V.

INSERŢIA BALADESCULUI ÎN HANU-ANCUŢEI

Ceea ce deosebeşte scrisul lui Mihail Sadoveanu de scrisul celorlalţi

prozatori ai noştri, este constanta şi continua fuziune dintre lirismul expresiei şi
predestinarea tiparului epic. Povestitor înnăscut, aşa cum arată şi cele peste o sută de
titluri, cu care a încântat sufletul românesc, generaţii după generaţii, de-a lungul a
peste jumătate de veac de creaţie literară, Mihail Sadoveanu este şi „...cel mai
desăvârşit poet al prozei noastre din toate timpurile”1.
Actualitatea literaturii sadoveniene poate fi intuită şi din modul concret în
care se păstrează şi îşi difuzează poezia. Creaţia lui Sadoveanu trăieşte din realitatea
mitului românesc, iar modernitatea ei se observă, dupa cum afirma Zaharia
Sângeorzan, „...în tinereţea poeziei, în capacitatea ei de a vorbi, atât sentimentelor,
cât şi conştiinţei, într-un limbaj al revelaţiilor”2. Fiind legată prin toate fibrele de
popor şi de creaţia lui spirituală, opera sadoveniană este o expresie a specificului
naţional, este o vastă rapsodie în care răsună fluierul doinei, buciumul baladei, cornul
legendei, fanfara eposului, vioara romanţei, orchestra dramei, corul tragediei, precum
şi toate intrumentele şi toate nunţele cântecului, deoarece scriitorul este înainte de
orice un cântăreţ, un poet care cunoaşte toate virtuţile muzicale ale cuvântului.
Scriitor deschis progresului şi tuturor cuceririlor prezentului, Sadoveanu a fost un
apărător neobosit al valorilor trecutului, fie că este vorba de formele de civilizaţie
arhaică, fie că este vorba de producţiile geniului anonim popular.
Creaţia sadoveniană are în compoziţia ei cea mai caracteristică, structura
baladei populare, a cântecului bătrânesc (aşa cum i-a mai zis şi Vasile Alecsandri),
Hanu-Ancuţei nefiind altceva decât o colecţie de cântece bătrâneşti, puse într-o
ramă. Permanenţa operei lui Mihail Sadoveanu rezultă, în primul rând, din adaptarea
extraordinară a mijloacelor sale artistice la procedeele literaturii populare lirice,
epice, gnomice sau dramatice, rezumate în darul de „a zice”, echivalent cu „a cânta”,
ceea ce înseamnă a exprima sentimente şi a spune întâmplări, de obicei, şi una şi alta
în acelaşi timp.
Vorbind despre caracterul popular al operei lui Sadoveanu, acesta vine din
mesajul ei umanist, care este prezent şi în folclor, dar, din nefericire, nu întotdeauna,
ca urmare a faptului că poporul n-a fost de-a lungul istoriei o masă omogenă, pe când
scriitorul reprezintă o conştiinţă unică. Cronicile (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion
Neculce) şi cărţile populare (Alexandia, Esopia, Sindipa, etc.) sunt unele dintre
modelele lui Sadoveanu de unde, ca şi Eminescu şi Creangă, scoate din ele o pildă de
eroism sau o lecţie de înţelepciune în spirit umanist. Toate acestea îmbracă la
Sadoveanu haina poeziei şi a unui lirism învăluitor.
