GHEBUREL ȘTEFANIA-SORINA

SPECIALIZAREA: ISTORIE, ANUL II

EXAMEN ISTORIA MENTALITĂȚILOR COLECTIVE

1. Prezentarea, la alegere, a trei dintre temele cursului. Se vor folosi și informațiile din
Bibliografia generală și Lecturile suplimentare (notele de lectură), dar și alte referințe
bibliografice, pe care le lecturați.

Mentalităţile se schimbă lent

Mentalitățile colective constituie un factor care contribuie la evoluția istoriei, la ritmul

acesteia, fie prin ce este constant sau în schimbare. Se confirmă, răspândirea culturii și
civilizației din generație în generație, în aspecte precum: cel religios, cel comportamental, cel
moral. Astfel, mentalitățile se integrează în viața cotidiană, în comunități, acestea reprezentând
modul de acționare, de gândire, de imaginare al oamenilor. Tot în acest domeniu se integrează
și structuri precum: cele ale familiei, statului, poporului, dar și cele ale autorității divine.

Viața religioasă este cea mai semnificativă, deoarece creștinismul a supraviețuit două
mii de ani, făcând comparația între profan și sacru, ceea ce a permis istoriei o expresie stabilă.
Mentalităţile şi imaginarul constituie "ceea ce se schimbă cel mai lent"(J. Le Goff), ceea ce
implică domeniile individuale ale istoriei, fiind incontestabile doar pe durată lungă. 1 Pentru
schimbarea unei mentalități se aplică mai multe opinii precum: ,,G. Durând considera că”o zi
a devenirii imaginare ar fi de aproximativ două generaţii de 36 de ani fiecare.” Una dintre
cele mai sugestive suporturi de înţelegere a schimbării de mentalitate şi imaginar o
constituie..ce-i 40 de ani ai “fugii din Egipt”40 de ani Moise şi-a plimbat poporul prin pustiu,
pentru ca să dispară generaţia celor cu mentalitate de sclav”. 2 Astfel perioada de schimbare a
unei genreații, reprezintă și transformarea din punct de vedere al evoluției mentale ale
urmașilor, cei din urmă, nu mai împărtășeau aceleși opinii și moduri de gândire cu cei dintâi.

1 Simona Nicoară, Mentalități colective. Imaginar social. Istoria în durată lungă, Cluj-Napoca, Accent, 2009,
pp 65-66
2 Idem, p. 66
 Vechile structuri mentale cuprind modelul divin, ecleziastic, familial, statal, acestea
constituie referința fiecărei epoci a conștiinței colective. Pe baza schimbărilor permanente și
rezistența în fața acestora, prin influența tradiției, noutatea mentală se va indentifică foarte greu
pe o durată scurtă de timp. Memoria colectivă a jucat un rol important pentru perpetuarea
modelelor mentale. Acesta fiind singura care a asigurat perpetuarea în timp a unor tradiții.

Pe parcursul istoriei, din cele mai vechi timpuri, până în zilele noastre, mentalitatea a
evoluat lent, fiind semnificative câteva schimbări. Una dintre acestea este reprezentată de
creștinism, în primele secole de la apariția aceștia, pentru mentalitate a însemnat o ruptură de
la politica și religia antică, oamenii trecând de la o confesiune politeista la una monoteista.

Mentalitatea popoarelor medievale va fi influențată de tradițiile și obiceiurile păgâne,,

inclusiv ritualuri festiv inclusiv ritualuri festive, moștenite, așadar, creștinismul va încerca prin
Reformă și Contra Reformă să combată cutumele populare păgâne. Se încercă prin Reformă și
Contra Reformă să combată cutumele populare păgâne.

O altă perioadă de schimbări ale Europei occidentale a fost între secolele X-XIV când
comportamentul social a fost marcat de evenimente cu mare importanță, acestea fiind:
departajarea clericilor de laici pe criteriul abstinenţei şi reforma gregoriană, dar şi abordarea
modelului de căsătorie cu un singur partener pe o perioadă nedeterminată ce nu putea fi
destrămată.3 Se va dezvolta și extinde domeniul monahal, călugării care făceau parte dintr-un
ordin religios vor încerca să combată, dorințele de avuție ale oamenilor. 4

O dată cu apariția mediului urban, apariția primelor orașe, dezvoltarea economică ia

amploare, ceea ce o să joace un rol important în evoluția mentalităților. Baza mentalității
acestora era reprezentată de stabilitatea financiară, siguranță și economie. Avariția a fost
caracterizată în această perioadă ca fiind un păcat, camăta fiind extinsă în perioada medievală. 5
Concepția asupra femeii este una într-o continua schimbare, la început aceasta este comparată
cu Fecioara Maria, reprezentând simbolul fertilității, al înțelepciunii, al bunătății și al iertării,
ajungând, apoi, să fie definită ca un păcat, o ispită, un personaj care are legătură cu rău. 6

3 Idem, p. 67
4 Jacques Le Goff, Omul medieval, Iași, Polirom, 1999, p. 38
5 . Jacques Le Goff, Banii şi viaţa : economie şi religie în Evul Mediu, București: Editura Erasmus, 1993, p. 5

6 Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, vol II, București: Editura

Meridiane, 1986, p. 193

 Renașterea și Reforma religioasă au însemnat o schimbare de mentalitate, chiar dacă
aceasta era lentă. Renașterea aduce o evoluție științifică și încurajarea spre descoperire, în timp
ce Reforma este deschisă și nu mai considera avuția un păcat. Adepții umanismului în Epoca
Renaşterii au susținut o idee optimistă despre omul, care se distanța de divinitate și căderea
acestuia în păcat, implicând „Schimbări majore de mentalitate în tranziţia lentă de la medieval
la modern au fost trecerea de la geocentrism la heliocentrism şi de la teocentrism la
antropocentrism care au afectat profund creştinismul şi Biserica”.7 S-a declanşat o schimbare
a atitudinii fundamentală a spiritului uman faţă de natură, astfel, de la concepția antică şi
medievală s-a trecut la cucerirea şi stăpânirea naturii, prin dezvoltare și cercetare amănunțită.

