din care se desprinde, ca trăsătură
dominantă de caracter, capacitatea de a fi atent la ceilalți, fascinația urmăririi spectacolului oferit de
indivizii din jur și mai ales propria familie. Caracterizarea directă este realizată din perspectivele altor
personaje și a naratorului, care evidențiază câteva elemente de portret fizic, ce pălesc în raport cu trăsăturile
morale: „Așa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria destul de
veche a tatălui, în cămașă și cu picioarele desculțe și pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare ”. Pe
măsură ce se maturizează, acest fiu al lui Moromete se intrăinează de familie, niciodată însă definitiv, cum
fac frații săi mai mari, care nu au niciun regret că au părăsit satul. În situația inițială, copilăria lui
Niculae este marcată de o dorință de neînteles pentru cei din familie sa, de a merge la școală, și mai ales
pentru tatăl său care a crezut întotdeauna numai în principiile țăranului tradițional. În ciuda încăpățânării
tatălui de a nu-i lua în seamă ceea ce el consideră un moft, Niculae perseverează în a merge la școală, în
puținul timp pe care i-l lasă îndatoririle din cadrul familiei: mersul pe câmp cu oile („-Veniși cu oile mă? Du-
te repede și prinde-o pe Bibisica..Viu și eu acum să le mulgem...”) și ajutorul pe care trebuia sa i-l dea mamei în
gospodărie, adică tot ceea ce face un copil obișnui de țăran. În situația mediană, Nicolae este devenit
activist, iar sub influența noului notar, acesta crede cu fermitate că „omul are nevoie de o nouă religie a binelui
și a răului” și declară că va fi „primul apostol” al acestei noi religii. După o perioadă de activitateagitată prin
comunele din apropiere, se întoarce în sat având sarcina să supravegheze campania agricolă de vară. Când
au loc tulburările de la arie, se dovedește un spirit lucid, operativ. Ceea ce nu poate schimba el este
mentalitatea oamenilor. Va fi victima mentalității, a violenței pe care o generează. În situația finală, în
prezentarea vremurilor întunecate de atunci, Niculae gândește clar, animat de o mare încredere în ceea ce
vine. Prins în țesătura foarte ciudată de interese colective și individuale, Niculae pare un erou
camilpetrescian, preocupat să înțeleagă ceea ce se întâmplase. Istoria însă nu-l iartă, iar spiritul
independent al tatălui s-a strecurat pe nesimțite în conduita fiului. Romanul se incheie cu pagini apare
despre moartea tatălui, revenindu-se la raporturile tată și fiu. Niculae are remușcări că nu l-a căutat în
ultimii ani de viață și este obsedat ca, în imaginație, în lumina de sub pleoape, „nu vrea sa se uite la el”.
Credința lui Niculae că „binele n-a dispărut din omenire” domină singuratatea acestui personaj complex, a
cărui problematică o va relua Marin Preda în „Marele singuratic”.

Din punct de vedere al statutului moral, reprezentativă este scena de la începutul romanului, care la
nivel simbolic evidențiază statutul diferit al băiatului în raport cu ceilalți membri ai familiei:
 MOROMEȚII
Marin Preda
ARGUMENTUL 2
Un al doilea argument ce pune in valoare tema si viziunea despre lume aduce în prim plan
componentele textului: problematica, structura, incipitul si finalul. Tema fundamentală a
romanului este libertatea prezenta în lupta cu fatalitatea istoriei, a timpului care în mod agresiv impune
alte valori, aceasta este o tema unica prezentă încă din nuvelele ce au stat la baza romanului: „O adunare
liniștită”, „Întâlnirea din pământuri” și „Calul”. Aceasta este dublată de destrămarea familiei și a civilizației
tradițiilor țărănești, „timpul care nu mai are răbdare” și impunerea altor norme țărănești la care oamenii fie
se supun (T. Bălosu), fie rămân demni, Moromete, și asistă la destrămarea familiei. De asemenea mai este
prezentă și tema iubirii, regăsită în dragostea dintre Polina si Birică , cuplul Polina - Birică reflectând tema
iubirii si a căsătoriei care nu tine cont de constrângerile sociale. Căsătoria dintre fiica unui chiabur si un
taran sărac se construiește polemic la adresa cuplului Ion-Ana , din romanul lui Liviu Rebreanu. Supratema
creației lui Preda este timpul, un adevărat personaj polemic ce intră în antiteză cu toate personajele întrucât
toate sunt surprinse în raport cu evoluția ce le zdruncină din temelii personalitatea, spre exemplu
Moromete ajunge să gândească „în termeni de beneficii”. Întreg romanul este zugrăvit din perspectiva a
doua idei fundamentale. Pe de o parte se remarcă prezentarea monografiei satului surprins la limita
dintre tradiție și impunerea valorilor noi: satul de tip vechi și satul de tip nou. Pe de altă parte se observă
prezentarea unui personaj unic, simbolic, dublu ipostaziat prin tată și fiu, MOROMEȚIANUL.
