PROCEDEELE POSTMODERNE

ÎN LEVANTUL LUI CĂRTĂRESCU

 1 Mircea Cartarescu: Citesc, deci imaginez. Imaginez, deci exist.
[Mircea Dinutz - Fenomenul Mircea Cartarescu]1

Punctul de intersecție al universului liric cu cel narativ este

reprezentat de un moment foarte important pentru universul
operei lui Mircea Cărtărescu, și anume epopeea postmodernă
Levantul[Cartea Românească, București, 1990]2.
Levantul e înțesat de trăsături specifice literaturii postmoderne,
iar procedeul intertextualității este cel care stă la baza operei.
Pe lânga acesta, alte procedee specifice literaturii postmoderne
sunt biografismul, tehnica îmbinarii colajelor, introducerea oralității
cotidiane, care contrastează cu elementele lumii înfațișate de autor.
Mai pot fi regăsite satirizarea unor teme romantice precum lupta
pentru popor, idealismul revoluționar dar și răsturnarea raportului
obișnuit dintre autor-narator-personaj , opera ajnungând să fie carte
în carte.
Așadar, pentru literatura română cazul cel mai ilustrativ de
intertextualitate si singularizare este epopeea Levantul de Mircea
Cărtărescu, care a beneficiat de numeroase exegeze.

Levantul, apărut în 1990, reprezintă o operă care depăşeşte cu

atît mai mult optze-cismul, nu doar în sens cronologic, indicîndu-i
apartenenţa deplină la postmodernism. În alt plan, cartea deţine o
pondere substanţială pentru stabilirea mizelor intertextualităţii în
cadrul oricărei analize a poeziei autorului care se doreşte completă.
Întregeşte profilul poetului, diversificîndu-l cu trăsături şi atitudini
noi, post-optzeciste. [Emilia David - Poezia generaţiei ' 80:
intertextualitate şi „performance”]3

Epopeea „Levantul" , care are ca punct de plecare una dintre

„Scrisorile către V. Alecsandri" ale lui I. Ghica, dar în care autorul
apelează şi la valenţele poeziei româneşti anterioare, creând, după
cum aprecia Ovid S. Crohmălniceanu, „un adevărat manifest literar
postmodern.”
Astfel, pot fi recunoscute idei, concepte sau chiar stiluri poetice
din creaţia lui Eminescu, Arghezi, Barbu, pe care autorul le tratează
prin parafrază sau în stil parodic. Acest mod de a revaloriza
experienţa lirică a înaintaşilor constituie în mod neaşteptat un prim
element postmodern. [Aurora Stănescu - Instanțele Comincarii
Lirice În Poezia Postmodernă]4
 Procedee Postmoderne :LEVANTUL
2

De la dispariția lui Nichita Stănescu doar "LEVANTUL"

strălucitului Mircea Cărtărescu m-a făcut să am tresărirea că mă aflu
în fața unui creator excepțional. [Gheorghe Tomozei - Funcția
Smarandache]5

Levantul reprezintă o replică postmodernistă pe măsură, în ceea

ce priveşte abordarea şi, totodată, recuperarea dintr-o nouă
perspectivă, ironic-ludică, a unui trecut literar perceput azi ca desuet;
[Ion Soare - Paradoxism și postmodernism]6

Din perspectivă hermeneutică și postmodernistă, spre a putea

construi punți de legătură dintre trecut, prezent și viitor, este
nevoie, neîndoios, de citirea lui Neculce prin Sadoveanu și
Bolintineanu; citirea lui Dosoftei prin Arghezi; a lui Stănescu prin
Cărtărescu.
În epopeea Levantul - bazată în construcția sa pe numeroase
trimiteri la texte anterioare - găsim unul dintre cele mai
impresionante texte (scris în registru ludic-grav) [Elena Ungureanu -
Aplicații De Gramatică A Culturii Pe Un Hipotext & Hipertext (Sau
Stănescu Despre Cărtărescu]7