Concepţiile teologice au fost influențate și îndepărtate de către viziunile noi filosofice

şi ştiinţifice, din secolul al XIX-lea, acestea au concurat viziunea tradiţională despre lume,
timp, spaţiu, viaţă. Din secolul al XVIII-lea se pune accent pe raţionalizare, secularizare și
laicizare deschizând calea modelelor mentale inovatoare şi a moravurilor noi. Oamenii
modernității acordă mai multă atenție educației, în ceea ce privește copii. Însă, cuplurile acestor
timpuri doresc un număr de copii limitat, astfel apelează la măsuri de contracepție și la avort,
acest aspect este nemulțumitor pentru instituția ecleziastică.

Un fenomen de schimbare sesizat în secolul al XIX-lea este reprezentat de acordarea

timpului și atenției igienei corporale, oameni își dezvoltă mentalitatea, astfel mirosurile urâte
au fost eliminate pe cât se putea de mult, la fel s-a procedat și cu unele porniri și instincte.
Evoluția mentalității se poate observa și în cadrul apariției codurilor de legii, un exemplu fiind
Codul lui Napoleon, dar și prin dezvoltarea medicinei, bolile nu mai sunt considerate venite de
la divinitate ci se găsește explicația științifică și biologică.

În concluzie, pentru a ajunge la conceptul de mentalitate folosit azi, omenirea a avut

nevoie de o evoluție și o dezvoltare lentă pe parcursul istorie. Fiecare perioadă de timp este
caracterizată de o mentalitate colectivă ce va persista și a transmite mai departe viitoarelor
generații tradiții din trecut.

7 Ibidem. p. 69
 Istoria sentimentelor şi atitudinilor în faţa morţii

Moartea face parte din ciclul vieții, fiind încă din societățile antice, medievale,
tradiționale considerată un fenomen prin care sufletul trece spre o eternitate divină. Moartea
unei persoane se poate produce din mai multe cauze, precum: bătrânețea, cauze naturale, boala,
foametea, războiului sau a violențelor. Moartea reprezintă, ultima mare taină prin care trece o
persoană, dar și ritul de trecere cu cea mai mare încărcătură emoțională dramatică. Moartea
este o constantă, atâta timp cât va există viața, acest proces final va fi nelipsit de pe fața
pământului.

Moartea a fost prezentă la toate nivelurile societăților indiferent de perioada de timp,

însă diferența este reprezentată de modul în care oamenii își imaginează, simt și reacționează
în fața ei. Studierea acestui domeniu în istorie, este mecanismul de înțelegere al mentalităților
din istorie, fiind considerat unul dintre aspectele majore. Tema morții a existat atât în gândirea
anticilor și creștinilor cât și în cea a filozofilor moderni ai secolului al XVII-lea.8 Toate epocile
au avut concepții despre viață, lume și moarte, doar că abordarea pozitivă a istoriei pune în
lumină moartea în comunități, precum sunt: calamitățile, războaiele, incendiile și epidemiile.

Demografia este știința care studiază rata mortalității, se stabilește o locație și se

studiază din punct de vedere al cifrelor, numărul de persoane în viață, dar și numărul deceselor,
însă istoria se ocupă de descoperirea cauzelor, fie ele naturale, sau cauzate de boli, violențe,
războaie și calamități. Reprezentările morții se regăsesc mai de grabă în artă, decât în statistici.

În creștinism ,,moartea a devenit locul în care particularităţile propriei vieţi, ale

fiecărei biografii apasă în momentul Judecății, moment în care totul poate fi pierdut sau
câştigat” 9, așadar, frica de cădere în păcat și de plata acestora se revarsă peste viața cotidiană
medievală. Sentimentul de frică este unul pregnant, mentalitatea acelor timpuri este influențată
de această stare negativă. Moartea reprezintă în această lume medievală, calea de a ajunge în
paradisul etern, sau calea de a ajunge în flăcările iadului, unde suferința și tristețea are o

8 Toader Nicoară, Transilvania la începutul timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi
colective, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001, pp.178-179
9 Simona Nicoară, Mentalități colective. Imaginar social. Istoria în durată lungă, Cluj-Napoca, Accent, 2009
pondere mai mare. 10 Din această perioadă reiese că „Lumea de Dincolo oferea perspectiva
fericirii veşnice sau a infernului veşnic”. 11

La sfârșitul Evului Mediu și începutul modernității, societatea este într-o continuă

evoluție și sub influența Reformei și Contra reformei religioase. Din punct de vedere artistic,
se introduc în picturile ecleziastice, sau care conțin personaje divine aspecte inovatoare despre
trecerea în neființă „Imaginile erotice ale morţii atestau o ruptură cu familiaritatea milenară
a omului şi a morţii, aşa cum o prezentaseră viziunile creştine”. 12

Purgatoriul a avut un rol extraordinar în mentalitatea colectivă a practicanților religiei

catolice. Acesta este „cel de-al treilea loc, o lume de dincolo intermediară, o posibilă
anticameră a Raiului, a avut drept consecinţă o nouă şansă de reabilitare a păcătoşilor şi o
posibilitate de îmblânzire a angoasei morţii” 13, astfel, reprezintă locul de așteptare al
sufletului, până a ajunge la Marea Judecată. Termenul a apărut în anul 1150, însă primele
reprezentări apar doar la sfârșitul Evului Mediu. 14 Ca urmare, dacă purgatoriul dădea naștere
sentimentului de frică, Iadul, împrăștia teroare printre oamenii care considerau că au încălcat
legea divin, prin scenele exemplificate în Biserici.