Hanu-Ancuţei este o carte a filosofiei populare, ce face elogiul vieţii curate,
al bunătăţii şi prieteniei.3 Lui Mihail Sadoveanu i-a plăcut să evoce fapte de la hotarul
realului cu legenda, de unde a şi selectat filoane tipice. Astfel, la hanuri, precum şi la
mori, cărora imaginaţia populară le-a atribuit sensuri diabolice, oamenii rostesc cu
încântare povestiri. Lirismul sadovenian transpune adunarea de la han, ca şi
întâmplările povestite acolo, într-un timp istoric şi într-un spaţiu nedeterminat, acest
lirism proiectând realitatea în viziune. Hanu-Ancuţei ne apare scufundat într-o ceaţă
de taină, prin găsirea corespondenţelor dintre viaţa umană şi natură. „Într-o toamnă
aurie, am auzit multe poveşti la Hanu Ancuţei...” (H.A.-7), aşa începe scriitorul seria
povestirilor, pe un ton de baladă, introducând astfel pe cititor într-o lume de basm. O
referire la un timp anume, la un timp prezent, are rolul de a adânci şi mai mult
legenda: „...şi moş Leonte, cercetând în cartea lui de zodii şi tălmăcind semnele lui
Iraclie-împărat, a dovedit cum că aceste paseri cu penele ca bruma s-au ridicat
rătăcite din ostroavele de la marginea lumii şi arată veste de război între împăraţi şi
bielug la viţa de vie.” (ibidem)
Frumuseţile inalterabile ale povestirii sunt tocmai rezultatul unei viziuni
temporale şi spaţiale de natură să învăluie oameni şi întâmplări. Astfel, contururile se
luminează brusc şi tare sau, dimpotrivă, se înceţoşează într-o gamă nuanţată de
umbre şi lumini, capabilă să comunice cele mai delicate atitudini sufleteşti. Timpul
incert, mai puţin precizat, „într-o depărtată vreme, demult”, stimulează evocarea de
cântec bătrânesc, ritmul acestuia şi atmosfera indispensabilă pentru alunecarea în
amintiri. Totodată, acest timp imprecis este menţionat intenţionat din motive de ordin
artistic. Şi, totuşi, este vorba despre anii domniei Împăratului-Alb. Legenda este
verficată prin datele realităţii, dar, mai apoi, aceasta din urmă este şi ea transformată
în legendă.
Hiperbolizarea atmosferei „...ş-atâtea oale au farmat băutorii, de s-au crucit
doi ani la rând muierile care se duceau la târg la Roman. Şi la focuri, oameni
încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei, ori pârpăleau clean şi
mreană din Moldova” (ibidem), precum şi stilul rapsodic de aici, aminteşte de
petrecerea din finalul Nunţii Zamfirei, balada lui George Coşbuc:
„Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile întregi
Au tot nuntit.”
Şi la George Coşbuc natura are o semnificaţie specială, participând la
sentimentele umane, ca şi la Sadoveanu. Peisajul, la cel din urmă, este o stare de
suflet, fiind printre primele moduri şi ipostaze de manifestare a lirismului, între
natură şi vietate fiind o continuă comuniune. Cadrul natural, cum s-a observat de
atâtea ori în opera lui Sadoveanu, reprezintă elementul spaţial obligatoriu al oricărei
desfăşurări epice. Mişcarea, de la reacţiile de cea mai mică nuanţă sufletească la
marile răsturnări dramatice, se consumă numai în prezenţa naturii.
O altă ipostază a lirismului sadovenian este umorul; prin el, o anumită
umanitate, chiar şi ridicolă fiind, are dreptul la înţelegere. În Hanu-Ancuţei nu se
pune problema unei umanităţi ridicole, însă umorul nu lipseşte, evidenţiindu-se chiar
din prima povestire (Iapa lui Vodă) a ciclului. Vorba comisului, spusă în cazul în
care Vodă nu i-ar fi făcut dreptate („să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe
de coadă”) stârneşte imediat râsul cititorului. Povestea lui Ioniţă comisul se încheie,
ca şi fabulele, cu o morală: „Iaca de ce trebuie să vă uitaţi ca la un lucru rar la calul
meu cel roib, pintenog de trei picioare: pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă
şi când rânchează el şi râde, parcă ar avea o altă amintire din alt veac şi din acele zile
ale tinereţii mele” (H.A.-13). Se mai poate observa în acest citat şi prezenţa unui
comic absurd, cel al calului „râzând”. Fala acestui comis creşte pe fundalul unei
impresii ridicole; el este un personaj picaresc, asemănându-se, prin mândria cu care
îşi poartă slăbiciunea fizică şi mai ales prin înfăţişarea demnă de milă a mârţoagei
sale, cu renumitul hidalgo Don Quijote.
