Unitatea Bisericii şi problema de

comunicare într-o societate

globalizată
 CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: ORTODOXIE ŞI GLOBALIZARE

I.1. Pluralism şi toleranţă ca fenomene moderne şi post-moderne
I.2. Dialogul inter-religios şi misiune
I.3. Idealul unităţii, între globalizare şi refacerea dialogului cu Dumnezeu

CAPITOLUL II: GLOBALIZAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI ÎN VIAŢA

RELIGIOS-MORALӐ
II.1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere
II.2. Globalizare şi religie
II.3. Globalizarea şi mutaţiile ei în plan uman şi spiritual
II.4. De la gobalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică

CAPITOLUL III: COMUNIUNE ŞI GLOBALIZARE

III.1. Comuniunea în lumea creştinilor ortodocşi
III.2. Sobornicitatea Bisericii ca o expresie a comuniunii
III.3. Comuniunea sacramentală, cultică, liturgică şi euharistică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Este o perioadă contradictorie şi dramatică marcată de tensiuni profunde, teribile, care,

departe de a însemna un spor în iubirea de înţelepciune, echivalează de multe ori cu rătăciri,
prăbuşiri şi dezastre de mari proporţii.
,,Este o perioadă fascinantă, dar în acelaşi timp stranie, iar uneori de a dreptul
întunecată”1. Se observă tot mai clar o acută tensiune între tradiţie şi modernitate, o
relativizare a valorilor creştine consacrate, o instabilitate crescândă a familiei, un conflict
păgubos între generaţii, mai ales în relaţiile dintre părinţi şi copii2.
André Malraux spunea triumfător că: secolul XXI, ori va fi religios ori nu va fi
deloc. ,,Misiunea pastorală a preotului ortodox din zilele noastre este incompararabil mai
dificilă şi mai complexă decât în alte epoci istorice. Preoţii sunt chemaţi la un apostolat
mereu reînoit fiind datori să răspundă marilor provocări ale epocii în care trăim. Suntem
datori, mai ales, cu o angajare fermă într-o luptă spirituală de mari proporţii”3.
Biserica Ortodoxă are astăzi o mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a
societăţii în care trăim. Aportul fundamental al Bisericii la însănătoşirea vieţii sociale, este
acela de a modela oameni cu frică de Dumnezeu, oameni credincioşi, oameni care să aibă
„Duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 7, 40), oameni eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de
duhul jertfelniciei şi al iubirii de semeni.
„În aceste condiţii activitatea pastoral-misionară, catehetică şi apologetică a
preotului capătă noi înţelesuri şi noi dimensiuni. Însă, într-un atare context, ne punem în mod
firesc întrebarea: va fi religios sănătos, adică va cunoaşte o creştere spirituală firească şi
ziditoare pentru omul modern, sau, este cu nenumărate substitute religioase, conform
sintagmei tot mai larg acceptate de anumite cercuri care spun: Religie da - Dumnezeu nu!”4.
Trăim vremurile amestecărilor religioase, ale înşelătoriilor pierzătoare şi ale unirilor
amăgitoare. Astăzi vedem trecerea de la etica teistă ,,premodernă” - bazată pe caracterul unui
Dumnezu transcendent care este bun şi care ne-a revelat această bunătate, la etica „modernă”

1
Simon Blac, Oxford Kburn Dicţionar de filozofie, traducere în lb. română de Cătălina Ircinsch, Laurian Sabin
Kertsz, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 13;
2
Achimescu Nicolae, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice, în vol.
„Familia creştină azi”, Ed.Trinitas, Iaşi, 1995, p. 122;
3
Pr. Prof. Dr. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, ediţia a 3-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1987, p. 465;
4
† IPS Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscop şi Mitropolit, Misiune, pastoraţie şi slujirea ecumenică, Ed. Valahia
University Press, Târgovişte, 2009, p. 37;

3
bazată pe noţiunea de raţiune şi experienţă umană universală şi pe capacitatea omului de a
discerne binele, obiectiv, de rău, la noţiunea „postmodernă” pentru care, moralitatea este
diversitatea de limbaje folosite pentru a delimita binele de rău.
„În Occident creştinismul este deja slăbit (...). Este o decădere teribilă a umanităţii
(...). Noi trebuie să arătăm că Ortodoxia este viitorul omenirii. Ortodoxia este viitorul unei
omeniri tot mai înalte, superioare, mai aproape de Dumnezeu cel bun şi izvorul binelui (...)”5.
Tulburări în lumea creştină, au produs atacurile postmoderniste, contra Dumnezeirii, şi
contra Bisericii noastre Ortodoxe şi strămoşeşti, contra neamului românesc hristofor. Uniţi cu
Dumnezeu şi imitându-L, creştinii şi Biserica însufleţesc şi ţin la un loc, asemenea unui suflet,
corpul social şi cosmic al tuturor creştinilor.
Acesta este principiul coeziunii, unităţii şi vieţii lor adevărate. „În general se crede
că: termenul postmodernism a fost folosit pentru prima dată referitor la arhitectură, atunci
când arhitecţii au trecut de la blocurile impersonale şi neornamentate din beton, sticlă şi oţel
la forme şi modele complexe, preluând motive din trecut fără a ţine cont de scopul sau funcţia
lor iniţială”6. Dar, când sociologul francez Jean François Lyotard a folosit termenul
postmodern pentru a semnala o schimbare în legitimarea culturală, termenul a devenit un
cuvânt cheie în analiza culturală.
De-a lungul ultimelor secole au avut loc două schimbări majore de perspectivă: una
este trecerea de la „premodern” (caracteristic lumii occidetale de dinainte de secolul al XVII-
lea), la „modern” (începând cu Descartes); cea de-a doua este trecerea de la „modern” la
„postmodern” (al cărui prim exponent principal a fost Friedrich Nietzsche în ultimul sfert al
secolului al XIX-lea).
Deci s-a înregistrat o trecere de la o preocupare „premodernă” pentru o societate
dreaptă bazată pe o revelaţie de la un Dumnezeu drept, la o încercare „modernă” de a folosi
raţiunea universală ca ghid pentru dreptate, la o renunţare „postmodernă” la speranţa de a găsi
un standard universal pentru dreptate.