Ciuma este epidemia care a marcat întreaga lume, în secolul al XIV-lea făcând
numeroase victime. Moartea este omniprezentă și indispensabilă tulburând percepția asupra
vieții, asupra vinovăției, deoarece oamenii nu știau la ce să se aștepte de la viața de Dincolo,
acest aspect va fi studiat în timp și se vor elabora multe teorii bazate pe diferite credințe, însă
va rămâne o enigmă, negăsindu-se nici o explicație rațională.

Renașterea și modernitatea sunt marcate de spiritul liber, laic prin care se dorește trăirea
intensă a vieții fără nici o obligație până în ultimul ceas de viață. Viața și moartea fiind
transformate într-o trăire individuală, permițând personalizarea și gestionarea timpului.
Influența Reformei se resimte , astfel, oamenii pledează pentru o viață lumească activă în

10 Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, vol II, București: Editura
Meridiane, 1986
11 Ibidem

12 Simona Nicoară, Mentalități colective. Imaginar social. Istoria în durată lungă, Cluj-Napoca, Accent, 2009

13 Idem
14 J.Le Goff, Naşterea Purgatoriului, , București, Ed. Meridiane, 1995, vol. I, p. 19-20,
detrimentul Bisericii, care impunea o viață smerită și plină de rugăciune. Așadar, se considera
că păcatele săvârșite pe parcursul vieții își vor găsi pedeapsa în Infern.

În modernitate se găsește explicația științifică a vieții, corpul uman este considerat un

mecanism, o mașinărie. Consecinţele schimbării viziunilor despre moarte s-au resimţit şi în
transformarea ritualurilor de înmormântare, dar şi în schimbarea pozițională, marginală a
cimitirelor. Moartea omului în modernitate trece prin aceste două atitudini aflate în antiteză,
una laică, cealaltă religioasă, căci nici cei mai necredincioși nu renunţă la ritualul religios. 15
Dezvoltarea din secolele XIX-XX explică tendița de apropiere de starea materială, prin
invențiile ce ușurează modul de trai, astfel, orientarea spre divinitate nu se mai regăsește printre
obiceiurile oamenilor cotidieni.

„Are loc exilarea morţii în afara cotidianului, în afara familiei, închiderea ei în spital
sau în azilul de bătrâni, o atitudine specifică marilor citadele industriale sau societăţilor post-
industriale” 16, astfel moartea este tratată într-un mod superficial, față de epocile precendente,
unde sufletul prezenta un aspect foarte important de care se ținea cont. Moarte devine acceptată,
în unele cazuri critice de boli incurabile precum cancerul, virusul HIV, etc, însă fără a avea
vreun simbol eroic.

În concluzie, moartea pe parcursul istoriei, este dominată în mare parte de sentimentul

de teamă, deoarece Judecata cea Mare cântărea foarte mult în viziunea mentală a oamenilor
de atunci, în ziua de azi atât viața cât și moartea sunt fenomene individuale și personalizate, cel
din urmă fiind inevitabil și tratat cu un sentiment de dezinteres și de banalitate, trecerea în
neființă este ca și în celelalte epocii văzută ca trecerea spre eternitatea divină, cu posibilitatea
de a ajunge într-un loc bun sau rău.

15 Simona Nicoară, Mentalități colective. Imaginar social. Istoria în durată lungă, Cluj-Napoca, Accent, 2009

16 Idem
 Universul oniric: iluzii, fantasme, închipuiri

Încă din vechile timpuri și culturi experiențele onirice sunt atestate documentar, acestea
sunt prezente și în Evul Mediu, ca și subiecte se regăsesc legături profunde cu simbolurile
religioase, însă aceste aspecte onirice țin de nivelul cultural, dar și de societate. Analiza din
punct de vedere modern a viselor se caracterizează ca fiind manifestări reziduale ale creierului,
fără a avea vreo semnificație reală, astfel, înțelegerea acestei dimensiuni a fost mai dificilă.

De-a lungul istoriei se formează opinii diferite cu privire la aspectul oniric, „Democrit
le considera un fel de "emanaţii", eidola, iar Platon în Timaios credea că sunt imagini
reflectate de pe suprafaţa netedă a ficatului” 17, părerile sunt cât se poate de diverse. În
Antichitate visele erau descrise ca halucinații ale bolnavilor, așa se pot explica descrierile
fiziologice mai recente, oferite de psihanaliză și medicină. Ca și reprezentanți ai anticului oniric
se regăsesc: Platon, Cicero, Socrate.

Visele au jucat un rol foarte important în cultura și civilizația antică, reprezentată de

populația greacă și romană, acestea raportându-se într-un mod diferit la experiențele onirice.
În descrierile făcute de poeții greci, aceștia se refereau la vis ca la o ”vizită” a unei mesager,
dar și ca la un fapt obiectiv. Visul ca viziune a fost profund înrădăcinat în imaginarul popular,
nu doar în cutumele literare vechi. Un exemplu în lumea greacă este reprezentat de visul
Penelopei, din lucrarea Odiseea a lui Homer. Greci credeau în vise numite „horoma”, sau în
cele de tip divin, despre cele din urmă se credea că erau prevestitoare, menționând evenimente
care vor urma, fie ele fericite sau mai puțin fericite.

Visele au structuri mitologice, însă experiența aceasta era caracterizată de solitudine.

Acestea se diferențiau prin semnificațiile variate, o influență fiind reprezentată de structurile
politice, mentale și sociale ale indivizilor. Un alt aspect care influențează starea onirică este
condiția juridică, profesională, socială. Cetățenii, sclavii, străinii, chiar și diferențierea din
punct de vedere al genului reprezintă o metodă de clasificare a viselor. Acestă ierarhie este a
visătorilor este observată și în creștinism. 18

17 . Simona Nicoară, Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria în durata lungă, Cluj-Napoca: Editura
Accent, 2009, p. 246
18 Idem, pp. 247-248
 În lumea romană, visele se catalogau ca superstiții, acestea amplificând spaima
populației, însă se menționează și aspecte încurajatoare, astfel se regăsesc și visele premoniție
care călăuzesc scriitorii să abordeze anumite subiecte de interes.