Epopeea Levantul a lui Mircea Cărtărescu, operă reprezentativă

a postmodernismului românesc, care s-a bucurat de o înaltă
apreciere, dar și de critici nefavorabile, pe același motiv al
intertextualizării masive, poate fi considerată un monument al
discursului repetat în literatura ro-mână. Un exemplu:
Multe flori sunt, dar puţine/
Rod în lume o să poarte,/
Toate bat la poarta vieţii,/
Dar se scutur multe moarte.
(M. Eminescu, Criticilor mei)
Multe flori sunt, dar puţine rod în lume au să poarte,/
Multe mărgăritărele sus pe ceriu ard departe,/
Multe sunt femei cu ochii neguratici și codaţi: /
Dar nici una nu-i mai dulce ca rumânca din Carpaţi.
(M. Cărtărescu, Levantul, p. 9)
 Procedee Postmoderne :LEVANTUL 3
Secvenţa e discurs repetat (marcată cu aldine) este cea care pro-cură un
grad sporit de „plăcere a textului”. Cititorul va remarca că există o
diferenţă între textul-sursă (sau textul călător) și tex-tul-gazdă. În drumul
lui spre textul-gazdă, textul călător poate suporta variate intervenții. Nu
doar în textele literare, se pot remarca forme con-crete de manifestare:
modificarea unei singure litere (chiar a unui semn de punctuaţie) sau chiar
inserarea unui blanc (spaţiu gol) în interiorul cuvântului (ruperea sau
segmentarea cuvântului), modificarea unor cu-vinte, îmbinări, propoziţii,
fraze și chiar opera în întregime.
În special Cântul VII al Levantului este ţesut cu exemple remarca-bile
de discurs repetat aparţinând tradiţiei literare, analizate de Ileana
Alexandrescu. Trimiterile la opera celor mai im-portanţi exponenţi ai
literaturii române, dar mai cu seamă la cei 7 poeţi reprezentativi ai ei
(Mihai Eminescu, George Bacovia, Tudor A rghezi, Ion Barbu, Lucian
Blaga, Nichita Stănescu și... însuși Mircea Cărtăres-cu) fac din textul
epopeii cărtăresciene un adevărat manual al postmodernismului
românesc, o sursă inepuizabilă de citate și colaje intertextuale, precum și un
teren extraordinar de fructuos atât pentru literaţi, cât și pentru lingviști.
În toate cele șapte modele (Eminescu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga,
Stănescu, Cărtărescu), primul vers sau chiar primul cuvânt al deja
binecunoscutelor pastișe din Levantul este cel care dă tonul, reface stilul,
trimițând la textul-sursă:

Hipotext eminescian: De ce din umbra-mi ai fugit?...

Hipotext arghezian: De ce nu-s singur și nefericit?...
Hipotext barbian: Numit ţinut, grup simplu, falsă landă
La soarele pontifical întors...
Hipotext bacovian: E seară și ninge-ndesat,
Zăpadă-n zăpadă se lasă...
Hipotext blagian: M-am retras într-o peșteră
Și număr stelele căzătoare...
Hipotext stănescian: Deodată mi s-a făcut moarte
cum altora somn li se face...
Hipotext cărtărescian: Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare...
(M. Cărtărescu, Levantul, p. 94–104)
Cele patru figuri/reguli de construcţie din retorica quintilliană se
regăsesc la tot pasul în fragmentul analizat:
 Procedee Postmoderne :LEVANTUL
4

Detractio (suprimare) – figură de construcţie constând în elimi-

narea unei unităţi și preluarea într-o nouă formulă:
– Nu caut vorbe pe ales,
Nu știu cum aș începe –
Deși vorbești pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe.
(M. Eminescu, Luceafărul).
Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe,
Lumea în cristalul ista să sfârșește și începe,
Iară eu dă orice murmur, d-orce dor departe sum.
Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum.
(M. Cărtărescu, Levantul, p. 87)
Modificarea se mai poate întrevedea și în utilizarea diferită a verbu-
lui tranzitiv a pricepe: a pricepe pe cineva, în primul exemplu, și a pricepe
ceva – vorbele, în cazul al doilea), dar și o formă de discontinuitate (ana-
colut) pe care o practică adesea Mircea Cărtărescu – tu spui vorbe (pe)
care eu nu (le) pot pricepe, mimând sau parodiind oralitatea.