5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxia este viitorul omenirii, Ed. Valahia, Bucureşti, 2000, p. 5;
6
W. Sire James, Universul de lângă noi, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2005, p. 213;

4
 ORTODOXIE ŞI GLOBALIZARE

Globalismul este ,,o dimensiune mondială a politicii internaţionale în epoca

contemporană, care se manifestă pe mai multe planuri: tehnologic, economic, militar, politic
şi, nu în ultimul rând, religios”7.
Aşadar, fenomenul globalizarii poate fi constatat şi evaluat, atât din perspectivă laică,
cât şi din cea creştin-ortodoxă, susţinute fiecare cu argumente pro şi contra. Cu toate acestea,
încercările de definire din aceste perspective sunt cu siguranţă reducţioniste pentru că ne
găsim pe un teren mişcător ce nu poate fi caracterizat cu precizie.
Părintele Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., într-un studiu din volumul: „Biserică şi
multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, afirmând că ,,esenţa influenţelor
globalizarii asupra naturii umane pot duce la o mutaţie a umanului, fiind un fenomen social
total, care sfidează tote paradigmele cunoscute; o gigantică mutaţie civilizaţională la toate
nivelurile existenţei şi care se manifestă ca o ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile
valorice tradiţionale creştine şi occidentale umaniste”8.

I.1. Pluralism şi toleranţă ca fenomene moderne şi post-moderne

,,Pluralismul şi toleranţa sunt în mod categoric raportate la modernism, iar pentru
cei mai mulţi învăţaţi reprezintă rezultatul acestuia, ele fiind realizarea cea mai tangibilă a
Iluminismului, care a s-a răspândit în Europa şi a dominat toate aspectele vieţii publice ale
civilizaţiei noastre apusene după dezastruoasele războaie religioase din secolul al XVII-lea,
care s-au terminat prin faimoasa pace de la Westfalia, în 1648”9.
Atât modernitatea cât şi postmodernitatea, pe care unii o consideră ca o
,,pseudomorfoză” a modernităţii, introducând o discontinuitate între ele, ,,au în primul rând
un aspect antropologic, adică ele îl privesc direct pe om, pe omul recent” 10. Din perspective
lui H. R. Patapievici, ,,cuvântul de ordine al modernităţii a fost ruptură cu trecutul… această
dogmă (a revoluţiei ştiinţifice) pretindea că ştiinţa modernă s-a născut împotriva tradiţiei, iar
naşterea ei s-a produs numai pentru că tradiţia a fost în fine ucisă” 11. Prin urmare, omul

7
***, Dicţionar Enciclopedic, vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 468;
8
Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în vol. Biserică şi multiculturalitate
în Europa sfârşitului de mileniu, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 9;
9
Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Ed. Polirom, Iaşi,
2005, p. 13;
10
Horia-Roman Patapievici, Omul recent – o critică a modernităţii din perspectiva întrebării ,,Ce se pierde
atunci când ceva se câştigă?”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 96;
11
H. R. Patapievici, op. cit., p. 97-98;

5
recent, care nu a făcut nici măcar efortul de a se naşte, se târăşte buimac printre vestigiile
culturii tradiţionale12. Arhetipul antropologic al creştinismului medieval fusese Sfântul:
bipedul vertical, cu aripi de heruvimi şi nostalgii orbitoare, dar realizate. Arhetipul
antropologic al postmodernităţii este larva fără memorie: un ins iniţiat în mistica neputinţei, în
arta plictisului şi retorica ignoranţei13.
Lumea modernă s-a închis într-o figură orizontală, ,,democratică” şi nivelatoare tot
mai anarhică, iar Biserica (în special Biserica Catolică) pare fortificată într-o figură
verticală, ,,ierarhică”, şi ambele par a intra într-o criză profundă în societatea contemporană
care anunţă insistent ,,sfârşitul” atât al creştinismului, cât şi al modernităţii, şi intrarea
deopotrivă într-o eră post-creştină şi post-modernă.
Pentru ieşirea lumii contemporane din criza sensului care o străbate şi pentru o nouă
evanghelizare autentică a ei, Biserica trebuie nu doar să ofere un cuvânt credibil, ci şi o faţă
instituţională înnoită. În Biserică e nevoie, aşadar, în acelaşi timp de o schimbare a
mentalităţilor şi de modificări instituţionale în direcţia descentralizării şi diversificării, a unei
pastoraţii a libertăţii şi comuniunii, nu a fricii şi autorităţii represive, întrucât ,,Evanghelia n-
are drept scop smulgerea omului din ghearele păcatului prin intermediul unei instituţii de
securitate şi represiune, ci introducerea acestui om în circuitul iubirii Sfintei Treimi prin
structuri de comuniune”14.