Spiritul baladesc sadovenian, derivat prin ascendenţa oltenească a
scriitorului, s-a metamorfozat, încetul cu încetul, într-un suflu epopeic, formându-se
o amplă panoramă parabolică a existenţei româneşti, de la originile sale până la
mijlocul secolului al douăzecilea. Faptul că ascendenţa sa este, parţial, oltenească,
tatăl fiind oltean de prin părţile Gorjului şi mama moldoveancă, are o semnificaţie
aparte. Dintre toate componentele sufletului românesc, spiritul oltean manifestă un
puternic gust pentru epopee. Acolo s-a desfăşurat viaţa minunată a haiducilor
romantici. Povestea haiducului legendar Iancu Jianu de acolo vine. În ţinutul
Gorjului a apărut Tudor Vladimirescu şi cu pandurii săi. Balada romantică a
răzbunătorului nedreptăţilor, tânăr, voinic, frumos, cu cal năzdrăvan şi ibovnica
ispititoare, cu plosca de vin într-o mână şi cu pistolul turcesc în alta, acolo s-
dezvoltat ca în mediul ei cel mai apropiat.
„Spiritul pandur” al marelui scriitor coexistă în sufletul său alături de un alt
element activ, menţionat anterior, făcut din contemplaţie poetică, din sentimentul său
pentru natură. Cu excepţia lui Grigorescu, cei mai mulţi dintre pictorii noştri sunt
moldoveni: Luchian, Pallady, Pătraşcu, Ştefan Dimitrescu, etc. Alecsandri a creat şi
el un gen: pastelurile, unde natura încântă cititorul într-un mod extraordinar.
Eminescu a amestecat şi el natura peste tot în poeziile sale şi aceasta nu pentru că
peisajul moldovenesc e mai pitoresc şi mai variat, ci fiindcă sentimentul naturii, facut
din contemplaţie este mai aproape de sufletul visător al moldoveanului. Ceea ce se
observă la Sadoveanu este faptul că natura nu apare într-un aspect pur plastic,
pictural: culori, linii, contururi. La acesta, „natura are un suflet care vibrează ascuns.
Ea trăieşte, suferă, consolează sau persecută”4.
Mihail Sadoveanu nu prezintă niciodată natura şi omul fără să arate relaţiile
dintre ei; niciodată natura nu rămâne neumanizată sau omul neînsufleţit de firea
înconjurătoare. Acestea sunt două aspecte care revin mereu. M. Ralea considera
natura lui Sadoveanu ca fiind „o natură istorizantă, natură care a văzut, a auzit, a
înghiţit multe suflete...Ea este un depozit, un cimitir de veleităţi şi frământări stinse.
Ea păstrează toate urmele vieţii care au palpitat în sânul ei”5.
Faptul că Sadoveanu învăluie fiecare povestire din Hanu-Ancuţei cu un
decor caracteristic sau că naratorul este încadrat într-o ramă asemănatoare cu a
tuturor celorlalţi: negura munţilor şi sclipirea prundului Moldovei, toate acestea au
rolul lor. Îndeosebi, asocierea celor două elemente menţionate constituie nu numai
expresia sentimentelor faţă de regiunea natală, ci şi o împletire de lumini şi umbre,
infuzarea lirismului, aici, fiind destul de evidentă.
Oameni liberi, mai mult solitari (călugări, ciobani, etc), se adună ritualic la
Hanu-Ancuţei, iar încercările vieţii lor se cer a fi povestite pe îndelete. Ei nu au
scopul de a înduioşa, ci vor doar să se destăinuie, să se explice, nu să emoţioneze, ci
doar să informeze. De aceea, „of-ul” lor se revelă prin poveste, prin basm.
