Neomodernismul este un curent literar apărut în secolul al XX-lea ca prelungire a modernismului şi se

caracterizează prin următoarele aspecte:

Un prim aspect este reprezentat de ambiguitatea mesajului şi a referentului poetic (context). Ambiguitatea
mesajului constă în capacitatea unui cuvânt de a avea mai multe sensuri în acelaşi context; de pildă, poezia lui
Nichita Stănescu poate fi interpretată ca o odă închinată iubirii sau ca o artă poetică; iubita poate fi femeia iubită
sau poezia.
O a doua trăsătură o constituie faptul că poetul modernist manifestă o viziune poetică modernă construită prin
structuri sintactice şocante, simboluri multiple şi mai ales prin sintaxa versurilor ( capacitatea unui cuvânt de a
avea mai multe sensuri în acelaşi context).
De asemenea, poeţii au un discurs poetic în care se asociază descrierea tip portret cu elemente de narativitate
poetică.
A patra trăsătură a noemodernismului este utilizarea unei tehnici moderne precum sugestia şi ingambamentul (
procedeu artistic care constă în continuarea ideii în versul următor, iar versul se scrie cu literă mare).
În ceea ce priveşte versificaţia, neomoderniştii cultivă versul modern cu strofe inegale, cu rima diversă pentru a
exprima în mod spontan trăirile poetice, iar expresivitatea o realizează prin metafore subtile şi rafinate, dar şi prin
construcţii surprinzătoare.

Caracteristici ale neomodernismului in opera lui Nichita Stanescu

 poezia este considerata o modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile
criticilor
 poezia este definita pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea urmareste lupta sinelui
cu sinele si confruntarea dintre ganditor si creator;
 sunt abordate din nou teme ale literaturii romane;
 se creaza un univers original in poezie in care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre
abstract si concret se realizeaza bivalent;
 caracteristica predominanta a limbajului este ambiguitatea impinsa pana la aparenta de absurd si
nonsens;
 metaforele devin originale datora subtilitatii lor, iar imaginile artistice sunt insolide