I.2. Dialogul inter-religios şi misiune

,,Relativizarea locului Bisericii în reapropierea personală şi comunitară a istoriei
mântuirii a avut profunde repercusiuni asupra înţelegerii naturii ei şi asupra modului de
exercitare a misiunii ei”15. Toţi oamenii sunt chemaţi la unitatea universală a poporului lui
Dumnezeu, la care în variate moduri aparţin (sau sunt destinaţi a aparţine), atât membrii
Bisericii, cât şi toţi oamenii chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu.
Misiunea Bisericii este o chestiune capitală, de moarte şi de viaţă, nu doar de
„plenitudine” a vieţii. Aceia care nu îl cunosc pe Hristos, au un drept absolut de a avea acces
şi de a cunoaşte planul mântuitor al lui Dumnezeu, iar creştinilor le revine datoria de a face
cunoscută tuturor Evanghelia lui Hristos.
La întrebarea (făcută tot mai des în ultimii 20 de ani, în faţa intensificării dialogului
inter-religios): „De ce misiunea?” Biserica răspunde continuând să vestească Evanghelia
12
Mihail Neamţu, Bufniţa din dărâmături – Insomnii teologice în România postcomunistă, Ed. Polirom, Iaşi,
2008, p. 189;
13
Ibidem, pp. 189-190;
14
http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_7/ioncordoneanu-articol.htm
15
Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatica şi Ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 158;

6
popoarelor. Unii gândesc că dialogul inter-religios ar fi străin sau contrar misiunii. Alţii în
schimb, afirmă că „dialogul este noul nume al misiunii”16.
Biserica face misiune ca ascultare şi urmare fidelă faţă de Domnul Hristos care i-a dat
mandatul misionar înainte de înălţare. Sfântul Ioan identifică în misiunea ucenicilor misiunea
lui Iisus: „Precum Tatăl M-a trimis pe Mine, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20,21). Misiunea
este deci o formă de celebrare a vieţii istorice a lui Iisus Hristos şi a mesianităţii Lui.

I.3. Idealul unităţii, între globalizare şi refacerea dialogului cu Dumnezeu

Deşi tehnica modernă scoate la iveală mijloace din ce în ce mai performante şi mai
sofisticate de comunicare, comuniunea dintre oameni este din ce în ce mai diminuată, mai
superficială, mai lipsită de suflet.
După Cincizecime, apostolii L-au vestit pe Hristos în diferite limbi, refăcând unitatea
limbajului care este unul sacru, liturgic, în care cuvântul are o semantică ce tinde spre unitatea
celui paradisiac. Apostolul Pavel îndeamnă pe creştini să vorbească între ei în psalmi şi în
cântări tocmai pentru a anula golul limbajului babilonian, iar în altă parte spune că
fundamentul vorbirii este dragostea în perspectiva mântuirii: „De-aş grăi în limbile
oamenilor şi ale îngerilor iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval
răsunător” (I Cor. 13,1).
Tocmai pentru a arăta că limbajul nu este o anexă a firii noastre, ci receptacol al
teofaniei, Mântuitorul spune celor ce vor fi prigoniţi că Dumnezeu va mărturisi prin gura lor
adevărul: „Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se
va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi” (Matei 10, 19).
Amestecul lingvistic naşte lipsa de comunicare. Din nefericire, lumea de astăzi a
devenit un nou Babilon. (…) Babel este în memoria colectivă a umanităţii ca o reminiscenţă
ce s-a înrădăcinat în imaginarul şi limbajul modern care traversează limitele unui paradox.
,,Deşi tehnica modernă, mereu în expansiune, scoate la iveală mijloace din ce în ce mai
performante şi mai sofisticate de comunicare, facilitând şi optimizând transferul de
informaţii, comuniunea dintre oameni este din ce în ce mai diminuată, mai superficială, mai
lipsită de suflet”17.
Tendinţele actuale de nivelare a graniţelor, a culturii, a limbajului, politicile monetare,
colonizarea, globalizarea, exodul forţelor de muncă, toate fiice ale secularizării, concură la
încercarea de fabricare a unei unităţi, europene sau chiar mondiale, artificiale, ca produs strict
16
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Mişcarea ecumenică şi unitatea creştină în stadiul actual, în Ortodoxia, nr.3-
4/1963, p. 544;
17
Anastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p.43;

7
uman, iar această încercare nu este decât o reluare a efortului babilonian de obţinere a faimei,
fără a include în ecuaţia preocupărilor conlucrarea cu Dumnezeu18.
Tendinţa modernă de reconstruire a unui limbaj unic în încercarea de a găsi un numitor
comun pentru cele între trei şi cinci mii de limbi existente sau recomandarea limbii engleze ca
oficială în schimbul informaţional pe toate palierele socio-politice şi cultural-religioase e un
proiect gigantic ce ne conduce cu mintea tot la edificiul antic. Foarte multe zone lingvistice şi
graiuri locale sunt în pericol de a fi înghiţite, asimilate maselor anglofone, francofone sau
hispanofone.
Limbajul este o componentă esenţială, ontologică a omului şi îi este dăruit pentru a
rămâne în dialog cu Dumnezeu şi a numi elementele componente ale Universului. Limbajul
este viaţă pentru că universul întreg poartă înlăuntrul său germenii Logosului divin. De aceea,
în materie de vorbire, biosul uman este monogenist, aşa cum este monoteist din punct de
vedere religios19. Acesta este motivul pentru care lăuntric, fiinţial, omul aleargă în căutarea
unităţii primordiale încercând să-şi făurească o limbă universală, însă acest lucru este
accelerat fără răbdarea binecuvântată şi aşteptarea unei maturizări care să aducă firesc
unitatea tuturor în Hristos şi comunicarea într-o limbă care nu poate fi decât cea liturgică,
religioasă.

18
† Ioannis Zizioulas, Mitropolitul Pergamului, Comuniune şi alteritate. Fiinţarea personal-eclezială, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2013, p. 44;
19
Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, trad. de Pr. Prof. Ioan Buga, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 38;