Baladescul este pigmentat cu consideraţii morale, rolul prozatorului fiind, în cele din
urmă, de „conştiinţă funciar etică”. Ca în balade, bărbatul umilit se ridică de pe
plaiurile Rarăului (Judeţ al sărmanilor, povestirea păstorului de la Rarău, „om din
sălbăticie”, cu mers „legănat”). Aici se adaugă un alt personaj de dimensiuni eroice:
Vasile cel Mare, haiducul. Pedepsirea pângăritorului devine un „judeţ al sărmanilor”,
adică, într-un limbaj mai actual un fel de judecată. Această povestire a ciobanului,
încheiată cu suprimarea boierului tiran, se înscrie în tiparele literaturii cu haiduci.
Călugărul Gherman evocă isprăvile altui haiduc, Haralambie, „om foarte cunoscut
până la domnie”. Alt viteaz, Todiriţă Catană (din Cealaltă Ancuţă) „om frumos şi
îndrăzneţ”, îndrăgostit de sora unui boier, fuge din tunul Goliei, unde îşi aştepta
moartea şi, regasind-o pe Varvara, se pierde în lume. Un adevarat scenariu plin de
eroism, cu aventuri de muşchetar. Cea care îl mustră blând este Ancuţa care îi spune:
„Se vede că nu eşti înţelept, căci iubeşti o copilă de boier!” (H.A.-56). Deci, fără
înţelepciune, bravura cade în gol. Înţelepciune, este un cuvânt care se aude des la
han, presupunând calităţi umane ţinute în cinste. Fără înţelepciune, omul nu are
valoare. Din dragoste pentru ţiganca Marga, Neculai Isac de la Bălăbăneşti avea să-şi
piardă zilele la „fântâna dintre plopi”, unde ţiganii l-au urmărit ca să-l pedepsească şi
să-l prădeze.
 Toate aceste întâmplări cu aer de baladă sugerează entuziasm şi melancolie.
Ceea ce s-ar putea chema „magia amintirii”, atenuează tristeţea vechilor drame; şi
curţile boiereşti şi fântâna cu cei patru plopi „s-au dărâmat ca toate ale lumii...”.
Categoria haiducilor este foarte des întâlnită în balade; fiind nişte
singuratici care trăiesc prin păduri, ei sunt recunoscuţi ca având un rol jusiţiar, de
cele mai multe ori înfăptuind dreptatea mult aşteptată. După cum s-a observat şi în
Hanu-Ancuţei apare această categorie. În Judeţ al sărmanilor, Sadoveanu reţinea
cuvintele profetice ale haiducului Vasile cel Mare, cuvinte demne să stea ca un motto
pe orice carte a sa: „Căci până la judecata cea din urmă a lui Dumnezeu, neavând
asculatare nici la isprăvnicii, nici la divan, cată să facem dreptate singuri cu braţul
nostru” (H.A.-68). Deci, dreptatea trebuie făcută mai întâi cu „sabia” forţei, apoi cu
„sabia duhului”. Asemenea filosofilor materialişti ai secolului al optsprezecelea,
Sadoveanu respinge „judecata de apoi”, creând una imediată, nemijlocită. Acest
sentiment al dreptăţii „...derivă din fondul sentimental al autorului, din lirismul
imanent al artei sale”6. El nu poate suporta dramele, tragediile umane şi, odată cu o
simpatie înduioşătoare pentru cei asupriţi, aruncă totul spre cei vinovaţi, pedepsindu-
i totodată.
Un rol matern prin excelenţă are la Sadoveanu, pădurea care, de altfel,
constituie unul dintre motivele sadoveniene cele mai frecvente. Ea este prezentă şi la
Eminescu, însă, la acesta pădurea este mai mult „iubită”, mireasă, parteneră. Dacă la
marele poet indică o prezenţă „telurică, materială”, la Sadoveanu pădurea are o
funcţie arhaică, de mamă. De fapt, aşa cum arată mitologiile orientale şi balcanice,
pădurea este o esenţă, o imagine a pământului, element în constelaţia soarelui,
îmbinând în existenţa sa principiul vieţii şi al morţii, principiul creaţiei şi pe cel al
conservării.