În Antichitatea târzie, apare tendința de democratizarea viselor, însă este menționată

tradiționala ierarhie a indivizilor. Premonițiile visate originale erau considerate doar cele ale
unor personaje ce erau deținătoarele unor funcții și a unei autorități considerabile.19

Creștinismul are un rol în dezvoltarea mentalitățiilor în ceea ce privește spectru oniric.

Biserica observă fenomenul cultural al viselor și dorea cu ardoare să găsească o metodă pentru
a gestiona acest fapt. Ca urmare, descrierile visate sunt rar întâlnite și chiar deformate,
cenzurate pentru a nu afecta imaginea proprie în fața elementului divin. Exista și o moștenire
biblică ce menționează visele semnificative, un exemplu este în Vechiul Testament unde sunt
amintite 43 de vise.

Unul dintre teologii creștini ai viselor a fost Tertulian, acesta a elaborat o tipologie a
experiențelor în funcție de origine, precum: vise demonice, înșelătoare, vise profetice ce au
legătură cu divinitatea, vise influențate de trup și suflet, adică de poziția în se parcurge somnul,
de alimentație, etc. Extazul era considerată forma supremă de vis pentru Sfântul Ciprian. 20

Pe parcursul Epocii Medievale, Biserica degradează visele, în viziunea acesteia fiind

ceva diabolic, comparate cu erezia, legătura visului cu aspectele negative l-au transformat în
cultură populară.21 Visele în fapt erau adevărate mistere. J. Le Goff spune că „ Deși anumite
docrine și atitudini față de vise au început să se dezvolte pe vremea păgânismului, creștinismul
pune bazele unor schimbări profunde în orinologie, iar Biserica se străduiește să abată pe
creștini de la tălmăcirea viselor”, se observă nesiguranța Bisericii, deoarece nu găsea o
explicație mulțumitoare pentru fenomenul de visare. Tot în această perioadă „visul şi-a extins
funcţia în domeniul politic, Carol cel Mare sau Henric I având importante vise profetice”,
așadar, conducători alegeau să creadă în cele visate, dându-le un caracter profetic, influențat în
mare parte de către poziția lor în ierarhia vieții cotidiene din acea perioadă istorică.

Cultura medievală a secolelor al XII-XIII implică un aspect important, unii învățați

încercau să găsească explicații naturale, cu privire la starea psihică și chiar fiziologică a omului.

19 Idem, p. 247
20 Idem, p. 248
21 Jacques Le Goff, Imaginarul medieval. Eseuri, București, Editura Meridiane, 1991, pp. 411-412
Nesiguranța și dezaprobarea Bisericii a viselor conduce la sfârșitul Evului Mediu, la
mistificarea interpretărilor, astfel, acest spectru este acaparat de vrăjitori și magi, care găseau
răspunsuri variate în funcție de așteptările oamenilor doritori. 22

La începutul modernității, secolul al XVII-lea oniricul, devine erezie, este un teren al

superstițiilor, care în secolul următor va fi uitat. Așadar, experiența de visare va fi prezentă în
artă și literatură, unde marile personalități își exercită talentul pentru a crea capodopere.

În concluzie, visele și starea onirică au suferit pe parcursul timpului mai multe conotații,
fiind prezente încă din cele mai vechi timpuri, ele evoluează treptat, au fost asociate atât cu
elemente pozitive precum premonițiile divine, dar și cu cele negative, care menționau visele ca
fiind diabolice și influențate de cel rău. În Antichitate se găsește apogeu acestei stări, urmând,
apoi pe parcursul perioadei medievale să fie degradată de către creștinism și Biserică, arta fiind
singura care asigura un drum drept și fără prea multe capcane viselor.

22 Idem, pp. 248-249

2.Prezentarea - în scris –a unui capitol, la alegere, dintr-o carte din Bibliografie.

Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, vol II,
București: Editura Meridiane, 1986. - Capitolul X Agenții lui Satan: Femeia.

Jean Delumeau a fost un istoric francez specializat în istoria Bisericii Catolice și

profesor titular al catedrei de Istoria Mentalitățiilor Religioase la College de France în perioada
1975-1994, iar în din 1988 a fost membru la „Academie des Inscriptions el Belles Lettre”.

Cartea este structurată în șase capitole, dintre care trei se intitulează la fel Agenții lui
Satan, reprezentând în viziunea autorului trei categorii defăimate în numele divinității:
musulmanii, evreii și femeile.

Autorul avea ca scop surprinderea percepțiilor și a mentalităților celor care trăiau în

secolele al XIV-lea și al XVIII-lea asupra femeilor, dorind să analizeze atitudinea masculină
față de „cel de-al doilea sex”.

Capitolul Agenții lui Satan: Femeia se divizează în următoarele subcapitole: O

străveche punere sub acuzație; Diabolizarea femei; Discursul oficial despre femeie la sfârșitul
secolului al XVI-lea și începutul celui de al XVII-lea; O producție literară adeseori ostilă
femeii; O iconografie răuvoitoare.

În subcapitolul O straveche punere sub acuzație, autorul prezintă statutul femeii, care
se denigrează. La început aceasta este comparată cu Fecioara Maria, reprezentând simbolul
fertilității, al înțelepciunii, al bunătății și al iertării, ajungând, apoi, să fie definită ca un păcat,
o ispită, un personaj care are legătură cu rău. Aceste aspecte negative se regăsesc în viziunea
clericilor și a personalului monahal, astfel, prin predici și prin tipar se va răspândi mult mai
repede această opinie.