8
 GLOBALIZAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI ÎN VIAŢA RELIGIOS-
MORALӐ

Fenomenul globalizării poate fi judecat în perspectivă laică şi în perspectivă orto-doxă,

aducându-se în fiecare dintre acestea argumente pro şi contra. Încercările de definire din
aceste perspective pot părea reducţioniste, de aceea, voi încerca să surprind nu definiţii, ci
caracteristici argumentate şi realizate pe infrastructuri specifice fiecărui domeniu.
Sub raport strict relaţional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea distanţelor
prin tehnologii noi (comunicaţiile mobile de generaţia a 3-a, Internet-ul), interconectarea şi
creşterea dependenţelor reciproce,integrarea pieţelor financiare şi comerciale,găsirea de
soluţii la unele probleme globale,dezvoltarea de identităţi transnaţionale, etc20.
În acest context, globalizarea va cuprinde toate sferele de existenţă umană şi va
constitui modelul de societate la care va trebui să participe umanitatea în întregul ei. Aşa cum
arată astăzi, lumea este ierarhizată absolut inechitabil şi inacceptabil. De aceea, în procesul
naşterii noii econo-mii şi societăţi mondiale, rolul Bisericii trebuie să fie acela de a se asigura
că întreaga umanitate va fi beneficiara acestui proces, şi nu numai o elită prosperă care
controlează ştiinţa, tehnologia, comunicaţiile şi resursele planetei. Astfel, Biserica doreşte şi
trebuie să militeze pentru o globalizare ce va fi în serviciul omului şi a tuturor persoanelor21.
Fenomenul globalizării cuprinde totalitatea domeniilor existenţei, de la ştiinţă,
ideologie şi religie, până la cultural, social şi politico-economic. Multe dintre acestea,
împreună cu infrastructurile create pentru materializarea lor, au implicaţii profunde asupra
vieţii religios-morale creştine, în special aşa cum o înţelege ortodoxia.

II.1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere

Se discută îndelung dacă avangarda umanităţii actuale a trecut într-o societate
„postmodernă”, într-una „postindustrială” sau într-una „postcapitalistă”. Sociologi,
umanişti, politicieni, filosofi, cred că ,,răspunsul mai sigur ar fi că umanitatea a intrat într-o
societate globală sau pe cale de globalibare”22.
La această concluzie se poate ajunge dacă observăm, de pildă, cel puţin faptul că în
cercetarea ştiinţifică, de multă vreme, standardele de performanţă s-au internaţionalizat,
20
Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 12;
21
http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/globalizarea-implicatii.htm
22
Andrei Marga, Religia în era globalizării, Ed. Efes, Cluj-Napoca, 2003, p. 13;

9
devenind unice pentru comunitatea ştiinţifică mondială şi dincolo de universităţi sau simple
centre de cercetare, provinciale.
Ştiinţele, cele experimentale mai ales, sunt de multă vreme întreprinderea comună a
multor oameni aflaţi la distanţă mare unii de alţii, legaţi prin interogaţii similare, specializare
comună, criterii de profesionalism generalizate, posibilităţi de publicare a rezultatelor
cercetării lor accesibile în funcţie de performanţe etc. In domeniul comunicaţiilor, posturile
mari de televiziune acoperă astăzi practic întreg mapamondul, culegând, prelucrând şi
difuzând informaţii pentru orice om de pe pământ. Economia a intrat şi ea, la rândul ei, în
procesul globalizării. Protecţionismul şi-a pierdut baza, dovedindu-se că este contraproductiv;
produsele străine penetrează oricum, fie şi pe căi indirecte, propriile frontiere. Aşadar,
internaţionalizarea, înţeleasă ca dependenţă a rezultatelor cercetării şi a validării lor de
travaliul unor oameni aparţinând mai multor naţiuni, s-a transformat în globalizare23.
Fenomenul globalizării nu este, se pare, doar o caracteristică a timpului nostru cu un
impact relativ, ci este un fenomen mult mai profund, care afectează poziţionarea noastră în
lume, cunoaşterea şi dimensiunea religioasă a vieţii noastre, antrenând schimbări istorice care
obligă adesea, dacă nu imediat la reconsiderări ale propriei spiritualităţi şi tradiţii, în procesul
convieţuirii lor cu altele, în aceeaşi societate pluralistă, cel puţin la reflecţii care antrenează
luări de poziţii vizavi de acest fenomen, care implică, oricum în sine, dacă nu pierderi, cel
puţin diluări ale specificităţii proprii.
Analizat în esenţa sa, fenomenul globalizării comportă în sine două distincţii care
implică o modificare a elementelor înseşi care interacţionează: similitudini între state - de
organizare statală, organizări ale producţiei de bunuri şi ale consumului acestora etc. - şi
diversităţi ireductibile între state şi naţiuni, sub aspectul tradiţiilor culturale sau religioase, al
nivelului de dezvoltare şi promovare a intereselor etc. Aceasta din urmă poate conduce la
fragmentarea şi scindarea patrimoniului de valori proprii prin interpretări pliate la diferite
interese şi contexte istorice24.
Din perspectiva primei distincţii - cea a similitudinii -globalizarea apare ca un
fenomen realizabil, aducător de progres în viaţa naţiunilor şi statelor lumii. Din perspectiva
celei de a doua -a diversităţii ireductibile - globalizarea, chiar la nivelul la care ea astăzi este
realizată sau se încearcă a fi realizată, determină prin complexele ei implicaţii şi provocări,
accentuarea unor fenomene opuse, de fragmentare şi particularizare. Aşadar, globalizarea nu
este un proces simplu, ci o mixtură complexă de procese care duc adesea pe căi contradictorii,

23
Ibidem
24
Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p.14;

10
producând uneori conflicte, disjuncţii şi noi forme de stratificare. Astfel, de pildă,
,,renaşterea naţionalismelor locale şi accentuarea identităţilor locale etnice şireligioase sunt
legate direct de influenţele globalizante faţă de care se află în opoziţie”25.
Faptul că globalizarea nu este un proces liniar şi nivelator este atestat de situaţia lumii
din zilele noastre, caracterizată de o evidentă fragmentare şi localizare, de o accentuare
excesivă a particularismelor. Confruntarea forţelor economice globale cu interesele politice şi
chiar religioase naţionale şi regionale este posibil să ofere una dintre cele mai profunde şi
vitale provocări la adresa relaţiilor de securitate în deceniile care vin. Iată de unde reticenţa şi
rezerva cu care întâmpină şi tratează bisericile creştine fenomenul globalizării şi al unificării
europene marcate de acest proces.