Magna Mater, pădurea devine la Sadoveanu mamă a tuturor fiinţelor,
protejându-le (inclusiv pe om) cu o aripă maternă. Aici, în pădure, se ascund şi eroii
justiţiari din Judeţ al sărmanilor, asemenea lui Toma Alimoş, pentru care codrul
este un ocrotitor devotat. Un alt personaj „de baladă” este ciobanul. În Hanu-
Ancuţei este cel care povesteşte în Judeţ al sărmanilor despre haiducul Vasile cel
Mare. Celebra baladă Mioriţa are şi ea ca protagonişti trei ciobani: moldovean,
vrâncean şi ungurean. Mihail Sadoveanu inserează şi el un asemenea personaj
„baladesc” în ciclul povestirilor de la han şi, ca să fie complet, în Orb Sărac (cea de-
a opta povestire) un alt Constandin spune istoria Mioriţei. Afinitatea sufletească a lui
Sadoveanu cu spiritul adânc al poeziei noastre populare se ridică la valoare de simbol
în această neîntrecută povestire, plină de lirism, unde cântecul mioarei, glăsuit de
bătrân, face pe cei prezenţi la han s-o asculte cu tremur de lacrimi în ochi.
Prin destăinuire, răzăşii, ciobanii, călugării, află alinare, dobândind
sentimentul, specific sadovenian, cel al solidarităţii cu semenii. Spusa lor conţine o
mare gravitate, e grea de lirism, exact ca aceea a baladei şi a doinei. Folclorul
naţional, literatura populară şi cea cultă premergătoare, limba română cu toate
aspectele ei, au constituit preocupări statornice de studiu, experienţe şi noi
expresivităţi pentru Sadoveanu. Romanul Baltagul a pornit de la balada Mioriţa, pe
care scriitorul a analizat-o şi a studiat-o critic, jurnalistic, în repetate rânduri. Un alt
roman, apărut integral postum, se numeşte Cântecul Mioarei, numele din titlu fiind
Mioriţa din balada folclorică. Aşadar, este evidentă această înclinaţie a lui Mihail
Sadoveanu spre universul folclorului.
Ca şi la începutul ciclului, când cititorul era captat de tonul baladesc cu care
era introdus în atmosfera povestirii, Ienache Coropcarul (din Cealaltă Ancuţă), unul
dintre cei mai abili naratori din Hanu-Ancuţei, îşi începe povestirea cu aceste
cuvinte: „Într-adevăr, în vremea veche s-au întâmplat lucruri care azi nu se mai
văd...” (H.A.-48). Acesta este un prim clişeu al istorisirii populare, al baladei sau
legendei: faptele de demult impresionează mai puternic pe ascultători decât cele
recente. Şi tema logodnicilor nefericiţi, iubirea lor fiind interzisă, este tipică
baladelor. Aceasta se găseşte în Istorisirea Zahariei Fântânarul. Motivul nunţii
cunoaşte aici o ilustrare de o complexitate fără precedent aproape, Zaharia fiind cel
care mijloceşte logodna între cei doi tineri care par a împărtăşi soarta tragică a eroilor
shakespearieni. Meseria de „fântânar” a Zahariei conţine în esenţa ei şi o funcţie
magică. Dacă în credinţa populară, fântâna se face la răscruce de drumuri, în
amintirea şi pentru sufletul celor pierduţi, la Sadoveanu, pe lângă asemenea rol
comemorativ şi practic totodată, intervine şi un rost mai tainic şi anume, acela „...de
a apropia sufletele, de a îneca ura şi a-l oglindi pe om, în licoarea cristalină,
purificându-l şi integrându-l armoniei elementelor care nu numai în cer, dar şi în
miezul de foc al pământului aduce o simfonie calmă, optimistă, binefăcătoare”7.