Copacul numit Gică

 N-am avut de treabă și întorcându-mă mai târziu acasă, l-am scărpinat cu unghiile pe coajă pe Gică.
Măgarul de copac numit Gică m-a luat în serios și brusc vrînd-nevrînd a început să facă parte din mine
însumi.
Dacă nu încep printr-o glumă, nu se înțelege nimic din prietenia mea cu Gică și din prietenia lui Gică cu
mine. invitasem o distinsă doamnă, și ceva nu era la locul său. Până când, deodată azvârlindu-mi vederea
peste balcon, l-am văzut pe Gică, mai mare peste cei zece copaci ai lui, care fojgăiau și frunzăreau, pe
măgarul de Gică solemn și țeapăn uitându-se verde și fix la mine. Îi era frică că nu m-aș fi purtat după rang.
În gândirea lui de copac nu avea încredere în gândirea mea de om. Ce mai, m-a luat sub protecția umbrei
sale, indiferent dacă răsare soarele sau nu, indiferent dacă luna este ca o seceră turcească sau ca o mămăligă
albă.
Gică este un copac gelos.
M-a pus dracu de l-am scărpinat pe scoarță într-o seară și nu mai scap de el defel.
Venise la mine într-o zi o distinsă doamnă. Din pricina principialității lui Gică, nici mâna nu am apucat să
i-o sărut. Gică este un copac gelos. Excesul de grijă pe care îl are pentru mine, curiozitatea lui de pom care
se uită la mine mirat, că sunt om, nu mă lasă în libertatea mea.
N-avui treabă! Cine m-a pus să-l scarpin pe scoarță când singuratic am venit acasă?
Probabil că doar în faţa plopului Gică poetul îşi spunea of-ul său.
Casa lui Nichita a fost mereu deschisă pentru anturajul său. Asta s-a întâmplat şi în perioada convieţurii cu Gabriela
Melinescu, dar mai cu seamă în perioada mariajului cu Dora Stănescu. Pictorul Mircia Dumitrescu a surprins atmosfera
de care era înconjurat poetul în câteva splendide ”stampe”, intitulate ”La Nichita”. Simţim acolo şi histrionismul, şi
sfâşierea sa lăuntrică. E acolo un Nichita spiritualizat, al cărui chip ne aminteşte de Baudelaire, dar şi de Esenin,
bântuit de spectrul omului său negru. O profundă melancolie e întipărită pe chipurile personajelor ce-l înconjoară:
Elena Ştefoi, Dora Stănescu, Roco, Florin Pucă. Augustin Frăţilă, Gheorghe Tomozei, A. Covaci, Gheorghe Pituţ,
Dumitru M. Ion, Agopian; toţi îi simt starea, toţi aşteaptă ca amfitrionul să împartă cu ei pâinea şi vinul, adică poezia,
înainte de a-şi lua zborul în eter... Alături de ”îngerii” reprezentaţi în acuarele lui Mircia Dumitrescu, apartamentul lui
Nichita din Piaţa Amzei îşi făcea simţită prezenţa o întreagă pleiadă scriitoricească adunată din toate colţurile ţării.
Alături de poeţi şi prozatori, mai soseau actori, folchişti de la Cenaclul ”Flacăra”, pictori, sculptori, cântăreţi de operă,
preoţi, balerini, vânzători de lozuri, muncitori, sportivi, medici, ofiţeri, soldaţi, măturători, cadre, oameni ai străzii etc.,
etc... Era un du-te vino continuu acolo. Discuţiile erau mereu în toi. Ferestrele stăteau mereu deschise ca să iasă
valurile de fum ce înceţoşau vederea. Nichita fie stătea la locul său, pe scaun, trăgând alene din ţigară şi suflând fumul
înspre perdele, fie se plimba parepatizând socratic de unul singur dintr-un colţ în altul al sufrageriei. Ieşea câteodată în
balcon, pentru a admira plancarda pe care era scris cu litere mari, roşii: ”Hic sunt leones”. ”Da, suntem nişte lei”,
murmura el. Îi plăceau silogismele, sofistica. Din când în când se apropia de balustradă şi-l saluta pe prietenul său cu
„picioarele” înfipte sub asfalt, plopul Gică. Copacul îi răspundea mişcând uşor din frunze sau înclinându-se în faţa lui.
Nichita se mira deseori de înţelepciunea plopului, de puterea lui înţelegere a slăbiciunilor umane. Deseori poetul îşi
încerca tăria versurilor recitându-i poezii. Dacă frunzele scoteau un foşnet uşor, semnul era bun. Dacă plopul era
cuprins de freamăt, semnul era şi mai bun. Iar dacă se întâmpla ca în timpul recitalului în rămurişul plopului să
poposească o pasăre, fie vrabie, fie graur, poetul considera că în măreţia sa cerul îi trimite un gingaş sărut. Uneori
monologul cu plopul lua accente tragice, alteori burleşti. Monologul constituia, de fapt, un mijloc de evadare a poetului
din singurătatea care-l apăsa. Apelând la o retorică sublim-hilară, autorul Necuvintelorse detaşa de ceata de discipoli,
privind în gol, peste oraşul crepuscular, deasupra căruia plutea, ca un abur subţire întretăiat de cabluri şi antene radio-
tv, imaginea propriului său eu. Acestea erau momentele sale de respiro. Atunci adulatorii îi puteau întrezări aripile grele
de seraf bolnav, pregătindu-se să-şi ia zborul spre o lume mai liniştită. După o scurtă reculegere, poetul îşi întorcea
chipul luminos spre asistenţă, murmurând în sinea sa: ”Da, în fond de ce n-am fi ca nişte lei?!” În cursul dimineţii,
înainte de-a ieşi din curte, poetul obişnuia să-şi sprijine inima potopită de o grea şi nedefinită nostalgie de scoarţa
copacului, încercând să-şi transmită, prin intermediul acestui receptacol, starea în eter. Lui Nichita îi plăcea să