În galeria motivelor întră două tipuri de motive: cele aferente scenelor semnificative, mai exact: cina,
secerișul, poiana lui Iocan, Salcâmul și cele realiste: disimularea, complotul, plecarea băieților. Unul dintre
cele mai semnificative motive este cel al salcâmului care nu e, astfel, numai simplu obiect al tranzacției cu
Tudor Bălosu, nici - cum de atâtea ori, invariabil, s-a spus - numai prilej magistral de disimulare de partea
proprietarului sau. in procesul de sublimare a ordinii materiale, concrete, in una simbolica, datorata
viziunii lui Moromete si însușita in buna măsura ca viziune artistica si de scriitor, salcâmul implica ideea de
spațiu, ca o aura intima a sa, cu particularități distincte. Spațialitatea generata de un arbore sub forma de
aura, de zona restrânsă, densificata de semnificații poetice si existențiale, e destul de veche in literatura,
îndeosebi in poezia lirica. Edgar Papu remarca existenta motivului arborelui in arhetipul biblic, apoi in
antichitate: a unui pin la Platon, a unui fag la Vergiliu. Putem adăuga in literatura romana predominanta -
a teiului la Eminescu, si, in poezia populara, prezența copleșitoare a codrului.
Compozițional, romanul este alcătuit din două volume ce prezintă „romanul tatălui” (volumul 1) și
„romanul fiului” (volumul 2). Pe de o parte, în romanul „tatălui” este prezentată personalitatea lui
Moromete. Volumul 1 este format din trei părți în care se sugerează încercarea de unitate a familiei
împotriva tensiunilor, fie din partea Guicăi, fie din partea istoriei (presiunea băncii, nevoia lui Niculae de a
merge la scoală). Este prezentă o compoziție simbolică întrucât prima parte durează aproximativ două zile,
de sâmbătă seara până duminică seara, de la întoarcerea Moromeților de la câmp și până la fuga Polinei cu
Birică. A doua parte durează aproximativ două săptămâni, mai exact secerișul și premierea lui Niculae, iar a
treia parte durează două luni și aduce complotul băieților, plecarea lui Achim și încercarea lui Paraschiv și
Nilă. Compoziția sugerează nu numai acumularea de tensiune, ci și simbolica derulare galopantă a timpului
care „nu mai avea răbdare”. Pe de altă parte, romanul „fiului” este contrat pe Niculae Moromete, are 5 părți
care sugerează „unitatea în diversitate”. Cele 5 părți pun în valoare defapt pendularea dintre vechi și nou.
Sunt dublate evenimentele satului (secerișul), de componenta onirică (visele lui Niculae) și/sau încercarea
de conciliere dintre tată și fiu. Compozițional, romanul prezintă atât între incipit și final cât și între cele 2
volume, prin problematica timpului, prin simetria unor scene semnificative precum: cine, secerișul, tăierea
salcâmului și racolarea PCR.
Incipit aduce cu sine titlul romanului, Moromeții, simbolic anticipativ, aduce numele generic al familiei
care sugerează destinul țăranului/ a comunității omenești înainte și după al II-lea Război Mondial, se
individualizează o generalizare la nivelul titlului prin folosirea pluralului. Incipitul romanului plasează
acţiunea în Câmpia Dunării, în satul Siliştea-Gumeşti cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial, când se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare. Verbul „se pare” sugerează iluzia unei
vieţi care s-ar derula la nesfârşit în tiparele modelului existenţial rural. În spaţiul epic al lui Marin Preda
funcţia acestui timp este paradoxală, el nu va mai avea răbdare şi va produce schimbări fulgerătoare în
sânul ţărănimii, schimbări vizând destinul milenar al acesteia. Metafora timpului istoric, care conferă
 MOROMEȚII
Marin Preda
simetrie compoziţională, semnifică impactul istoriei asupra vieţii. Timpul istoric modifică şi distruge tipare
existenţiale, atât la nivelul existenţei individuale, cât şi la cel al comunităţii rurale. Incipitul dezvăluie şi
relaţiile din familia Moromete. Dominată de un tată autoritar, poziţie reflectată şi de locul său la masă,
familia e măcinată de conflicte. Pe de o parte, conflictul dintre copiii lui Moromete din prima căsătorie
(Achim, Paraschiv şi Nilă) şi Catrina (mama vitregă), pe de altă parte tensiunea constantă dintre fraţii mai
mari şi copiii Catrinei făcuţi cu Moromete (Tita, Ilinca şi Niculae); în sfârşit, conflictul dintre tată şi fiii cei
mari, conflict care reflectă schimbările din societate. Semnificativă este și discursul dintre Moromete și
Bălosu, acesta având valoare de intrigă în care se continuă conflictul material ce domină acțiunea, dar
personalitatea puternică, demnitatea și disimularea lui Moromete, prin modul în care îi răspunde lui Bălosu
„să știi că la noapte o să plouă” când acesta îl întreabă dacă îi dă salcâmul. Cina este simbolic anticipativă,
prefigurează conflictele sociale, între generații și familiale. Poziția fiilor le prefigurează destinul, „masa
rotundă” și așezarea „umăr la umăr” sugerează unitatea, Paraschiv, Nilă și Achim sunt „gata de plecare”, ei
nefiind „moi și tăcuți de fel”, Moromete era „parcă deasupra tuturor”, Catrina „pe jumătate”, iar Niculae
stătea între Tinca și Catrina „turcește pe pământ” ceea ce sugerează faptul că nu are loc la masă, este diferit
și este cel mai aproape de pământ.
