GEORGE CĂLINESCU-

PERSONALITATE COMPLEXĂ A
LITERATURII ROMÂNE
Critica literară
 Critica literară are ca obiect evaluarea creației literare
urmând relația dintre opera literară și contextul cultural în
care s-a creat aceasta, precum și gradul de aderare a
limbajului la mesajul literar. S-a constituit ca disciplină la
începutul secolului XIX .
Istoria literară urmărește înregistrarea valorilor literare
de-a lungul timpului. Apariția criticii literare este un
rezultat al formării și evaluării spiritului critic. Afirmarea
spiritului critic s-a produs în perioada iluminismului
european. Cultura și civilizația românească prezintă un
decalaj de dezvoltare în raport cu Europa occidentală, de
aceea spiritul critic în cultura română se manifestă destul de
târziu în forma științifică și instituționalizată. Primele
manifestări ale spiritului critic apar la cronicari.
 George Călinescu (n. la București la 19 iunie 1899 și
decedat la 12 martie 1965 la București-Otopeni) este o
”plăsmuire de geniu a acestor pământuri și a acestui popor,
una dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar de la
Dimitrie Cantemir până în zilele noastre”, după cum îl
caracteriza Geo Bogza.
Spirit enciclopedic, de tip renascentist, manifestându-se ca
istoric și critic literar, eseist, monografist, romancier, poet și
dramaturg, Călinescu e un erudit de seamă ce a elaborat
numeroase judecăți de valoare fundamentale pentru cultura
română.
Profesor cu o voce fermecătoare, este ultimul scriitor de
talia unui Cantemir, Hașdeu sau Iorga. După el, o altă
personalitate e greu să mai umple acest gol.
 Istorie şi critică literară

Viaţa lui Mihai Eminescu (1932)

Opera lui Mihai Eminescu (1934)
Viaţa lui Ion Creangă (1938)
Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
Universul poeziei (1947)
Nicolae Filimon (1959)
Gr. M. Alexandrescu (1962)
Ion Creangă (Viaţa şi opera) (1964)
Vasile Alecsandri (1965).
 Pentru a fi critic, George Călinescu are toate calitățile:
”...sensibilitate artistică de poet și romancier, cultură literară,
talent de scriitor și o mare mobilitate asociativă”
(E. Lovinescu).

Atrage unanim atenția cu ”Viața lui Mihai Eminescu”

(1932) ”biografie literară neromanțată în cadențe de poem epic
și portret intelectual, saint-beuvian, al geniului, scriere
inimitabilă întemeiată de documentul esențial al operei
poetului…”(Al. Piru, ” Istoria literaturii române”).
Criticul a scos pentru prima dată la iveală opera postumă a
lui Eminescu.
 Tot un portret saint-beuvian este ”Viața lui Ion Creangă”
(1938) unde fixează principalele coordonate ale creației
humuleșteanului- jovialitatea de tip rabelaisian, gnomismul de
sorginte folclorică, erudiția paremiologică și fabulosul realist.
Monografiile despre ”Nicolae Filimon”(1959) și ”Grigore
Alexandrescu”(1962) se disting prin amploarea analizelor și
finețea interpretării.
. Principiile sistemului său estetic și metoda istorico-literară
le-a definit în ” Principii de estetică” (1939) și în eseul ”Istoria
literară ca știință inefabilă și sinteză epică” (1947).
În Principii de estetică, spunea: “Criticul care n-a făcut în
viaţa lui un vers, ba chiar îşi face o mândrie din asta, care n-a
încercat niciodată să facă nuvelă sau roman, acela e un fals
critic, un doctor, un profesor. Toţi marii critici au făcut
literatură.”
 Călinescu a scris atît lirică, proză cît şi dramă, deci a făcut
literatură şi conform criteriilor pe care el le formează, acesta poate fi
luat drept argument că George Călinescu era un mare critic.
Tot în Principii de estetică afirma că “… un istoric literar trebuie
să fie un critic şi criticul un artist, fie şi ratat, şi în orice caz un om cu
vocaţie”. Deci înainte de toate istoricul literar trebuie să fie şi critic,
iar criticul un artist pentru că doar îndeplinind aceste criterii un critic
are posibilitatea de a stabili ierarhii valorice în cuprinsul unei
literaturi. Iarăşi Călinescu îndeplineşte condiţiile enunţate, el fiind
istoric, critic literar şi artist. Criticul şi istoricul literar au împrumutat
de la romancier modalităţile stilistice şi modurile de expunere
specifice prozei: naraţiune, descriere, portret moral; romancierul a
luat de la specialistul în arhivistică şi paleografie pasiunea detaliului
exact, voluptatea stabilirii genealogiilor, reconstituirea minuţios
exactă a interioarelor, spiritul epocii.
.
 Istoricul, criticul şi artistul din el i-au dat posibilitatea să aprecize
la justa lor valoare alţi scriitori şi să ierarhizeze valorile literaturii
române aşa cum nimeni n-am mai facut-o vreodată.
În aceeaşi carte G. Călinescu se întreba “Poate învăţa cineva să fie
critic? Răspunsul este: nu. Critica este o vocaţiune aşa cum sunt poezia,
romanul şi celelalte arte. Nu poţi fi critic numai cu voinţă.” Modestia la
fel cred că este o latură a unui adevărat critic literar. Vocaţia pentru
critică literară deşi el afirma că n-o are, operele sale dovedesc clar
contrariul – George Călinescu avea vocaţie pentru critică.