Adiectio (adăugare) – figură „mai curând nu de construcţie, ci

de deconstrucţie”, care constă în adăugarea unui element nou în
discursul repetat:
Atâtea clăile de fire stângi!
Găsi-vor gest închis, să le rezume,
Să nege, dreaptă, linia ce frângi:
Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?
(I. Barbu, Grup)
Ș-ochiul verde în triunghi virgin deschisul
La geamii încolăcite…
(M. Cărtărescu, Levantul, p. 98)
Am văzut nu o dată sămânţa mirabilă
ce-nchide în sine supreme puteri.
(L. Blaga, Mirabila sămânţă)
Și un măr se-nfiripează-n palma blândului rapsod
Ce ascultă cum lumina lunii lunecă pe coajă
Cum suspină-n somn sămânţa în mirabila ei vrajă
Și presimte rădăcina.
(M. Cărtărescu, Levantul, p. 99)
 Procedee Postmoderne :LEVANTUL 5

Immutatio (substituire) – figura cea mai expresivă și cu cea mai

mare frecvenţă, constând în înlocuirea/substituirea unor elemente ale
discursului:
Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag,
Și, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moșneag?
(M. Eminescu, Scrisoarea III)
Și de crunta lui magie tu te aperi cu-n motor
Să mă-mpiedic în deliru-mi de un biet inventator?
(M. Cărtărescu, Levantul, p. 180)
De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
(T. Arghezi, De-abia plecaseși)
De ce nu-s singur și nefericit?
Tu îţi făcuseși din mine un schit
Săpat în hoitul meu, Părinte,
De-ţi înălţam în piscuri crucile sfinte.
(M. Cărtărescu. Levantul, p. 96)
Transmutatio (permutarea) – figură care se af lă la polul opus în
raport cu substituirea și care constă în permutarea locurilor anumitor
elemente de discursul călător și plasat în textul-gazda.
Iată cum reușește Cărtărescu să exprime așezarea în
spaţiul textual a cuvintelor:
și acum acum acum dionis liniile-mpăienjenite și păianjenul orbitor
orbitor și valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri
valuri ajutor valuri valuri ajutor valuri valuri valuri valuri ajutor
ajutor valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri
valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri
valuri valuri valuri valuri valuri valuri quasari valuri va-
luri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri
radiogalaxii valuri valuri valuri
valuri valuri valuri
galaxii
galaxii galaxii stele
galaxii galaxii
stele stele galaxii
stele
stele stele
stele stele stele
stele stele
stele stele
stele stele
stele
stele
Iar adânc, adânc subt stele zac subt globul de mătasă...
(Mircea Cărtărescu, Levantul)
 Procedee Postmoderne :LEVANTUL
6

Spaţierea dintre cuvintele prin goluri (vid, tăcere), ca în exemplul

de mai sus, sugerează foarte elocvent intrarea într-un alt univers, necu-
noscut. În acest context poetic, repetarea cuvântului valuri pe orizonta-
lă creează efectul șirului de valuri, în care se îneacă/se visează eroul li-
ric. Repetarea și împrăștierea cuvântului stele imită așezarea lor pe bolta
cerească, imagine la fel de revelatorie. Exemplul în cauză îl vom fi găsit
citat de nenumărate ori în studiile de critică literară, de poetică sau de
stilistică, mai ales că Mircea Cărtărescu – devenit între timp „perso-
nagi” al propriei sale opere – n-a rezistat acestei superbe imagini „zidi-
te” din cuvinte și a dezvoltat-o într-un memorabil imn dedicat aștrilor
cerești:
Din visarea mea adâncă mă trezește Manoil: –
Mircea, uită-te pă boltă! Ce balaur dă trotil!
Uite pântre frunzi dă carpin miliardele dă stele,
Nopţi pe nopţi pe nopţi sînt puse, nopţi în nopţi și nopţi-tunele,
Constelaţii în vârteje, un clinamen de văpăi.
Stele se născând și stele acuplate-n năbădăi,
Stele mor și stele cuget, stele danţă, stele plânge,
Ţări de stele, ţări de stele le supun, le scaldă-n sânge,
Fiindcă ceriul reflectă în turbarea-i înstelată
Viaţa toată, moartea toată îmbucată-n roată,
Cum lui Iezechil proorocul la Chedron i-a năzărit.
Noaptea nopţilor i-aceasta, covor scump și înflorit!
(Mircea Cărtărescu, Levantul)
Fascinaţia textului se naște, nu rareori, (și) din paradox.
Limbajul e făcut ca să spună totul, dar adesea nu-i rămâne decât
tăcerea. De altfel, conceptul de „tăcere”, opus „vorbitului”,
„spusului”, „cuvântului”, este abordat tot mai des și în studiile de
lingvistică. Tăcerea, ca „ramă a cu-vântului, ca spaţiu alb, ca margine
a limbajului” e și ea un semnificant grafic.
Referitor la tipul de discurs repetat preluat din propriul text,
Mircea Cărtărescu recurge la tehnica numită colaj, inserând
începutul epopeii la finele... epopeii (procedeu postmodernist prin
excelenţă), reușind astfel să unească începutul cu sfârșitul.
Poezia nouă arată mai clar „mișcarea straturilor semantice, ciocnirea
lor, suprapunerea sau respingerea. Un text asemănător unui seism
care abia el, seismul, îi conferă un anume relief. A scrie o astfel de
poezie înseamnă a ști să provoci cutremure în interiorul limbii, s-o
«încreţești»”. [Elena Ungureanu - Dincolo De Text Hipertextul]8
 Procedee Postmoderne :LEVANTUL 7