Femeia reprezintă pentru bărbat un izvor de mister, din această necunoaștere a

fiziologiei feminine și neânțelegerea sentimentelor contradictorii ale acestuia se naște frica
nefondată a bărbatului. Pe aceste considerente se dezvoltă antifeminismul. Bărbatul acuzând
toate femeile de păcatul petrecut în Grădina Raiului, fiind etern vinovate. Femeia reprezenta
un mister o enigmă a mentalității.

Starea de frică semnalată în acest subcapitol este reprezentată necunoașterea din punct
de vedere anatomic, genetic și sentimental a femeii. Jean Delumeau caracterizează aceste
informații drept misogine. Cea mai frecventă teamă a unui bărbat era castrarea. Autorul
spunând că: ,,S-au numărat mai bine de trei sute de variante ale mitului vagina dentata la
indienii din America de Nord, mit pe care îl regăsim în India, uneori într-o versiune tot atît de
semnificativă: vaginul n-are dinți dar este plin de şerpi.”23 Bărbatul considerând femeia o
judecătoare a sexualității sale și o nesătulă, nefiind cast, acesta învinovățește sexul opus pentru
căderea în păcat.

Fiind o ființă atrăgătoare pentru bărbat, dar și provocându-i repulsie prin elementele de
genetică feminină. Perioada menstruației era considerată primejdioasă, femeia fiind impură și
aducătoare de rău, la fel întâmplându-se și în perioada de lăuzie. Din aceste motive, femeia era
îndepărtată de anumite practici de cult, dar și de mânuirea armelor.

Femeia este considerată o dăruitoare de viață , dar și o vestitoare a morții, acest aspect
este exprimat de cultul zeițelor-mume. Multe civilizații considerau că ritualurile funerare și
îngrijirea morților le revine femeilor. Ciclul vieții este pus în mâinile femeilor, purtătoarele
ființelor de la viață spre moarte, dar și invers, fiind creatoare și distrugătoare în același timp.

În al doilea subcapitol Diabolizarea femeii se continuă ideile din subcapitolul anterior.

Autorul subliniază predicile ținute de către călugări cerșetori, care atribuiau femeilor păcate
din ură și din frustrare. Predicatorii încurajau comportamente agresive și sfătuiau soții cu
privire la atribuțiile femei în casă. Femeia fiind în concepția lor înșelătoare, stricată, un „diavol
domestic”, cochetă, „o momeală a lui Satan de a atrage bărbatul în infern”24. Un exemplu al
autorului: ,,În primul rînd, ea este un ,,diavol domestic": nu pregeta aşadar să-ți chelfăneşti
din cînd în cînd soața care vrea så te stăpinească- nu se zice de altfel că femeia are nouă vieți?
Apoi, e îndeobşte înşelătoare, vanitoasă, stricată și cochetă. Ea este momeala de care se
foloseşte Satan ca să atragă în infern celălalt sex”25.

Clericii dau dovadă de un misoginism agresiv, deoarece pentru ei femeia era

răspunzătoare pentru evenimentele negative ale umanității, de la boli incurabile până la
războaie.

În subcapitolul Discursul oficial despre femeie la sfârșitul secolului al XVI-lea și

începutul celui de al XVII-lea se exprimă mai multe opinii precum: opinia teologilor care
continuă să degradeze statutul femeilor. Astfel, aceștia vor lua măsuri, deoarece doar 3,4%

23 Jean Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, vol II, București: Editura
Meridiane, 1986, pp. 198-199
24 Idem, p. 211

25 Idem, p. 211
dintre preoți nu trăiau în concubinaj, așadar, femeii i se impune un anumit cod vestimentar, o
anumită atitudine pentru a intra în Biserică.

Exemplu: un preot sub 30 de ani nu va spovedi femei, iar dacă acest aspect era necesar,
ritualul de spovedire va avea loc doar ziua într-un loc de vază din Biserică.

Știința medicală afirmă de o potrivă, ca și teologii, inferioritatea femeii, considerând-

o în percepția medicilor din renaștere „un mascul mutilat și imperfect”, „o nereușită când nu
se poate face un lucru mai bun”26.

Autoritatea legislativă îngrădește femeia din punct de vedere juridic, femeia este „în
puterea soțului ei”27. Regimul le interzice accesul la funcții publice, acestea nu aveau voie să
practice avocatura la tribunal, iar în 1687 se interzice printr-o ordonanță ca învățătoarele să
predea băiețiilor, astfel „nu li se va permite să predice la biserică nici să pătrundă în taberele
militarilor” 28. În această perioadă se dezvoltă acuzațiile de vrăjitorie. Legislația nu permitea
femeilor să semneze nici un contract sau donație fără acordul apropiaților și li se interzice să
își facă testamentul fără acordul soțului. Pe baza argumentelor aduse atât de medici cât și de
teologi, cei care puneau în practică legislația au acuzat multe femei de vrăjitorie, acestea fiind
pedepsite prin arderea pe rug, așadar „cele şapte defecte esenţiale care împing femeia spre
vrăjitorie: credulitatea, curiozitatea, firea ei maiimpresionabilă decît a bărbatului, răutatea
maimare, graba în răzbunare, uşurinţa cu care selasă pradă deznădejdii, în sfîrşit limbuţia
ei”29.

În subcapitolul O producție literară adeseori ostilă femeii, literatura prezintă femeia

la fel de defăimător. Scriitorii nu se îndepărtează de afirmațiile publice ale teologilor, medicilor
și legislatorilor, aceștia pun în evidență defectele femei. Tiparul a fost o metodă simplă de
răspândire a informațiilor. Scriitorii și pictorii din epocă scoteau în evidență defectele femeilor,
dezvoltându-se, astfel, antifeminismul colectiv. Aceștia asociind frumusețea feminină cu o
inteligență scăzută, dar și cu primejdia și amăgirea. Punând în evidență poziția ei de
inferioritate față de bărbat, aceasta trebuia în concepția bărbatului să nu preia inițiativa și să nu
își exprime părerile.