In studiul ”Tehnica criticii și a istoriei literare” , G. Călinescu

răstoarnă prejudecata lui Maiorescu potrivit căreia un artist nu poate fi
critic demonstrând că între cele două ipostaze nu ar exista deosebiri de
esență ci de procedură. Critica este o vocație, spune el, și mai afirmă că
un critic are nevoie, pe lângă o ”pricepere tehnică”, de ”însuși virtuale de
creator”.
O altă noțiune vehiculată este aceea de obiectivitate. Interpretarea
operei literare, spune Călinescu, ”e în chip necesar subiectivă”, în afară de
 In studiul ”Clasicism. Romantism. Baroc ” încearcă să creioneze
analitic definițiile celor trei concepte ca tipuri universale și definește
personajul classic și pe cel romantic după câteva criterii certe: integritate
fizică, vârstă, profesie, sensibilitate, complexitate sufletească,
moralitate,experiență de viață, relația cu timpul, spațiul și natura.
Formulele sunt memorabile, concise, simetrice, așezate în
contrast(classicism-romantism). „Rezumând minimal, clasicul este
exemplar, romanticul e combătut de pasiuni și chinuit de probleme,
barochismul e gratuit”. Dar, atrage atenția autorul, aceasta este doar în
teorie, căci tipurile prezentate sunt utopice.
Studiul ”Estetica basmului ” completează spectrul de preocupări
ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul
românesc și de poetica basmului.
Alte studii fundamentale sunt : ”Sensul clasicismului”, ”Ce este
impresionismul ?”, ”Domina bona” etc.
Publică, după 1945, studii și eseuri privind literatura universală
(Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). 
Remarcabile sunt ”Impresiile asupra literaturii spaniole” (1946). In
materie de critică și istorie literară aplicată literaturii naționale, el
 “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941)
este – aşa cum spunea autorul însuşi – “o ştiinţă inefabilă şi o
sinteză epică”.
Volumul cuprinde o prefață a autorului, apoi parcurgerea
istoriei literaturii de la origini până în prezent, pornind de la
miturile naționale și ajungând până la 1940. Lucrarea se încheie cu
un capitol de sinteză despre specificul național.
Călinescu atrage atenția, în ”Prefață”, asupra confuziei dintre
cultură și literatură; înainte erau înadrate în sfera literaturii
tipăriturile lui Coresi, scrierile lui Petru Maior ș.a. Fără a se ține
seama că ”Nu intră în cadrul literaturii decât scrierile exprimând
complexe intelectuale și emotive având ca scop (...) sentimentul
artistic”.
 În această operă fundamentală, de referinţă în cultura română, scriitorii
devin personaje ca într-un roman, grupate în trei categorii tipologice:
– tipul boierului generos, revoluţionar din inteligenţă, ideolog ardent,
fraternizând cu masele: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu ş.a.;
– tipul ruralului, ideolog pătimaş, alături de ţărani, cu repulsii faţă de
aristocrat: M. Eminescu, G. Coşbuc, L. Rebreanu ş.a.;
– tagma balcanicilor, a micilor târgoveţi sau boiernaşi: Anton Pann, I.L.
Caragiale, I. Minulescu, I. Barbu, T. Arghezi, Urmuz ş.a.

În “Istoria literaturii române…”, G. Călinescu face o critică

completă: sociologică, psihologică şi estetică, într-o viziune
grandioasă, pornind de la miturile naţionale şi terminând printr-o
sinteză a specificului nostru naţional.
Aici stilul călinescian este exprimat sub toate laturile: erudiția,
verva, mobilitatea intelectuală, arta de narator și portretist.
Definițiile lapidare, asocierile paradoxale se îmbină intr-un stil
inimitabil.
 Călinescu nu a fost niciodată interesat, în biografia scriitorilor,
uizarea datelor exterioare ale vieţii acestora, ci de portretul lor
ual. Sursa documentară cea mai importantă a fost pentru acesta
scriitorului, pentru că aici creatorul îşi relevă cel mai adânc
moral. Călinescu respinge genul biografiei romanţate, care
ează pe seama scriitorului fapte, cuvinte, gânduri imposibil de
at, întemeindu-se consecvent doar pe documente şi pe pagini
eră cu caracter de document..
 a a susţinut necesitatea cunoaşterii literaturii străine în genere şi a
cel puţin într-una din literaturile europene de vechi prestigiu
eastă cerinţă constituie una din constantele cultivării spiritului
a perspectivă dă putinţă criticului să evite erorile în perceperea
literar autohton şi să ierarhizeze cu un mai mare coeficient de
valorile, prin raportarea şi compararea cu operele similare străine.
u a studiat intensiv literatura universală. Aceast lucru o dovedeşte
e cît şi comparaţiile care le face în comentarii, raportînd diverse
n literatura română la cele din literatura universală. Iată deci încă
în susţinerea valorii criticii călinesciene.
 Cercul profesorilor de Limba și literatura
română
11 Decembrie 2020
Cercul profesorilor
de Limba și literatura română
11 Decembrie 2020

Liceul tehnologic „Anghel Saligny”

Roșiori de Vede

Prof.
Maican Marilena-Iuliana