Levantul lui Cărtărescu e un text dificil de clasificat,

cum e: e epic? E liric?
Atât una, cât şi alta, cu siguranţă. Nodul gordian e tăiat
dacă îl raportăm la conceptele de lirism sau de prozaism: chiar
dacă liricul lui e impur, fiind impregnat de epic, Levantul
excelează în lirism – vârstele poeziei române sunt aproape toate
prezente, în puritatea originară a flăcării lor, în lumea
imaginară a acestui text.
S-ar putea înţelege că, încercând să înlăturăm un parti-
pris, am edificat altul; lirismul, ca atitudine estetică, pare a fi
privilegiat în raport cu prozaismul, întrucât numai celui dintâi
îi e acordat privilegiul explorării limbajului. Nimic mai fals: mai
întâi, prozaismul e o atitudine estetică specifică literaturii şi
literatura există numai ca explorare. Apoi, explorarea extensivă
a limbajului nu e cu nimic mai prejos decât explorarea lui
intensivă.
Un alt cap de acuzare ar putea fi acela conform căruia
am aplicat abuziv numele de „lirism” intertextualismului; nici
acuza aceasta nu e validă, întrucât intertextualismul e o condiţie
de existenţă a literaturii în general, fiind deci specific atât
lirismului cât şi prozaismului. Mai mult, a explora vârstele
limbajului (reamintesc şi subliniez: nu numai, deşi în primul
rând, literar) nu e totuna cu a manevra diverse limbaje literare
şi a construi, conştient sau nu, un intertext, şi diferenţa se
relevă deplin dacă examinăm finalităţile; scopul intertextului e
de a preciza un arbore genealogic al textului respectiv, un
anumit aer de familie, identitatea lui, lucru posibil şi în cazul
prozaismului, pe când scopul lirismului nu e de a preciza „cine
este textul”, ci „cum este el”, mai precis de a-i potenţa
intensitatea prin alimentarea flăcării ficţiunii cu combustibilul
altor vârste ale limbajului.
Dacă există o acuzaţie validă, atunci aceasta ar putea fi
aceea că am făcut din lirism şi din prozaism concepte
nesubsumabile genurilor de provenienţă. E adevărat; în
contextul celor discutate mai sus, liricul şi lirismul, pe de o
parte, şi epicul şi prozaismul, pe de altă parte, nu mai au nimic
în comun. Însă, cum denominaţiile celor două genuri literare
nu mai sunt tehnic uzitabile şi profitabile din punctul de vedere
al acurateţii, e avantajos să putem opera riguros măcar cu aceste
două concepte. [Radu Vancu - Mistica Poeziei]9
 Procedee Postmoderne :LEVANTUL
8