 Inserţia baladescului în ciclul de povestiri Hanu-Ancuţei se află în strânsă
legătură cu lirismul ce învăluie atmosfera de la han, un „lirism adesea adesea
confesiv şi grav al naraţiunii”8. Ceea ce impresionează este acurateţea procedeelor,
precum şi limpezimea utilizării lor. Niciun amănunt nu este lăsat la voia întâmplării,
orice element al ramei de legătură chemându-le pe celelalte într-o desăvârşită
armonie. În Hanu-Ancuţei, scriitorul dobândeşte o certitudine ce i-a lipsit în alte
circumstanţe, tonul său devenind mult mai sigur şi mai hotărât.
Personajele de la han trăiesc în retrospectivă, existând mai mult prin ceea ce
istorisesc, decât prin acţiuni efective. Singurul gest marcat al prezentului este
închinarea, în jurul focului, a ulcelelor noi cu vin vechi, în rest, naraţiunea priveşte
un moment de anterioritate, uneori foarte îndepărtată. Motivul central este
întâmplarea de demult, situată într-un trecut pe care curgerea vremii l-a idealizat,
totul transformându-se în izvor de nostalgii şi de priviri melancolice. Lirismul
sadovenian, învăluitor, transpune adunarea de la han, precum şi întâmplările
povestite acolo, într-un timp al nostalgiilor. Hanul, în sine, reprezintă Moldova
dintotdeauna, ţara oamenilor simpli, devenind, datorită învierii vechilor întâmplări
din spaţiul de afară, un templu laic, însă fără divinităţi. În vorbirea oamenilor de la
Hanu-Ancuţei răsună, adesea, ecouri biblice şi formule ceremonioase, rostite într-un
mod poetic extraordinar: („Şi cătră toţi ceilalţi mă închin ca la codru verde!”). Cum
spunea Constantin Ciopraga, Hanu-Ancuţei „e spectacol de piatră, de foc şi de
basm, pretext de rememorare liberă a unei umanităţi proiectate în mit”9.
Fântâna dintre plopi este considerată de către Garabet Ibrăilean ca fiind
una dintre cele mai „poetice bucăţi” din Hanu-Ancuţei, această poezie neavând
direct un strat subiectiv. Aici, realitatea este zugrăvită de către Sadoveanu într-o
manieră aparte. „Pe şleahul Romanului se vedea venind un călăreţ în lumină şi-n
pulberi” (H.A.-32). Asocierea, văzută de departe, a luminii cu pulberile care-l
învăluie pe călăreţ, îl înconjură, parcă, cu o suflare de aur a vechimii. De asemenea,
este prezentată imaginea Moldovei, care curge în depărtare, în faţa hanului:
„Moldova curgea lin în soarele auriu, într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca de veacuri”
(ibidem). Această transfigurare prin aur, intră, de fapt, într-o structură vizuală mai
vastă „...aceea a ambiguităţii imagistice, care, la Sadoveanu atinge o zonă de poezie
infinită”10. Hanu-Ancuţei începe prin însăşi imaginea aurului („într-o toamnă
aurie”). Hanul din Fântâna dintre plopi, Valea Moldovei, mazilul şi povestea lui de
dragoste, precum şi actele lui de vitejie (fiind un neînfricat, asemenea unui haiduc),
Ancuţa cea mlădioasă, enigmatica Marga sunt zugrăvite cu o predilecţie uimitoare.
Sentimentele pe care Sadoveanu ni le evocă sunt, de asemenea, „poetice”.