26 Idem, p. 233
27 Idem, p. 236
28 Idem, p. 235

29 Idem, p. 238
 Ultimul subcapitol O iconografie răuvoitoare, prezintă femeia în antiteză, imaginea
favorabilă cu imaginea nefavorabilă, astfel, femeia este redată atât reprezentând binele cât și
răul. Femeia descrisă de Jean Delumeau nu se bucură de privilegii și de drepturi, fiind
persecutată și învinovățită de mai marii timpului, deoarece era asociată cu păcatul însuși.

Jean Delumeau ajunge la concluzia că în perioada analizată omenirea dezvoltase o frică

acută de Judecata de Apoi, de diavol și în principiu cele care au avut cel mai mult de suferit
erau femeile din cauza „colaborări cu Satan”. Autorul recunoaște că a dorit să sublinieze
aspectele negative, astfel, mentalitățile analizate sunt de tip extremist, unde sunt evidențiate
aspectele înjositoare la adresa femei, însă ca în toate timpurile există și cazuri fericite, dar și
mai puțin fericite.
3. Realizați, două prezentări/note de lectură -în scris-, la alegere, din Lecturile
suplimentare.

1. Simona Nicoară, „Despre civilizarea moravurilor”, în Caiete de antropologie istoricã,

anul X, nr. 2 (19), Iulie–Decembrie 2011.

Textul prezintă o sinteză asupra domeniului mentalităților colective, acesta se numește

Despre civilizarea moravurilor, autoarea prezentându-ne evoluția și caracterul moravurilor pe
parcursul său istoric.

Moravurile sunt un domeniu care aparțin de disciplina mentalități colective. La nivelul

acestora, evoluția și modificarea s-au parcurs în trecut lent și diferit, depinzând de nivelele
mentale și sociale, dar și de întâietatea politică și culturală a epocilor. Deoarece, moravurile
depind de domeniul religios și de drept, acestea se transformă lent, fiind influențate de tradițiile
pe care indivizii le practicau în mod ereditar, din generație în generației, nepierzându-se acest
respect față de elementul tradițional, de baștină.

Moravurile se împart în două categorii, cele luminate care fac referire la caracteristici
bune, precum: minte trează, solidaritate, caritate, trup curat, inimă frumoasă, dar și cele
întunecate care fac referire corupție, minciună, trădare, sau la obiceiuri proaste, dar și la viciile
societăților. Moravurile sunt un domeniul mental, incontestabil, cuprinzând reguli de viață.

Moravurile bune sunt fundamentul relațiilor sociale, având în compoziția lor condiții
de viață rezonabile, având rolul de a menține o ierarhie a valorilor, un mental de calitate
superioară, călăuzind viața autohtonă a societăților mereu în mișcare și dezvoltare pe parcursul
timpului.

Autoarea ne spune că :„Drumul istoriei ne arată că schimbarea epocilor a însemnat,

de fapt, schimbarea unor priorităţi spirituale, culturale, sociale, politice şi economice, unele
dintre achiziţiile trecutului fiind lăsate în ruină. Achiziţiile, până şi cele mai temeinice, au avut
soarta creaţiei lui Manole, fiind deteriorate de numeroase valuri ale culturii istorice”.30
Creștinismul a modelat moravurile pe parcursul timpului, însă au existat metode prin care s-a
deviat sau manipulat această cale religioasă de către ambițiile celor puternici, de slăbiciuni,
impulsuri sau aspecte josnice fie ele individuale sau colective.

Cei ce au prezentat un interes pentru domeniul moravurilor sunt filizofi, preoți,

cărturari, oameni de ştiinţă, aceștia au arătat că prin experiența istorică, fenomenele morale stau
la baza princiilor de dezvolare ale legilor. Formularea idealurilor morale nu a ţinut de ştiinţă,
de raţionalitate, ci de sentimente, convingeri, fiind mai aproape de manifestările religiei şi a
credinţelor.

Domeniul moravurilor ține de dimensiunea antorpologică, adică de ,,natura umana”,

socială și individuală, dar și cea de civilizție și cultură istorică. Moravul ar putea fi sinonim și
cu „caracterul” unei societăți, în interiorul acestuia fiind o diversitate de trasături transmise
prin obiceiuri și tradiții. Tot moravurile se caracterizează și prin vârsta, pasiunea, profesia,
influența religioasă sau cultura, un exemplu ar fi conflictul dintre generații, ce este bun pentru
cei tineri, poate nu este bun pentru cei vârstnici, acest aspect se aplică și invers.

Critica și judecățile asupra moravurilor au fost inevitabile și inseparabile de concepțiile

pe care societatea și le-a făcut în legătură cu aspectele negative, adică viciile, și cele pozitive,
virtuțiile. Moravurile fiind complexe se pot înțelege doar sub atenta observație a vieții sociale,
politice, juridice, educative, religioase sau morale.

Moravurile aflate în conformitate cu principiile morale, precum cinstea, buna purtare

etc., s-au definit ca moralitate. Deoarece, încă din cele mai vechi timpuri, moravurile au fost
într-o legătură strânsă cu integritate morală, cu virtute socială, cu pedagogie socială, cea din
urmă se va ocupa de stăpânirea de sine, aceste calități sunt în antiteză cu egoismul și emoțiile
rău intenționate.