II.2. Globalizare şi religie

Convinşi de orientarea firească a omului spre spiritualitate, artizanii globalizării au
fost nevoiţi să ofere acestuia un suport pe care să se aşeze noua conştiinţă religioasă.
Materialele privind noul sincretisn religios concretizat în mişcarea New Age (Noua Eră) sunt
nenumărate.
Aplicând domeniului religiei concepţia fragmentării actuale şi necesităţii realizării
unităţii, ideologii globalizării au căutat numitorul comun al religiilor. Însă acest numitor
comun al religiilor este orientat tot spre om, şi anume necesitatea fiinţială a omului de a-şi
depăşi condiţia umană. Dată omului la creaţie şi redată lui prin Întrupare, Jertfă, Înviere şi
Înălţare, singura modalitate autentică de depăşire a condiţiei umane este Iisus Hristos. ,,De
aceea finalitatea în Hristos a existenţei umane e singurul argument religios posibil al unei
unităţi viitoare. Însă aşa cum întreaga existenţă umană a fost deturnată de la sensul ei şi
condusă spre mondializare sub toate aspectele, alternativa religioasă oferită nevoii de
spiritualitate a fost deturnată”26.
În mod clar, uniformizarea religiei în afara lui Hristos e oferta religioasă a globalizării.
Concretizarea acesteia este mişcarea New Age, care include absolut toate ideile religioase, de
la păgânismul şamanic la satanismul ritualurilor voodoo, de la filosofia „înaltă” a Orientului
la practicile exerciţiilor spirituale importate în Europa, de la acceptarea condescendentă a
creştinismului occidental (considerat aproape tolerat) şi până la încercarea de distrugere a
dogmelor primului mileniu creştin în Mişcarea Ecumenică şi Consiliul Mondial al Bisericilor.
Ideologii New Age au speculat golul spiritual din om, lăsat de evoluţia istorică a
25
Anthony Giddens, Beyond Left and Right. The Future of Radical Politics, Stanford University Press, 1994, p. 5
26
Pr. Conf. Dr. Ioan Bizău, Conştiinţa religioasă şi provocările modernităţii, în ,,Tinereţe, ideal, Biserică”, Ed.
Agaton, Făgăraş, 2002, p. 86;

11
mileniului II (de după separarea schismatică de la 1054) şi s-au folosit de seducţiile fals
spiritualiste ale orientului pentru a-l umple cu speranţa iluzorie a îndumnezeirii omului prin
propriile sale forţe (ca măsură a acestei dumnezeiri sunt prezentate puterile magice dobândite
în urma exerciţiilor de tip transcedental yogin), şi ca dumnezeu el va intra în împărăţia
mondială (noua ordine mondială) în care lumea este un tot unitar şi divin, de la mineral la om,
iar sufletul nu este individual şi unic, ci este o forţă vitală (Forţa activă ce a înlocuit Sfântul
Duh în religia anticreştină a Martorilor lui Iehova) ce se va reîncarna succesiv. Astfel,
globalismul politic devine o necesitate firească a religiei27.

II.3. Globalizarea şi mutaţiile ei în plan uman şi spiritual

În noua lume globalizată, economicul şi tehnologicul par a se impune autoritar în faţa
tuturor celorlalte domenii: politic, social, cultural, religios, toate în declin. Cucerită de piaţă,
lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp, pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un
dezastru educaţional, cultural şi religios fără egal:
- cultura tradiţională (antropologică) a societăţilor dispare sau se preface în spectacolul
unui comerţ iraţional
- cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată
într-o pseudo-ştiinţă
- în locul unei transmiteri formative, cultura ştiinţifică se ultraspecializează, şi toate
fac locul mediocrităţii absolute a culturii de masă şi de consum vehiculate de
mediile electronice contemporane etc.
Globalizarea riscă astfel să devină agentul „sfârşitului istoriei” şi bascularea
civilizaţiei umane prin crearea „ultimului om” ( omul mondial) a lui „homo economicus”28 –
omul automatizat, care trăieşte doar pentru producţie şi consum, golit de cultură, religie,
sensibilitate umană, conştiinţă, şi orice urmă de transcendenţă, adică de o legătură cu
divinitatea.
Rezultatul final al unui astfel de proces nu poate fi altul decât anihilarea diversităţii
personale a indivizilor, nivelarea culturilor tradiţionale, a particularităţii spiritualităţii creştine
şi îndepărtarea oricărei urme de responsabilitate eshatologică, în plan individual sau
comunitar. Capitalismul financiar global dintr-o astfel de societate nu mai are nevoie de
individualismul omului modern clasic, nici de serviciile statului naţional modern, centralizat
şi unitar. Asistăm, aşadar, pe de o parte la decesul identităţii religios-culturale şi a figurii
27
Emanuela Munteanu, New Age sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului, în ,,Scara”, anul III, nr.
4/1999, p. 63;
28
Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 85;

12
social – ierarhice a omului tradiţional, iar, pe de altă parte, la subversiunea identităţii naţional-
politice şi a figurii democratice a omului modern29.
Redus total la imediat şi necesitate, omul recent globalizat e singur, fără apărare atât
împotriva manipulărilor tehno-economice, cât şi împotriva forţei propriilor lui instincte,
generate de păcat, din moment ce nu mai are nici o legătură cu transcendentul. Munca şi
timpul îi sunt total confiscate omului globalizat, care de dragul lui a avea, a consuma, a
vedea, a se distra, uită să mai conjuge verbele esenţiale ale destinului său: a fi, a gândi, a se
ruga etc. Mutaţia este însă mult mai profundă şi se petrece în plan ontologic prin reducerea
nihilistă a fiinţelor, la obiecte, şi a fiinţei (être) înseşi la bunăstare (bien – être ) sau la simpla
valoare de schimb30.

