Lirism obiectiv sau subiectiv

Lirism obiectiv

Prin lirism obiectiv este desemnat acel tip de lirism ce creeaza impresia ca sentimentele, trairile,
gandurile / ideile exprimate de autor exista „in Logos“, ca vin „din afara“ sufletului acestuia, din
afara constiintei lui, independent de acesta.

„Fortand nota“, anumiti critici / istorici literari vorbesc despre un anume lirism obiectiv la poetii
ce reprezinta clasicismul, un soi de „lirism deghizat“, sau de „lirism al mastilor“, ceva in maniera
in care s-ar infatisa si in poezia romaneasca fabulele lui Grigore Alexandrescu. In realitate,
lirismul obiectiv, in adevaratul sens al sintagmei, se iveste mai tarziu, prin programul estetic al
parnasianismului. Obiectivarea notatiilor lirice din Pastelurile lui Vasile Alecsandri se datoreaza
esteticii parnasianismului, care-i era bine cunoscuta, direct de la Paris, de dinainte de
„retragerea in linistea creatoare“ de la mosia-i de pe malul Siretului, de la Mircesti „Lirica
rolurilor“ din creatia poetica a lui George Cosbuc (vezi textul „Mânioasă”) pare a fi – dupa cum
apreciaza si G. Calinescu – un fel de „ruda“ a lirismului obiectiv. Dar o veritabila capodopera a
lirismului obiectiv romanesc se releva in Poema rondelurilor de Al. Macedonski,
unde roza este simbolul esentializarii vietii, al sublimarii realului, si neasemuit motiv recurent-
parnasian.

Lirism subiectiv

Prin lirism subiectiv este desemnat acel tip de poezie a exaltarii sentimentelor personale, in care

eul, contemplandu-se in actul creatiei, „al autoexprimarii“, dobandeste convingerea ca este o
constiinta de temelie a tot ceea ce exista, negand ca in baza senzatiilor sunt obiecte reale,
independent de om.

Eugeniu Sperantia observa, in legatura cu lirismul, ca „subiectivitatea e tocmai caracterul

esential al liricii”. Clasicismul si romantismul cultiva un lirism desciptiv / discursiv. Dar batalia
pentru marele lirism, sau lirismul subiectiv, pur, se declanseaza gratie simbolismului, triumfand
in perioada interbelica prin expresionism si in cea dintre al doilea razboi mondial si Revolutia
Romana Anticomunista din Decembrie 1989, gratie generatiei resurectiei poetice din 1965 –
1970, gratie reprezentantilor modernismului și chiar neomodernismului; «trecand de la lirismul
transpersonal la cel al sentimentalitatii personale si subiective, poezia lirica isi continua apoi
inflorirea tinzand sa-si generalizeze caracterul, depasind personalitatea ingusta a unui individ
particular; interioritatea devine treptat o gravitatie spre universalitatea sufletului omenesc, spre
ceea ce s-ar putea numi un „subiectivism universal si absolut“; daca o astfel de poezie nu e inca
realizata – scria, in 1972, Eugeniu Sperantia –, sunt semne si sunt argumente care o arata ca
apogeu al lirismului viitor; pe aceasta raza, spre aceste zari ale lirismului pur se orienteaza
evolutia tuturor artelor».