Ovid Densușianu – analiza textelor teoretice pe marginea simbolismului românesc

Ovid Densuşianu este cel mai fervent apărător şi teoretician al simbolismului, care
militează timp de două decenii pentru răspândirea acestui curent, în paginile revistei sale Vieaţa
Nouă (1905-1925). Aceste decenii la început de veac reprezintă etapa teoretizării curentului,
dominată de figura lui Ovid Densuşianu, cel care va aduce propagarea ideilor simboliste în mediul
academic.
Ovid Densuşianu proclamă principiul libertăţii şi al progresului în artă, luptă pentru o
literatură nouă, pentru o artă care se adresează celor iniţiaţi, dar nu urmăreşte izolarea acesteia, ci
educarea publicului în sensul rafinării gustului.
Pentru el poezia este o modalitate de comunicare şi evoluare spirituală. Combate vehement
epigonismul eminescian şi sămănătorismul afirmând că specificul naţional nu este monopol și nu
ține doar de mediul rural, ci de întregul spaţiu românesc, incluzând aici universul citadin atât de
neglijat până la simboliști.
Ovid Densuşianu observă calităţile particulare ale mişcării, care pentru el, este expresia
unei structuri latine în opoziţie cu cea germanică. Atributele sufletului latin, unanimismul şi
idealismul, devin coordonate ale simbolismului. Ignoră direcţia depresivă, nevrotică, abulică,
tragismul poeţilor blestemaţi şi ambiguitatea ermeticilor; este în schimb atras de energia poeziei
citadine inspirată din peisajul specific al oraşelor.

Simbolismul românesc precede, în mare, sub raport estetico-ideologic, creaţia poetică

propriuzisă. 1 Câteva personalităţi (Al. Macedonski, Ștefan Petică, N. Davidescu, O. Densusianu ,
I. Minulescu, G. Bacovia) au creat o anumită imagine, foarte nuanţată, uneori chiar deconcertantă
a simbolismului.
Prin simbolism poezia noastră se „modernizează", devine contemporană cu peisajul liric
occidental, capătă o altă fizionomie, care, dat fiind nereeditarea textelor, poate constitui şi azi,
pentru mulţi, o surpriză.

1
Poezia simbolistă românească - Zafiu Rodica
 Melancolia, nostalgia, spleen-ul, evaziunea, nevroza, pe care simbolismul le sondează,
aduc o altă perspectivă asupra condiţiei umane. 2 Cititori ai simboliştilor francezi îndeosebi (P.
Verlaine, A. Samain, J. Laforgue ş.a.), simboliştii creează multora şi sentimentul sincronizării cu
un anumit spirit al veacului.

Simbolismul se manifestă la noi în condiţii specifice, când poezia rămâne încă în mare
parte legată de eveniment, de curentul posteminescian, încercând să reactiveze spiritul paşoptist.
Ideea lui Al. Macedonski de a crea la “Literatorul”(1880) o revistă literară cu scopul înnoirii
poeziei româneşti avea să dea roade după câteva decenii.

După 1900, singura grupare cu program simbolist este cea de la “Vieața Nouă - revistă
modernista”. Ovid Densuşianu, directorul si întemeietorul, el însuşi poet simbolist, promovează
literatura de inspiraţie citadină, susţine intelectualizarea poeziei şi europenizarea literaturii
româneşti în spirit latin.
Pornind de la Emile Verhaeren, Ovid Densuşianu defineşte simbolismul în raport cu
poezia luptei, a dragostei de viaţă, ceea ce vine în contradicţie cu imaginea generală despre ceea
ce era şi este simbolismul. Într-o conferinţă, O.D. crede că îi deosebeşte pe poeţii simbolişti de
ceilalţi “o încredere neţărmurită în forţele sufletului nostru, o curajoasă atitudine faţă de viaţă
(..). Simboliştii iubesc viaţa, sunt însetaţi de ea” 3.
În 1912, se exprima împotriva “primitivismului carpato-dunărean” şi pleda pentru
“apropierea sufletului nostru de sufletul european” (În ce stăruim noi să credem ). În
studiul Poezia oraşelor, integrat în Spiritul latin şi literatura nouă(1922), pledează pentru poezia
de inspiraţie citadină: “Oraşele, chiar în părţile urâte, au înainte de toate ceva caracteristic,
impunător, sunt expresiuni sufleteşti, condensări de viaţă, şi aceasta le dă o valoare poetică” 4. Pe
de altă parte, “oraşele sunt lăcaşurile idealismului”, “în ele trăiesc aceia care-şi lasă gândurile să
cuprindă nemărginirile şi să pregătească ce va fi mâine: un gest de dezrobire, o cucerire nouă şi
o faptă schimbând în bine viaţa tuturor” 5.

