George Călinescu

A realizat:Bîtcă Maxim
Profesor:Moțoc Maria
Ce este critica literară?
Critica literară este studiul, discuția, evaluarea și interpretarea
formală a textelor literare. Ca activitate conexă istoriei și teoriei
literare, poate lua forma unor cronici de întâmpinare, articole
(pentru uzul unui public mai larg), eseuri, studii sau cercetări
academice. Critica literară poate fi considerată chiar drept
aplicație a teoriei literare.
 George Călinescu
G. Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost
critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate
enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici,
clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul
dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu
Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G.
Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui
adevărat, în actele de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual,
se folosește pentru a-l desemna formula "George Călinescu", apocrifă și eronată,
dar consacrată în mod solid de uzaj.
Chiar dacă a fost un geniu al literaturii și criticii românești, George Călinescu a
dus o viață destul de austeră. A fost născut în București ca Gheorghe Vișan, fiul
Mariei Vișan. Copilul nu este recunoscut de tatăl său la naștere, ceea ce îl face
pe impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, să îl
recunoască oficial și să îi și crească băiatul Mariei.
De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a
rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent
de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui
„George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o
ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte
probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G.
Călinescu“ ). Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la
gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit
în aura mediocrității.
 Călinescu ca critic literar
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui
Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.).
Publică, după 1945, studii și eseuri privind literatura universală
(Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica
basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului
literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.[9] A
publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-
1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut
numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici
literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după
aceea, până în anul morții, în 1965.
Cu toate acestea, cea mai cunoscută operă a sa rămâne, fără
doar și poate „Enigma Otiliei”, un roman balzacian și citadin,
profund marcat de numeroase influențe ale modernismului
lovinescian.
Romanul reprezintă o frescă a burgheziei bucureștene de la
începutul secolului XX, prezentând în detaliu aspecte
economice, scoiale și culturale ale vremii. În plus, acesta
poate fi perceput și ca un roman al experienției, datorită
parcursului evolutiv al personajului principal, Felix Sima, ce
ajunge în final să se maturizeze.
Opera lui George Călinescu este unitară, în sensul că aceleaşi modalităţi estetice
circulă de la proză la istorie lite-rară, de la critică la poezie, într-un univers literar
coerent. Criticul este dublat de creator. George Călinescu a creat o metodă nouă în
critica literară, similară creaţiei, conform principiului că: “a înţelege înseamnă a
crea din nou, a reproduce în tine momentul iniţial al operei”. “Criticul – susţinea
George Călinescu – este şi el un poet în felul lui, un creator şi, de altfel, numai
criticii poeţi au înţeles cu adevărat poezia”. Pentru George Călinescu, critica şi
istoria literară sunt opere de creaţie, ele fiind două momente ale aceluiaşi proces:
“Nu poţi fi critic fără perspectiva istorică, nu poţi face istorie literară fără criteriul
estetic, deci fără a fi critic”. “Istoria literaturii române de la origini până în
prezent” este – aşa cum spunea autorul însuşi – “o ştiinţă inefabilă şi o sinteză
epică”. În această operă fundamentală, de referinţă în cultura română, scriitorii
devin personaje ca într-un roman, grupate în trei categorii tipologice:
– tipul boierului generos, revoluţionar din inteligenţă, ideolog ardent, fraternizând
cu masele: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu ş.a.;
– tipul ruralului, ideolog pătimaş, alături de ţărani, cu repulsii faţă de aristocrat: M.
Eminescu, G. Coşbuc, L. Rebreanu ş.a.;
– tagma balcanicilor, a micilor târgoveţi sau boiernaşi: Anton Pann, I.L. Caragiale,
I. Minulescu, I. Barbu, T. Arghezi, Urmuz ş.a.
În “Istoria literaturii române…”, G. Călinescu face o critică completă:
sociologică, psihologică şi estetică, într-o viziune grandioasă, pornind de
la miturile naţionale şi terminând printr-o sinteză a specificului nostru
naţional. Vocaţia de istoric şi critic literar, pregătirea filozofică, talentul
artistic şi cunoaşterea literaturii universale sunt puse în evidenţă în
această excepţională operă în care judecăţile despre cărţile analizate sunt
profunde şi originale. În analizele sale, G. Călinescu a folosit în mod
prevalent interpretarea estetică, fără să ocolească biografiile scriitorilor.
Iată, de pildă, portretul lui Dimitrie Cantemir: “Voievod luminat,
ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar,
mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care
tânjeşte şi aventurier … academician berlinez, prinţ rus, cronicar român,
cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea.
Călinescu ilustrează în cel mai înalt grad acel stil critic rămas, pe drept
cuvânt, cu epitetul de “călinescian”: colorat, concis, îndrăzneţ, adesea
paradoxal. Are geniul definiţiilor, al asociaţiilor şi al etichetărilor
plastice ce rămân întipărite în memorie. În formulări lapidare, G.
Călinescu fixează pentru eternitate un scriitor, o operă, un eveniment.
G. Călinescu nu a fost niciodată interesat, în biografia scriitorilor, de
epuizarea datelor exterioare ale vieţii acestora, ci de portretul lor
spiritual. Sursa documentară cea mai importantă a fost pentru G.
Călinescu opera scriitorului, pentru că aici creatorul îşi relevă cel mai
adânc chipul moral. G. Călinescu respinge genul biografiei romanţate,
care inventează pe seama scriitorului fapte, cuvinte, gânduri imposibil de
verificat, întemeindu-se consecvent doar pe documente şi pe pagini din
operă cu caracter de document.

Concluzie
Critica promovata de Calinescu nu se vrea neaparat obiectiva,
inflexibila, ci implicit polemica", rostul ei fiind acela de a crea
puncte de vedere". Ea inseamna a studia fiecare autor dupa
conditiile naturii sale, plasandu-1 in ordinea artei, tinand seama nu
doar de universul fictiv al operei create, ci si de alte circumstante,
precum epoca, moda literara, clasa sociala din care provine autorul,
date biografice ale acestuia, viziunea etica, profil psihologic etc, in
continuarea criticii totale inaugurate la noi de G. Ibraileanu. in
conceptia sa, critica literara este un act pur subiectiv, care implica
insa si un proces de rationalizare.
Surse:
www.wikipedia.com
www.scribd.com