a. Descompunerea religiosului în lumea globalizată

În lumea globalizată destinul tradiţiilor şi al religiilor este simptomatic. Tradiţiile
populare riscă să devină fie temă de speculaţii eseiste etnocentriste, fie simplu folclor, fie
obiect al ştiinţei etnografice, fie marfă şi spectacol, degradându-se sub formă de obiecte
artizanale destinate consumului privat sau unei comunităţi care vede în ele un garant al
consensului ei etnoistoric31.
Religiile, la rândul lor, fie se repliază colectivist în mişcări extreme de tip integrist, fie
se dizolvă într-o religiozitate individuală difuză, eclectică, anonimă, dezangajată eclezial.
Putem asista astfel, actualmente, la o dizolvare a religiosului în sentimente fie colective,
instrumentate politic şi economic, fie private şi centrate pietist şi egocentric pe fericirea
individuală.
Aşadar, odată cu pierderea unei speranţe şi a unei percepţii a timpului orientat evolutiv
şi eshatologic, creştinismul, Biserica, teologia vor degenera într-o religiozitate şi înţelepciune
atemporală, cosmopolită şi individualizată. Acestea nu mai sunt orientate pe axa verticală
transcendent-imanent sau temporală trecut-viitor, ci strict individualist şi imanent pe axa
orizontală sens-nonsens, viaţă-moarte, eu-noneu etc., noile practici religioase marcând, de
fapt, decesul comun al creştinismului şi al spiritualităţii sale oglindit în specificitatea fiecărei
Biserici şi naţiuni. Într-un astfel de creştinism Dumnezeu nu mai înseamnă neapărat „Sf.

29
H. R. Patapievici, op. cit., p. 101;
30
Ş. Mincu, Sfârşitul modernităţii. Nihilism şi hermeneutică în cultura post-modernă, Ed. Pontica, Constanţa
1993, p. 84;
31
Claude Karnoouh, Românii. Tipologie şi mentalităţi, trad. în rom. C. Stean, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.
489;

13
Treime”, ci la fel de bine o „energie” cosmică; Hristos nu mai este neapărat „Fiul lui
Dumnezeu” întrupat, jertfit şi înviat, ci un „iniţiat”, un „iluminat” etc32.
În acest context, Bisericile sunt chemate să participe critic la viaţa lumii, nu numai
denunţând profetic derivele ei, ci, mai cu seamă, realizând constructiv în propriul ei statut
social şi spiritual posibilităţile de creştere personală şi comunitară a mutaţiei autentice a
umanului în comuniune cu Dumnezeu.
Pentru ca începutul de mileniu trei să nu însemne colapsul nihilist al „ultimului om”,
ci mileniul unei catolicităţi şi ecumenicităţi pan-umane autentice – alternativă la globalizarea
nihilistă - imperativele Bisericilor creştine s-ar putea rezuma la următoarele:
- asimilarea şi depăşirea din interior a modernităţii printr-o creştere şi înrădăcinare
mai autentică în spiritualitatea proprie
- asumarea teologică şi spirituală a unităţii planetei şi a umanităţii, dincolo de
coloratura confesională
- elaborarea unui nou stil de trăire spirituală a propriei identităţi ontologic ecleziale.
În acest colorat spectru de probleme ridicate, în faţa Bisericilor creştine, de fenomenul
globalizării este de observat că mulţi teologi au luat în seamă în mod realist globalizarea şi au
reflectat asupra nevoilor de re-elaborare a teologiei şi de înnoire religioasă apărute în
consecinţa globalizării. Teologul Hans Küng, preocupat în mod special de această înnoire, a
observat, în lucrarea sa „Projekt Weltethos”33, că globalizarea intervine pe un fond
civilizaţional el însuşi deja încărcat de probleme. Astfel, în fiecare minut se cheltuiesc în lume
1,8 milioane dolari pentru înarmare; în fiecare oră mor de foame sau din cauza acesteia 1.500
de copii; în fiecare zi dispare o specie de plante sau de animale; în fiecare an de distruge
definitiv o pădure echivalentă cu suprafaţa Coreei etc34.
Soluţia propusă de Hans Küng începe cu recunoaşterea a ceea ce lipseşte în civilizaţia
modernităţii târzii sau a slăbit şi mai mult odată cu trecerea în „societatea postmodernă”: se
dezvoltă ştiinţa – constată el - dar se extinde prea puţin „înţelepciunea”; înregistrează progrese
„tehnologia”, dar „energiile spirituale” rămân în deficit; „industria” a cunoscut o expansiune,
dar „ecologie” se face prea puţin; „democraţia” cucereşte teren, dar „morala” a slăbit. Soluţia
efectivă a lui Hans Küng sună astfel: „ fără morală, fără norme etice generale care
îndatorează, în fapt, fără „global standards” naţiunile sunt în pericol ca , prin acumularea
de probleme de-a lungul deceniilor, să fie manevrate spre o criză ce poate conduce în cele

32
Jean Delumeau, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 676;
33
Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 87;
34
Andrei Marga, op. cit., p. 28;

14
din urmă la colaps naţional, adică la ruină economică, la demontaj social…Altfel spus, avem
nevoie de reflecţie asupra ethos-ului, asupra atitudinii morale fundamentale a omului,, avem
nevoie de învăţături teologice.
cu privire la valorile şi normele ce trebuie să conducă deciziile şi acţiunile noastre.
Criza trebuie înţeleasă ca şansă de a afla un ,,response” la „challenge”35.
Acelaşi teolog rezuma într-o altă lucrare a sa, în câteva teze, vederile sale, cu privire la
răspunsul religiei în situaţia de globalizare, astfel: „democraţia nu va supravieţui fără o
coaliţie a credincioşilor şi a necredincioşilor în respect mutual”; „nu va fi pace între naţiuni
şi civilizaţii fără o pace între religii”; „nu va fi pace între religii, fără un dialog între
religii”; „nu va fi o nouă ordine mondială fără un ethos global”. Un astfel de ethos al
umanităţii nu este o nouă ideologie sau suprastructură; acest ethos nu face superfluu ethos-ul
specific diferitelor religii şi filosofii, nefiind substitut pentru Thora, pentru Predica de pe
Munte, pentru Coran, pentru vorbirile lui Buddha sau pentru maximele lui Confucius. Acest
ethos mondial nu înseamnă o cultură mondială unică şi nici o religie mondială unică.
Exprimat pozitiv: ethos-ul global, un ethos mondial, este minimul necesar de valori, de
criterii şi de atitudini fundamentale umane de care este nevoie pentru ca umanitatea să
poată supravieţui”36.
Aşadar, un ethos cu impact destul de larg, în fapt mondial, nu poate proveni astăzi din
altă parte decât din religie. Evoluţia lumii civilizate şi, înainte ce aceasta, a lumii în sens
cuprinzător a fost şi a rămas, în această eră a globalizării, în direcţia sporirii ponderii religiei
în viaţa oamenilor şi în evoluţia societăţilor.