Mihail Sadoveanu este, într-adevăr, un pictor strălucit al naturii, reuşind să
dea prin cuvânt aspectul pictural al lucrurilor. În general, pentru scriitor, cuvântul nu
este mai niciodată un simplu mijloc de a comunica o idee sau o ştire despre un fapt
particular. Cuvântul are, după cum s-a menţionat anterior, o intenţie picturală, astfel
că, spre deosebire de aproape toţi înaintaşii săi, care se mulţumesc să cucerească
atenţia cititorilor printr-o desfăşurare de împrejurări, ochiul şi urechea sunt făcute să
vadă şi să audă. Aceasta este una dintre trăsăturile moderne ale operei sadoveniene,
care o aşează, după cum afirma Tudor Vianu „în interiorul marelui curent european
al prozei evocatoare, iniţiat de Chateaubriand”11. Astfel, Sadoveanu redă tot ceea ce
pare a fi vechi cu o modernitate, specifică numai lui.
Natura din Fântâna dintre plopi participă semnificativ la întâmplarea de
demult a lui Neculai Isac, „fost căpitan de mazîli”, dar şi un cuceritor de femei,
plăcându-i foarte mult, în tinereţea sa, ochii negri pentru care era dispus să înfrunte
multe obstacole. Ar putea fi comparat cu un Don Juan, care umbla mereu în căutare
de noi iubiri. Este evidentă chiar şi o apropiere a acestei povestiri de cântecele
bătrâneşti prin drama pe care o trăiesc cei doi tineri, desfăşurată în natură, aceasta
din urmă, fiind martor al tragediei, însă şi a scurtei iubiri dintre Neculai şi Marga.
Înaintea dramei dintre plopi, protagonistul nu-şi poate stăpâni neliniştea. Amurgul
vine cu semne premonitoare, sunetele clopotelor traducând magistral tensiunea. Idila
cu tânăra ţigancă se desfăşoară „în lucirea ştearsă a lunii” şi, tot în decor fumegos,
nocturn, „pe mirişti”, sub luna „ştirbă vărsând o lucire slabă”, are loc drama din
preajma hanului. Acest peisaj pare a prezenta realitatea lucrurilor, dar Sadoveanu nu
este, neapărat, un realist ci, la el, o impresie fundamentală şi dominantă cheamă şi
combină. Elementele pe care le împrumută de la natură le redă, de obicei, mai mult
prin impresii, Sadoveanu introducând în povestire perspectiva subiectivă şi
momentană a impresiei, ajungând, astfel, la o nouă formă literară impresionistă. Şi,
iată, un alt element modernist al artei sale, interesant totuşi la un autor care cultivă cu
atâta preferinţă teme tradiţionale.
 Nimic nu este mai vibrant ca Fântâna dintre plopi, unde evocarea iubirii
tragice se amestecă cu regretul nostalgic pentru lucrurile care au fost şi nu mai pot fi:
„Săracă ţară moldovenească, erai mai frumoasă în tinereţile mele!”, exclamă
căpitanul Isac. Şi finalul ultimei povestiri din ciclu, înfăşoară lumea de la han într-un
mister poetic, notaţiile acustice fiind deosebit de sugestive: „La ceas târziu, când
cloşca cu pui trecuse de crucea nopţii, focul se stingea, oamenii închinau către
pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfinţeau ochii” (H.A.-99).
Dragoste de trecut şi de imobilitate, dragoste de pământ, de boier şi de ţăran,
contemplativitate, viu sentiment al naturii, duşmănie instinctivă faţă de evoluţia
firească a societăţii (evidenţiată şi în Negustor Lipscan, unde tehnica modernă e
privită cu neîncredere), toate acestea reprezintă elementele esenţiale ale lui
Sadoveanu, „suflet liric şi reacţionar, cu incontestabile influenţe slave”12.
Asemenea „Luceafărului” eminescian, care nu este numai centrul operei lui
Eminescu, revelând magistral esenţele, ci şi un centrum mundi, Hanu-Ancuţei
constituie şi ea centrul operei lui Sadoveanu, neavând însă amploarea spaţializantă a
marelui poet. Autorul celor nouă istorisiri a izbutit să dăruiască literaturii noastre
pagini de o frumuseţe extraordinară, în care primitivitatea naivă sau aspră a fondului
popular apare transfigurată prin magia unui profund lirism interior.