Incipitul (volumul 2) fixează componenta retorică a întregului text „în bine sau în rău se schimbase
Moromete”, s-a pun în valoare retrospecția ca principiu de construcție a textului, se anticipează „jocul
temporalității”. Întâlnirea tată, fii este o imagine simbolică „într-o oglindă deformată” a timpului nou, a
cinei patriarhale (băieții nu mai au respect față de tată și îi răspund agresiv) aceasta fiind o formă
desacralizată a cinei. Simbolică este imaginea dezrădăcinării finalizată cu dureroasa afirmare a tatălui
„mâna mea, deasupra voastră nu mai este”
Finalul (volumul 1) este simbolic pentru acțiunea acestuia și este pus în valoare prin bătaia băieților,
efortul disperat al tatălui de a menține unitatea pământului. Încearcă să le ofere o lecție privind rolul
familiei, al tradiției și al pământului „pământul să vă rămână vouă întreg, orbilor și săracilor la minte”.
Plecarea fiilor, fuga cu bunurile familiei și caii va fi urmată de schimbarea personajului central „din
Moromete cel de altă dată nu rămâne decât chipul de lut ars”, „numai fu văzut … ceasuri întregi pe prispă
sau la drum”, el se închide în el „timpul nu mai avea răbdare”. Finalul propriu-zis raportat la momentul
ieșirii din scenă a lui Moromete, bărbatul care se stinge „de moarte bună” trăindu-si ultimii ani cu aceeași
demnitate care l-a caracterizat pe tot parcursul vieții, el afirmând cu demnitate „domnule, eu am fost un om
liber, om dens cu o viață independentă”. Moartea este simbolică „tot ce s-a scris mai mișcător despre
această temă gravă în literatura română” simbolizează de fapt „moartea ultimului țăran”. Ultima pagină
simbolică e o pledoarie pentru continuitate, pentru concilierea tată-fiu. Deși nu ajunge la înmormântarea
Niculae are imaginea complexă a tatălui și îi reface portretul în momentul întâlnirii cu mama sa acceptând-
si chiar neajunsurile „trufia” așa cum Catrina . Semnul clar al înțelegerii este visul din care se trezea râzând
având ca reper tot un eveniment tradițional legat de ritualul înmormântării „mă duc să-l tămâi pe tata”. El
activistul de partid încrezător în „ religia binelui și a răului” își găsește ca punct de sprijin familial, așadar
devine o copie peste timp a tatălui.
 MOROMEȚII
Marin Preda
ARGUMENTUL 3

Un al treilea argumnt care ilustreaza TVL/ relația dintre cele două personaje este evidențiat de cele
doua scene reprezentative dintre personaje.

O secvență reprezentativă a romanului poate fi considerată cea în care tatăl este copleșit de uimire,
dar și de satisfacție, în același timp, în momentul în care își vede fiul pe scenă ca premiant al clasei a patra.
„Cocoșilă! Mă ăla nu e Niculae al meu?”. Aceastp exclamație denotă faptul că Moromete nu știa nimic de
meritele copilului său și nu bănuise vreodată că îl va vedea pe acesta premiant. În momentul în care
Niculae apare pe scenă, tatăl e cuprins de uimire și abia atunci realizează că Niculae e altfel decât ceilalți
copii ai familiei, iar el îi subestimase calitățile până în acel moment. Moromete este prezentat aici ca un tată
mândru de fiul său, însă acesta încearca să ascundă emoția, preocupandu-se de pălăria pe care i-o dăduse
lui Niculae pentru premiere. În acel moment el este cuprins de un sentiment de vinovăție . „Săracul de el, nu
i-am luat de loc o pălărie și uite ca nu e invatat s-o poarte, stă cu ea pe cap”. În mometul în care învățătorul îi
pune coroana pe cap și îi înmânează cărțile lui Niculae, Moromete se simte mândru, dar atunci când copilul
nu poate sfârși poezia și este cuprins de friguri, pe fața lui Moromete putem citi îngrijorarea. el nu-i
răspunde lui Cocoșilă, dar „0 se smulse din loc și o lua repede spre poarta din dosul scenei, din acel moment el nu
mai auzi nimic din serbare”, atenția lui Morormete nu mai era asupra sa ci asupra fiului. Un portret al lui
Nicular, în culori reci și linii severe, apăsare, are menirea sa sublinieze contrastul dintre sărăcia lucie și
resursele complexe ale premiantului care, chiar în ziu serbării, purta pe cap pălăria tatălui său: „Așa cum se
oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese pălăria tatălui, în cămașă și cu
picioarele desculțe și pline de zgărieturi, Niculae parcă era o sperietoare”.

Scena 2.............
MOROMEȚII
Marin Preda