Autoarea ne spune că moravurile au fost influențate „de buna guvernare, dar atunci
când s-au ridicat la demnităţi politice oameni de nimic, nelegiuiţii au mişunat pretutindeni” 31,
pe măsura schimbărilor religioase, culturale, politice sau ideologice, starea moravurilor a fost
coruptibilă. O importanță mare este acordată de tradiția clasică, în acestă concepție moralitatea

30 Simona Nicoară, „Despre civilizarea moravurilor”, în Caiete de antropologie istoricã, anul X, nr. 2 (19),
Iulie–Decembrie 2011, p. 11
31 Idem, p. 6
face parte din civism. Cinismul este o atitudine prin care persoanele aflate în societate sunt
ajutate să conviețuiască.

Filozoful grec Platon a arătat legătura dintre moravuri și legi, schimbarea celei din urmă
a produs o sensibilitate la nivelul moravurilor, fiind o corupere sub impactul aflat în
contradicție. Cei ce exercitau puterea legislativă au influențat cel mai mult pe parcursul
timpului procesul de schimbare al moravurilor, însă nu au putut gestiona toate aspectele de
moravuri.

Expansiunea religiei creștine a marcat tentația de schimbare radicală a moravurilor,

astfel, se impune un universalism moral. În Evul Mediu, religia politică acordă o atenție
semnificativă moravurilor, fiind un factor de solidaritate, stabilitate socială și de comuniune.
Datoria morală este legată de efortul constant susținut de către Biserici și Stat. Adepții filozofie
din secolului al XVIII-lea, au optat pentru o moralitate naturală și universală în detrimentul
creștinismului, pe care îl priveau cu scepticism.

Pe parcursul timpului se pare că latura negativă a omului este înțeleasă prin diferite
momente „aşa-zisa animalitate avându-şi explicaţii diferite în teologie, pe de-o parte,
umanisme şi ştiinţele umaniste, pe de altă parte”32. Astfel că oameni tind mai mult spre valorile
moral religioase, încercând să evite păcatele morale.

În modernitate este un raport diferit între privat şi public, deci o altă funcţionare a
moravurilor.. Montesquieu a comparat moravurile cu ceea ce el numeşte „guvernarea
oamenilor“ şi ceea ce se va numi în timp „control social“, pentru acesta mai multe lucruri
guvernează oamenii, precum: climatul, obiceiurile, credinţele. Autoarea spune că „ Spiritul
modern s-a remarcat prin speranţa progresului moravurilor, civilizaţie fiind sinonim cu
moravuri rafinate, libere de a se extinde la nivelul întregii societăţi umane” 33. Așadar, atât
moravurile noi, cât și cele vechi au dat un caracter continuității. Susținatorii modernizării,
pledau pentru achiziţile din moravuri şi civilizaţie, doar dacă sunt realizate prin educaţia
sistematică şi instituţionalizată.

Modificarea aspectelor sensibile s-a produs doar în sensul preocupărilor în favoarea

bunăstării şi fericirii de natură materială, planul spiritual fiind abordat de filozofi, savanţi şi
mai ales de ecleziastici.

32 Idem, p. 7
33 Idem, p. 8
 Cultura a făcut parte din procesul de civilizare, disciplina socială s-a produs în rândul
categoriilor educate și cultivate. În text se menționează că „Studierea moravurilor istorice
presupune o exigenţă fundamentală, aceea de a ţine cont de ideile, concepţiile, ideile şi
viziunile fiecărei perioade istorice. Interferenţa concepţiilor actuale despre comunităţi şi
idealurile lor morale, etice, estetice, politice etc., impietează o analiză istorică onestă” 34.

În concluzie moravurile au fost influențate pe parcursul timpului atât de către religie,

creștinism, cât și de laicitate. Frica de păcat și de a face ceva greși s-a diminuat considerabil,
divinul fiind înlocuit cu știința. Viața socială a indivizilor a evoluat, iar cultura a câștigat un rol
important, fiind dezvoltată. Tradițiile ce au determinat moravurile au fost susținute, unele dintre
ele continuând să fie puse în practică și în ziua de astăzi. Moravurile sunt sustenabile,
polivalente și existente la orice pas, nu se poate trăi fără existența acestora.

34 Idem, p. 10
2. Simona Nicoară, „Pentru o istorie a loisirului”, în Caiete de antropologie istoricã, anul
VI, nr. 1-2 (10-11), ianuarie - decembrie 2007.

Textul prezintă o descrie a loisirului, bazându-se pe nuanțarea trecutului și descoperirea

formelor de vitalitate și de transformare a tradiționalului, reprezentând o complexitate
culturală.

De-a lungul timpului istoria care abordează partea culturală, evoluează prin cercetări ce
meționează culturalul, în sensul lui cel mai larg, îmbinându-se cu politicul, economicul,
socialul, dar și cu religia.

Textul ne prezintă și o analiză a metodelor abordate de istorici în scrierea acestora,

precum reflectă și următorul citat: „În apele tulburi ale unei lungi tranziţii, însă, nu este de
neglijat faptul că “patriotismul” unor istorici se manifestă prin carantina contra “pojarului”
comparatismului şi hermeneuticii istoriografice, sub pretextul perpetuării unei istorii în care
cititorul se afundă în date mărunte (aşezate într-un munte de importanţă) puse din unghi
ideologic”.35

Alt exemplu de abordare a istoriei de către adepții acesteia este metoda tradiționalista
cu înclinări spre ideologia marxistă, aceștia pun accentul pe lucrări cu titluri promițătoare, însă
în materie de conținut lasă de dorit. Așadar, abordarea necritică și descriptivă a statisticilor și
a surselor are o importanță, însă nu una semnificativă în procesul de scriere a istoriei.

Pentru unii istorici cercetarea timpului liber, pe care oamenii l-au folosit diferit pe
parcursul secolelor, nu a reprezentat un domeniu de interes, însă se consideră că prin abordarea
acestui tip de cercetare se pot desluși mistere, precum: schimbarea unor mentalități, schimbări
culturale, sociale și religioase. Oameni au folosit timpul într-un mod diferit, de obicei
activitățile fiind unele de joc, de distracție, de odihnă și de sărbătoare.