b. ,,Atotputernicia” ştiinţei şi a tehnicii şi ,,spiritualitatea religioasă”

Un calificativ cu totul îngrijorător, dat societăţii moderne în care trăim, de mulţi
oameni de cultură, este acela de ,,post-creştină”. Din această perspectivă, actuala epocă în
care trăim ar fi era absenţei lui Dumnezeu din viaţa oamenilor, eră care a depăşit faza
ateismului militant şi agresiv pentru a ajunge la o fază în care problema existenţei lui
Dumnezeu nu se mai pune. De fapt, avem de-a face cu un ,,ateism modern” a cărui principală

35
Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 87;
36
Ibidem

15
preferinţă este pentru o ,,indiferenţă” nepolemică, care se situează în regimul ignorării lui
Dumnezeu şi al împotrivirii făţişe faţă de El37.
Dar, factorul care pare să determine cel mai mult indiferenţa religioasă a Europei
contemporane şi să creeze în interiorul ei o spiritualitate de tip a-religios este ,,aparenta
capacitate a ştiinţei şi a tehnicii de a oferi o soluţie la toate problemele omului şi de a
satisface toate dorinţele fizice şi spirituale ale umanităţii” 38. Din păcate o buna parte dintre
oameni cred în acest surogat de adevăr, adică în capacitatea omului de a-şi rezolva singur
orice fel de probleme, ceea ce pare să facă, pentru mulţi, inutil discursul despre Dumnezeu şi
cu Dumnezeu, iar spiritualitatea, ca mod de atitudine şi reflecţie umană, o preocupare
dispensabilă.
Este adevărat că există şi voci printre filosofii moderni, sociologi, politicieni care
enunţă adevărul că răspunsul la marile probleme ale umanităţii trebuie căutat undeva în sfera
religiosului39, dar ele sunt adesea destul de singulare. Cea mai mare parte a europenilor sunt
astăzi încă interesaţi de un model de ştiinţă pragmatic şi empiric, ceea ce în mod indirect
alimentează tensiuni între credinţă şi ştiinţă, între spirit şi raţiune.

II.4. De la gobalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică

Explozia mijloacelor de comunicare în masă şi în special televiziunea, ca exponent al
deculturalizării prin exerciţiul inert al privirii imaginii în detrimentul exerciţiului viu al
practicării cuvântului prin citit şi scris, a făcut posibilă, în ultima jumătate de secol, globa-
lizarea culturală.
Modelele occidentale în cinematografie (lăsînd la o parte excepţiile de valoare care
există şi aici), care au fost love-story-urile de toate facturile (istorice, psihologice, comedii sau
drame, etc.) şi „soap”-urile (serialele uşoare) americane, etc., au degenerat azi în
interminabilele telenovele de toate limbile (ce ţin „lipite” de ecranul televizorului generaţii
întregi, de la bunici la nepoţi), în violentele horror-uri sau în drame psiho-criminale (care
problematizează subtil situaţii criză globale rezolvate la nivel global), cu invariabilul justiţiar
frumos, puternic şi bun, care învinge de fiecare dată răul sub toate formele acestuia şi
primeşte ca premiu sexual un top-model cosmetizat, lipsit de orice urmă de realism.
,,Cultura imaginii vorbitoare sub forma serialului sau chiar a desenului animat şi
reportajului, a talkshow-urilor şi emisiunilor de divertisment, a înlocuit, sau e pe cale să o
37
Dorin Oancea, Biserica şi multiculturalitatea europeană, în ,,Biserică şi multiculturalitate în Europa
sfârşitului de mileniu”, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001, p. 21;
38
Ibidem
39
Samuel Huntington, The Clash of Civilisations, în „Foreign Affairs”, Summer 1993, p. 22;