„Levantul”, este şi ea o imagine contradictorie, pestriţă şi întru

totul minunată a Turnului Babel. Este imaginea totalităţii – aparenţă şi
esenţă – imaginea turnului ajuns la al XII-lea cânt.
Amestec de rase şi de populaţii: valahi, greci, turci, ţigani, români,
bulgari, francezi, personaje şi persoane, amestec de categorii sociale, de
mentalităţi, de orgolii şi aspiraţii, de vicii şi virtuţi, actanţii şi auctorele
„Levantului” întruchipează lumea Turnului Babel, diferenţiată de
Domnul, dar neîmprăştiată încă pe suprafaţa Pământului.
Dacă auctorele este Dumnezeul care se joacă sau conducătorul
responsabil al unei umanităţi modificate în însăşi substanţa sa, pe care
încearcă să o salveze conştientizând-o, este un subiect discutabil.
Important este că auctorele construieşte, cu personajele sale din
secvenţe temporale diferite, căci acţiunea este transtemporală, Poarta
spre devenirea întru mai bine a poporului român. Copia sa virtuală,
personajul de hârtie, se proiectează uniplan, ocultându-şi înţelesurile,
pe care doar numele – Manoil – le mai dezvăluie. Numele şi aparentul
eşec, deoarece Manoil nu reuşeşte să schimbe un Domn rău cu unul
bun.
Cum se explică eşecul lui Manoil, dincolo de limitările speciei
literare alese? Se datorează unei erori umane esenţiale sau unui implant
genetic, care condiţionează poporul nostru? Se spune că, alterând sau
distrugând popoarele, creatorul a implantat câte un mit etiologic, cu
funcţia de a motiva devenirea acestora, a fiecărui popor în parte. Să fie
mitul implantat românilor cel al Meşterului Manole, care a suportat
zeci de prăbuşiri, înainte de a ridica biserica prin jertfa supremă?
Turnul Babel a fost o minune a cunoaşterii şi solidarităţii umane, a
ştiinţei şi a tehnicii, minune asumată cu orgoliu şi, implicit, pedepsită,
ca orice formă de hybris. Aparent în registru minor, pentru a nu fi
prăbuşit de zei, se înalţă „Levantul”. Cum au fost zeii contemporani
construcţiei lui, dacă s-au deosebit de Dumnezeul biblic, care le-au fost
numele, puterea, metodele şi interdicţiile, nu este important. Formula
eroi-comică salvează epopeea şi îi ocultează mesajul, lăsându-i o
splendidă libertate de a exista în lume.
Mai întâi, o deplină suveranitate a auctorelui, care nu trebuie să
ţină cont de prejudecăţile literare curente, poate jongla cu spaţiul şi cu
timpul, poate aboli orice regulă, îşi arogă dreptul la digresiuni, la
intervenţii nemascate în text – interferând cartea cu viaţa – oferind
acelaşi grad de realitate sau de ficţiune sieşi, personajelor şi cititorului.
[Octavia Floricică - Levantul. Metafora Turnului Babel]10
 Procedee Postmoderne :LEVANTUL 9

Anamorfozele cărtăresciene sunt consecinţe ale unei reflexii

perpetui de texte, de obiecte şi de figuri, livreşti sau reale. Aşezate
într-un corp/scriitură de tip catoptric, imaginile/textele capătă
forme bizare, întrucât autorul modifică, re-dimensionează
elementele, arta şi realitatea, dar şi relaţia dintre ele. Astfel, Levantul
devine o scriitură de reflexie, pe linia ana şi meta-morf(oz)elor.
Cu Levantul, Mircea Cărtărescu realizează o scriitură catoptrică,
proiecţie a textelor lirice anterioare, pe care le deplasează din
„istoricul” lor, le exagerează/micşorează ori le reconstituie dintr-un
alt unghi, saturat de poetici ulterioare, pe scena epică prelu(cr)ată
din Ţiganiada, şi aceasta cu accent „bizantin”. Mecanismul re-creat
este chiar un „poemation” comic, alcătuit, ca şi epopeile
premergătoare, din „douăsprezece cântece” în oglindă, metafora
literală şi literară fiind însăşi scriitura curentă, „globul de cristal ce
ne reflectă”(s.n).
Levantul musteşte de tehnici literare dintre cele mai diverse şi
mai surprinzătoare, acoperind practic toată literatura română.
Întîlnim astfel stilul romanţios, încărcat de patos, specific
încercărilor literare de final de secol XVIII şi început de secol XIX,
stilul încărcat de patos naţionalist al scriitorilor paşoptişti, se trece,
evident, prin romantismul eminescian, ajungîndu-se la stilul celor
mai recente scrieri. Cartea este impregnată de rescrieri, mai lungi
sau mai scurte, în cheie postmodernă, a unor episoade cunoscute
din literatura română sau universală.
Structura Levantului anunţă o pastişare a epopeii: împărţire pe
cînturi, la începutul fiecăruia existînd cîteva scurte indicaţii despre
ceea ce va urma să se petreacă în cîntul respecti. Totuşi, nu mai
există pornirea către o mare ficţiune, către acea „grand histoire“
cultivată de modernişti. Epopeea lui Cărtărescu ocupă un spaţiu
redus, punîndu-se accent, de fapt, pe aspecte metatextuale.
În plus, ca la Cervantes, există gustul pentru intercalări
numeroase de fragmente scrise într-o manieră specifică altor specii
literare. Pornită ca o epopee, în Levantul Mircea Cărtărescu
jonglează cu diverse alte forme literare, inserînd poezii, de la cele de
dragoste la cele naţionaliste, şi chiar şi fabule.
Ultimul poet, la care nimfa nu îi permite lui Manoil să se uite,
începe să recite chiar din debutul Levantului. Iată cum Cărtărescu,
ajuns personaj, este supus el însuşi pastişei. Legitimîndu-se de la
Arghezi, şi nu doar de la Eminescu, şi plasîndu-se alături de Nichita
Stănescu, Cărtărescu arată clar care îi sunt reperele fundamentale.
[Silvia Dumitrache - O carte postmodernă… ca la carte]11
 Procedee Postmoderne :LEVANTUL
10