contemple mirificul său copac şi atunci când acesta înmugurea primăvăra, îi plăcea să-l contemple şi vara când
frunzişul său verde se acoperea de praf, îi plăcea să-l vadă toamnă potopit de frunze galbene şi ruginii pe care le
răsfira cu nostalgie vântul. Iarna, ramurile dezgolite ale plopului îi aduceau aminte de poezia lui Bacovia. La întoarcere
din oraş, după peregrinări prin tot felul de locuri, indiferent de anotimp, poetul se oprea în faţa aceluiaşi plop, pentru
a-i îngâna la ”ureche”, oare pentru a câta oară?, într-un moment de solitudine, poezia Emoţie de toamnă, scrisă în
tinereţe: ”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau măcar cu umbra ta…” Sau, spijinindu-şi
tâmpla de scoarţa albă a copacului, îşi aducea aminte de vechile iubiri, din perioda tinereţii sale zbuciumate: ”Ploua
infernal,/ şi noi ne iubeam prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval/ norii curgeau în luna lui Marte.// Pereţii odăii
erau/ neclinitiţi, sub desene de cretă./ Sufletele noastre dansau/ nevăzute-ntr-o lume concretă.// O să mă plouă cu
aripi, spuneai,/ plouă cu globuri pe glob şi prin vreme./ Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,/ mie-mi plouă zborul cu
pene.// Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam/ unde-mi lăsasem în lume odaia./ Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi,
răspunde-mi, cine-s mai frumoşi: oamenii, ploaia…” Oamenii, răspundea copacul, dar poetul clătina neîncrezător din
cap, murmurând: ”Nu oamenii, nu. Ci ploaia, şi frunzele… Frunzele, Gică, oamenii nu!” Apoi se îndrepta târându-şi greu
paşii spre locuinţa sa.
”La Nichita venea mereu lume, mărturiseşte într-un interviu Dora Stănescu, trăiam într-o casa deschisă. Veneau
prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Poeţii tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el
considera că nu trebuie sa respingă pe nimeni... Beam cafeaua de dimineaţă cu lume în jur, mâncam cu lume în jur,
treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme şi citea poeme cu toată lumea de faţă... Uneori rămânea câte cineva
chiar şi peste noapte. Nu era uşor, dar la un moment dat te obişnuieşti (…) Nichita se desfăşura aproape cabotin şi în
acelaşi timp era foarte atent la fiecare în parte, nu spunea despre nimeni, niciodată, ca e un anonim, un oarecare, un
fraier, un prost... Îl vedeai o singură dată şi ramâneai cu amprenta Nichita. Cred că până şi faptul că primea pe
toată lumea era copleşitor. Prietenii chiar îl certau, dar aşa exista el.”
Chipul obosit al lui Nichita, înconjurat de discipoli după cum apare din evocarea Dorei, dar şi grafica lui Mircia
Dumitrescu, îmi aminteşte de adulaţia cu care era înconjurat Sfătuitorul din romanul Războiul sfârşitului lumii al lui
Vargas Llosa de către mulţimea pauperă ce-l urma îndeaproape. Nichita era un sfătuitor mai blând, mai luminos, mai
ludic. Autoritatea sa în rândul tinerilor scriitori era atât de mare, încât poetul ar fi putut transforma mişcarea literară
într-una protestatară, ce s-ar fi putut extinde la nivelul întregii bresle. El ar fi putut deveni un Vaslav Havel sau un
Adam Michnik al disidenţei româneşti, dar nu a fost să fie. Natura interioară a poetului era cea a unui visător, a unui
liric obişnuit să jongleze cu ideeile, dar nu şi cu acţiunile. Dacă ar fi avut o altă fire, ar fi putut preschimba uşor sticlele
golite de el şi de adulatori în cocteiluri Molotov. Boema stănesciană avea un aer paşnic, oriental, unde lumea se aduna
punând la cale viaţa literară, bârfind pe seama celor absenţi. Unii, plecând de la cuvintele pe care le-a spus Lovinescu
despre boema lui Minulescu, ar fi tentaţi să facă o paralelă între cei doi, acuzându-l pe Nichita de logoree metaforică şi
de tendinţă de înfrumuseţare a adevărului. Desigur, poetul a avut astfel de tendinţe. Metaforeea lui Nichită constituia o
armă de apărare, cu dublu tăiş, împotriva acuzaţiilor privind complicitatea sa tacită faţă de regimului comunist, cât şi a
eventualelor suspiciuni din partea aceluiaşi regim, care-l proteja, dar îl şi supraveghea îndeaproape. Fiind conştient că
e supravegheat, Nichita Stănescu nu se lăsa prins în capcană. Unii dintre cei care-l vizitau îl provocau, având, probabil,
de îndeplinit şi o altă misiune decât aceea de a-l adula. Vorbind în dodii, poetul putea spune orice fără a se lăsa
descoperit. Probabil că doar în faţa plopului Gică poetul îşi spunea of-ul său. Deşi e posibil ca şi acesta să fi fost
împănat din loc în loc cu microfoane. ”Nichita a optat foarte clar pentru viaţa pe care a trăit-o şi nu s-a mulţumit cu
jumătăţi de măsura, cum ni se întâmplă nouă, oamenilor obişnuiti, mărturiseşte Dora. El a optat total pentru poezie,
neglijându-şi viaţa de familie, disciplina zilnică, sănătatea. Dar a fost o alegere conştientă şi asumată. Nu şi-a construit
un personaj, era un personaj, şi a trăit risipind din fiinţa lui. Nu putea altfel. Mai degrabă ceilalţi aveau nevoie de el, iar
el avea nevoie să dăruiască, să ofere. Orice: pe sine, poezie, încurajări.”