35Simona Nicoară, „Pentru o istorie a loisir-ului”, în Caiete de antropologie istoricã, anul VI, nr. 1-2 (10-11),
ianuarie - decembrie 2007, p. 7.
 Jocul este o activitate de divertisment, complexă și schimbătoare pe parcursul istoriei.
„Latinii distingeau termenul jocus de ludus, cel din urmă având un sens mai didactic”36, însă
în Epoca Medievală acești doi termeni au fost adaptați fără a fi delimitați. Jocurile depinzând
de diversitatea socială și de cea a vârstei.

Instituțiile medievale, Biserica și Statul a considerat că jocul este legat de pierderea de

timp, de pasiuni păcătoase, de inutilitate, dar și de distrugere, astfel, „La origine termenui loisir
provine din latinescul licere, desemnând posibilitatea de folosire a timpului din afara muncii
propriu-zise”37. Pe sfârșit de Ev Mediu, termenul indică ideea de pierdere de timp și de
disponibilitate, însă în Renaștere termenul urma să fie asociat cu o viață fără constrângeri.
Cercetarea loisirului în Epoca Medievală, se poate considera o controversă, deoarece în această
perioadă nu a existat un termen în înțelesul pe care îl folosim azi.

Efectele revoluției industriale din ultimele două secole, au impus un nou sens loisirului,
acesta fiind în esența acelei perioade ansamblul activităților detașate de obligațiile profesionale
și sociale. Așadar, definirea concretă a termenului a devenit una confuză, fiind evocat prin
aspecte precum: cel personal, eliberator, dezinteresat, consumatorist, dar și de frivolitate,
distracție, detașare, și de achiziționarea de noi cunoștințe și atitudini. Prin urmare, practicile
care au caracterizat loisirul (timpul liber), au căpătat o definiție mai târziu în timp, fiind în
antiteză cu practicile curente și necesare ale vieții cotidiene.

Istorici prezintă un interes pentru studierea vechimii conceptelor și practicilor ce

implică loisirul, distracția, sărbătorile și jocurile. În plan social se indentifică maniere specifice,
după vârstă și clasă socială, în materie de distracție, festivism și joc. Alte aspecte ce
influențează loisirul sunt cultura populară și cultura elitelor, fiind evidente pe parcursul
înaintării în modernitate.

Cele două epoci, atât cea medievală, cât și cea modernă au fost desemnate, fiecare în
felul său propriu ca civilizații ale muncii, nu ale timpului liber. Autoarea ne spune că „în Evul
Mediu cenzura religioasă şi politică şi-au spus cuvântul, pe când în parcursul modernităţii
factorul religios a fost treptat marginalizat, iar interesele politico-economice au devenit
prioritare”38. Așadar, elementul religios și-a făcut simțită prezența pe parcursul timpului. Din
Renaștere se instituie o transformare a percepției despre imperfecțiunea lumii și slăbiciunea

36 Idem, p.8
37 Idem, p. 8
38 Idem, p. 10
umană, viciul, păcatul, greșeală, fiind considerate obișnuite, însă au fost profund taxate și
privite cu exigență de către creștinism.

Din secolul al XVI-lea în occidentul european, s-a conturat evolutiv o nouă clasă
socială, de origine urbană, care era interesată de aspectele economice și de prelevarea unui mod
de gândire în acord cu propriile interese, așadar „Timpul sacru a fost lent detronat de timpul
profan. Timpul modern a devenit progresiv şi din ce în ce mai desacralizat, din ce în ce mai
umanizat, din ce în ce mai materializat şi dominat de muncă şi bani”39. Astfel, oamenii
moderni erau într-un proces de dezvoltare în care sacralitatea nu mai ocupa un loc important
precum se întâmpla în Evul Mediu.

În secolul al XVII-lea progresul a însemnat reabilitarea vieții umane și a naturii. În

secolul al XVIII-lea se remarcă ideea de fericire, ceea ce dovedește modul fundamental de
transformarea naturii umane. Acesta trecea printr-un raționalism cartezian și senzualismul lui
Locke şi Condillac, „care recunoştea fiecăruia un “bun simţ,” suficient pentru a distinge binele
de rău, fericirea de nefericire”40.

Evoluția a făcut posibilă distanțarea de tradiție și de autoritate. Fericirea însemnând în

secolul al XIX-lea dreptul la plăcere. Acest aspect reprezentând folosirea aptitudinilor proprii
a umanității, fără a face apel la divinitate. Sub influența secularizării şi laicizării societăţilor
europene, din secolul al XIX-lea, jocurile, festivismul, dansul, teatrul, muzica, distracţiile au
fost lipsite de elementul sacru şi tolerate ca ieşiri din cotidian. Însă doar din secolul al XX-lea
se poate vorbi despre conturarea mijloacelor ce corespund civilizației loisirului.

Istoria timpului liber include fixarea legăturilor cu aspectele istorice de dominaţie,

simbolică și reală, indentificarea discretelor relaţii cu viziunile despre formele diferitele de
activitate socială, cunoaşterea transformărilor petrecute pe parcursul timpului, a distribuirii
diferitelor timpuri sociale, marcarea ierarhiei, leagându-se şi de drepturile omului, pe care
secolul al XVIII-lea le-a încurajat în mentalitatea societății.

Urbanizarea și industrializarea constituie schimbările care influențează mentalitatea și

cultura, aflându-se în plin progres tehnologic loisirul a luat amploare în modernitate, însă a
suferit modificări în funcție de societate în care se desfășura. Așadar, în mediul urban, unde
traiul este mai solicitant, se caută drumul spre plăcere și spre bucurii.

39 Idem, p. 10
40 Idem, p. 10