2
Antologia poeziei simboliste româneşti - Lidia Bote
3
Conferenţele “Vieţii nouă”, Buc., Ed. „Viaţa nouă”, 1910, p.5 şi urm.
4
Sufletul latin în literatura nouă, Buc., Casa Şcoalelor, 1922, p. 10
5
Ibidem, p. 50
 Ovid Densușianu este cel mai limpede cap teoretic al generaţiei fin de siècle. Este autorul
căruia îi datorăm ideea despre posibilitatea unui construct poetic simbolist autohton şi chiar
anumite elemente ale acestei poetici.
Este criticul care a menţinut pe linia de plutire un concept care, lăsat pe mîna mai puţin
pregătiţilor şi visătorilor săi congeneri, s-ar fi topit cu desăvîrşire în lava vulcanică a bătăliilor
canonice (să ne amintim, că de cealaltă parte a baricadei se afla toată artileria grea a criticii române
din epocă, în frunte cu Garabet Ibrăileanu).
Articolele şi studiile sale au conferit polemicii dintre nou şi vechi, dintre primii noştri
tradiţionalişti şi modernişti, dintre spiritul academic al generaţiilor postpaşoptiste şi junimiste şi
cel frondeur al simboliştilor decadenţi, dintre eminescieni şi antieminescieni, aspectul unei
dezbateri teoretice serioase, profesioniste şi excelent documentate.
Anume Ovid Densusianu lansează, la noi, o discuţie asupra simbolismului şi a conceptelor
contigue sau aferente ale acestuia, discuţie ce va culmina o dată cu confruntarea revistelor literare
pro şi antisimboliste din primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Este vorba, în fond, de campania revistei Viaţa Românească şi a publicaţiilor afiliate,
împotriva simbolismului iniţiat şi teoretizat de gruparea de la Vieaţa Nouă. În adiacenţă, este vorba
şi de acea dezbatere mai mult sau puţin literară pe care a stîrnit-o ciocnirea dintre Garabet
Ibrăileanu şi Ovid Densușianu. Cu alte cuvinte, o bătălie canonică, dintre „antici şi moderni”, ea
este in primul rînd, ideologică, ideologicul presupunînd ciocnirea cîtorva sisteme de gîndire
socială, estetică sau literară: spencerianismul lui Densusianu şi lansonismul lui Ibrăileanu. De
exemplu, Densușianu se ciocneşte cu Ibrăileanu pe acest teren ideologic, acela al unei teorii
evoluţioniste asupra culturii, numai că primul o înţelege din perspectiva darwinismului social, în
general reducţionist, dar spectaculos la nivelul demonstraţiei, pe cînd celălalt – din perspectiva
unui socialism zis şi ştiinţific. Densușianu gîndeşte cultura incipient morfologic, ca pe o trecere
de la formele „omogene şi nedefinite” la „formele eterogene şi definite” 6, pe cînd Ibrăileanu vede
în istoria culturii şi a literaturii un proces dialectic, fără rupturi, guvernat de necesitatea obiectivă
şi îndreptîndu-se permanent spre o finalitate socială în care esteticul nu are nicicînd o existenţă
autonomă. În al doilea rînd, polemica celor două Vieţi, intitulate simptomatic, Românească şi
Nouă, marchează nu atît ruptura dintre mentalitatea secolului al XIX-lea şi mentalitatea secolului
al XX-lea, cît ruptura dintre două mentalităţi ale unui secol încă romantic pentru literatura română.

6
Lovinescu, Eugen. Istoria literaturii române contemporane, p. 30
 Totodată, Densușianu adaptează perfect pe sol românesc teoria lui Gustave Kahn despre
versul liber, defineşte cu o precizie de invidiat un lucru care rămîne confuz şi azi pentru mai mulţi
cercetători, şi anume diferenţa dintre analogia romantică şi corespondenţa simbolistă, motivează
exaltarea sufletească şi excesul de intelectualizare caracteristice discursului simbolist, observă
formulele standardizate, mecanicizate ale versificaţiei romantice, lejeritatea şi inutilitatea
versificaţiei pentru sensibilitatea primenită a poetului modern, atenţionează indirect în privinţa
„anomaliei” literare a „bizantinismului” şi a epigonismului unor autori marcaţi într-o măsură prea
mare de geniul eminescian şi alte idei critice şi teoretice notabile.