“Levantul este un adevărat manual al postmodernismului

romanesc”, construindu-se sub forma unor colaje intertextuale.
Autorul se folosește de repertoriul literar, reușind să creeze „lecții
vii de istorie literară” [Cristea-Enache Daniel - O epopee
orientala]12

Scriitorul utilizează anumite referințe culturale, ca

Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, Conrad de Dimitrie
Bolintineanu, și Childe Harold de Byron. Aceste opere nu
reprezintă doar modelele pentru epopee ci sunt și integrate în text
dovedind înca odată caracterul postmodernist, incrucisand nu
numai speciile literare ci și sursele literare.
Cărtărescu în Levantul, se joacă, inovează, manevrează
tehnicile literare provocând ludicul și punând la încercare
cunoștințele de literatură ale cititorului. Opera prezintă un text
special greu de egalat în literatura română, ironic și epic, elaborat
în registrul corespondentelor livrești, intertextuale cu formări și
deformări ale limbajului, tendință spre burlesc, carnavalesc,
alegorii complicate și confuze.

„Reinviind o specie moarta, cum parea epopeea, poetul

concentrează, practic, întreaga istorie a poeziei romanesti, intr-o
carte al carui caracter sofisticat, in ciuda aparentelor de
accesibilitate consta tocmai in aceasta perspectiva anamorfotica.
De remarcat este însa că, pe masură ce preia limbajul,
versificația și uneori chiar aranjamentul grafic al unor poezii din
trecut, «auctorele» are grija să creeze o ușoară tensiune între
mecanica scriiturii și ficțiune, obținând astfel efecte comice.
Levantul este nu numai o epopee fantezistă a luptei pentru
libertate, ci și epopeea comică a formulelor poetice mai importante
înregistrate în istoria literaturii române. [Gheorghe Perian -
Scriitori romani postmoderni]13
 Procedee Postmoderne :LEVANTUL
11

Bibliografie

1. Mircea Dinutz - Fenomenul Mircea Cartarescu

2. Mircea Cărtărescu - Levantul
3. Emilia David - Poezia generației '80: intertextualitate
4. Aurora Stănescu - Instanțele [...] în Poezia Postmodernă
5. Gheorghe Tomozei - Funcția Smarandache
6. Ion Soare - Paradoxism și postmodernism
7. Elena Ungureanu - Aplicații [...] Stănescu Despre Cărtărescu
8. Elena Ungureanu - Dincolo De Text Hipertextul
9. Radu Vancu - Mistica Poeziei
10. Octavia Floricică - Levantul. Metafora Turnului Babel
11. Silvia Dumitrache - O carte postmodernă… ca la carte
12. Cristea-Enache Daniel - O epopee orientala
13. Gheorghe Perian - Scriitori romani postmoderni