În Factorii evoluţiunii criticei literare (1893), Ovid Densușianu încearcă să explice

apariţia spiritului decadent în literatură pornind de la specificul romantismului literar şi artistic.
Criticul român aplică cea mai coerentă lectură fenomenului decadent, identificîndu-i sursele în
individualismul şi subiectivismul epocii romantice. Densușianu îl citează în special pe Pellissier,
cel din Le mouvement littéraire au XIXe siècle, care vedea în decadenţa ultimelor generaţii
romantice o consecinţă a „dezechilibrării facultăţilor mintale, manifestată prin aceea că una se
dezvoltă în paguba alteia, rupîndu-se astfel echilibrul dintre ele”.
La nivelul exegezei literare, conceptul de decadență se regăseşte în primul rând în critica
formelor fără fond, care vizează fenomenul de imitație a formelor civilizației decadente
occidentale. Pătrunderea ideii estetice de decadentism, prin studiile lui Ovid Densuşianu, destul
de mică într-o fază inițială, este, mai apoi, dublată de conştientizarea, de către promotorii noii arte,
a faptului că, prezentată sub un asemenea nume, inovația avea slabe şanse de izbândă. Motivată,
într-adevăr, şi de mediul literar francez (unde „simboliştii” câştigau teren în fața „decadenților”),
dar şi de contextul autohton, schimbarea operată de „moderniştii” români e înlocuirea gradată a
termenului de „decadent” cu cel de „simbolist”. Uneori, se propune utilizarea simultană a celor
două noțiuni. Alteori, „decadent” marchează doar expresia unei generații „anemice şi enervate”
de scriitori contemporani afectați de „bizantinism”, expresie generalizată de „răuvoitorii” care
confundă „eleganța”, „finețea”, „distincțiunea” generației simboliste cu lipsa de vigoare, cu
efeminarea, cu dezechilibrele mentale ale unor poeți minori 7.

7
Densuşianu, Ovid, Scrieri literare, I. Teorie şi estetică literară. Pagini de jurnal, Ed. Grai şi suflet – Cultura
na�ională, Bucureşti, 1998, p. 123.
 Producţia literară a acestor scriitori reprezintă o „anomalie” care „poartă numele de
bizantinism” 8. Bizantinismul este sinonim, în acest context, cu „decadenţa”, dar numai în sens
culturologic. El are, aici, aceeaşi semnificaţie cu „epigonismul”, aşa cum a fost formulat
acesta de Mihai Eminescu. Bizantinismul desemnează, quintilian vorbind, o epocă de corupere a
gustului, o epocă sterilă, incapabilă de originalitate.
Criticul va afirma că în operele simboliste e „o concentrare de vieaţă intensă”, iar sufletul
simboliştilor „apare într-o continuă zbuciumare, stăpînit de nenumărate sentimente, adînci,
febrile, însetat de nesfîrşite aspiraţiuni” 9. Această investiţie de energie, de avînt şi de idealism s-
a dovedit a fi, în cele din urmă, o simplă echilibristică verbală, întrucît nici una din operele
simboliştilor noştri nu suferă de energetism, optimism, spirit constructiv, entuziasm ş. a. m. d..

Ovid Densușianu este promotorul unui curent literar nou, este şef de şcoală poetică şi, prin
urmare, un critic gata să-şi sacrifice oricînd cunoştinţele de dragul stratagemelor pe care le implică
sinuozităţile vieţii literare.
Simbolismul teoretizat de O. Densuşianu rămâne o combinaţie între neoclasicism şi
elemente futuriste. Acesta sugerează misterul lucrurilor, viaţa lor tainică, apelând la incantaţie şi la
sugestie, în dorinţa de a evita ariditatea, formulele consacrate de până atunci.
Directorul “Vieței Noi” pledează pentru o artă adresată celor inițiați, prin aceasta urmarind
nu izolarea artei de popor, ci ridicarea maselor la nivelul elitelor, pentru că, în accepția lui ”arta
pentru artă” înseamnă „arta înaltă”.
Temele simboliste, în totalitatea lor, au rolul să releve atitudinea autorului față de o
societate prozaică și mercantilă, filistinizată. Simbolismul, așa cum îl ințelegea Densușianu,
trebuia sa reflecte viața în desfășurarea ei, viața totală.

8
Lovinescu, Eugen. Istoria literaturii române contemporane, v. 3 – Bucureşti: Minerva, 1981., p. 52
9
Ibidem, p. 137
 BIBLIOGRAFIE

• Zafiu, Rodica, Poezia simbolistă românească, Antologie, introducere, dosare critice,

comentarii şi note bibliografice de, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996

• Bote, Lidia Antologia poeziei simboliste româneşti, Bucureşti, EPL, 1968

• Densusianu, Ovid. Scrieri literare, I. Teorie şi estetică literară. Pagini de jurnal,

Bucureşti: Editura Grai şi Suflet – Cultura naţională, 1998.

• Densuşianu, Ovid., Sufletul latin şi literatura nouă, vol.I-II, Bucureşti, „Casa Şcoalelor”,

1922.

• Lovinescu, Eugen. Istoria literaturii române contemporane, v. 3 – Bucureşti: Minerva,

1981.