16
facă, cultura cuvântului scris, spre care tot mai puţini se îndreaptă. Limbajul imaginii e
universal, astfel că posibilitatea manipulării la nivel subliminal prin imagine este mult mai la
îndemână”40.
Ridicarea sportului la nivel de spectacol pătimaş transmis prin vastele reţele TV sau
Internet este o altă faţetă a culturii globale. Fotbalul în primul rând, dar şi toate celelalte
sporturi, reprezintă de asemenea limbaje universale care nu au nevoie de cuvânt pentru a se
exprima. Ca atare, transformarea acestora într-o afacere (showbusiness) mondială a condus,
pe lângă fondurile uriaşe câştigate din patima miliardelor de suporteri, la menţinerea acestora
la un nivel intelectual şi cultural extrem de scăzut, dar uniform, uşor de controlat şi
sugestionat. Dictonul latin „panem et circenses”, ,,pâine şi circ”, folosit de imperiul roman
pentru a-şi menţine plebeii la nivelul dependenţei de satisfacerea necesităţilor biologice de
hrană şi plăcere, se aplică din nou cu deosebit succes, ca pregătire culturală în vederea
viitorului imperiu global41.
Odată realizată sub aspect tehnologic şi cultural, globalizarea e pe cale de a fi reali-
zată economic şi politic. Recenta introducere a monedei europene unice (euro), cotarea
acesteia şi a dolarului american ca valută forte în toate tranzacţiile, generalizarea sistemelor
de plăţi electronice, au condus la apariţia unor giganţi economici care sunt firmele multina-
ţionale. Acestea au sedii în toată lumea şi tind să acapareze şi să domine segmentele de piaţă
în care operează. De exemplu Microsoft, giganticul concern software (cu peste o sută de mii
de angajaţi în toată lumea), controlează aproape întreaga piaţă a programelor informatice şi a
limbajelor de programare, impunându-şi politicile financiare şi comerciale în toate ţările,
indiferent de legislaţia internă a acestora în ce priveşte software-ul42.
Globalizarea pieţelor de capital, a celor de produse (comerciale), apariţia organismelor
financiare internaţionale ca Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, care încearcă să
controleze prin împrumuturi economiile tuturor statelor naţionale (dar nereuşind să impună
global politicile mondialiste, ca de exemplu în Argentina, ţară care e în pragul falimentului
tocmai datorită amestecului FMI în treburile sale interne), toate acestea denotă că globalizarea
economică este pe cale de a se realiza.
Politica economică ultraliberală pliată pe ideologiile neocolectiviste, tind să realizeze
şi globalizarea în plan politic, adică „dizolvarea indivizilor şi a comunităţilor naturale şi
statale în minorităţi elective şi revendicative. Capitalismul financiar global nu mai are nevoie

40
Cuviosul Paisie Aghiorâtul, Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan, Ed. Chilia ,,Bunei-Vestiri”,
Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp.174-175;
41
Pr. Conf. Dr. Ioan Bizău, op. cit., p. 86;
42
http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/globalizarea-implicatii.htm

17
de individualismul omului modern clasic, nici de serviciile statului naţional modern,
centralizat şi unitar”43.

CAPITOLUL III: COMUNIUNE ŞI GLOBALIZARE

43
Arhid. Conf. Dr. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 93;

18
 Fenomen social total, cum am mai spus, globalizarea nu are analogie cu nimic din
trecut şi reprezintă o realitate care sfidează toate paradigmele sociale şi mentale cunoscute
până acum, o gigantică mutaţie civilizaţională care traumatizează societăţile şi intimidează
inteligenţele, manifestându-se pritr-o ruptură tot mai evidentă atât cu ierarhiile de valori ale
culturilor tradiţionale, cât şi cu valorile modernităţii occidentale „clasice” faţă de care apare ca
o neliniştitoare şi inclasabilă post-modernitate.”

III.1. Comuniunea în lumea creştinilor ortodocşi

„Mărturisirea credinţei în Iisus Hristos şi încercarea de a aduce şi pe alţii în
această stare de mărturisitori şi trăitori ai credinţei în Hristos ne arată că întreaga viaţă a
Bisericii, ca şi a fiecărui mădular al ei, este străbătută de această aşteptare a proslăvirii de
la sfârşitul veacurilor”44.
Hristos este sacramentul sau Taina originară şi darul culminant al lui Dumnezeu
oferit oamenilor, prin care s-a realizat răscumpărarea sau mântuirea neamului omenesc şi
îndumnezeirea oamenilor care participă prin Biserică la Taina supremă, Hristos.
„În Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu însuşi se coboară şi ia forma de
dar care se dăruieşte credincioşilor cu infinitatea iubirii Sale în chip uman, în maxima
apropiere şi intimitate, în care omul a găsit nu numai mântuirea, ci şi puterea aceste
mântuiri”45.
Omul credincios se mântuieşte întrucât se uneşte cu Hristos şi repetă drumul Lui,
pentru mântuirea sa, prin Sfintele Taine.
Iar această trăire a lui Hristos şi cu Hristos, în Duhul Sfânt şi trecerea prin toate câte
a trecut El, cu ajutorul Sfintelor Taine, se realizează numai în Biserică căci aici lucrează
Hristos prin Duhul Său, revărsând viaţă dumnezeiască asupra Bisericii şi asupra mădularelor
ei46. ,,Căci Dăruitorul suprem s-a făcut darul către noi în formă umană”47.
Orice persoană se poate dărui la nesfârşit, într-o continuă noutate. Totuşi nu într-o
plenitudine continuă. Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om devine persoană umană care ni se
dăruieşte într-o maximă intimitate cu plenitudinea Sa în mod continuu, în mod neştirbit. Dacă
nu putem primi continuu această plenitudine, aceasta se datoreşte neputinţei noastre de a o

44
Pr. Conf. Dr. Vasile Nechita, Apostolatul creştin şi social al Bisericii Ortodoxe Române: 1925-2005, Ed.
Vasiliana’98, Iaşi, 2005, p. 209;
45
Pr. Lect. Dumitru Gh. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, teză de
doctorat, în Ortodoxia, anul XXX, ianuarie-iunie, nr. 1-2/1978, p. 17;
46
Ibidem
47
Ibidem, p. 17.

19
primi mereu în infinitatea ei. Dar, cu toată această neputinţă a noastră, noi simţim continuu în
Hristos o iubire fără scădere, fără pată, fără lipsuri48.
Fiul lui Dumnezeu, logosul a devenit Noul Adam, Care prin întrupare a dat naştere
unei existenţe, unei lumi noi, perceptibile la început numai Apostolilor şi primelor comunităţi
creştine, iar pe urmă iudaismului şi lumii elenistice.
„Creatorul acestei lumi noi, religioase şi spirituale, Hristos, se afla şi se află în
interiorul şi în centrul acestei ere pe care El o însufleţea şi o însufleţeşte prin viaţa Sa, o
conducea şi o conduce prin Duhul Său şi o făcea şi o face să crească prin puterea Sa; iar
cetăţenii cei noi numiţi <sfinţi>, convertiţi dintre evrei sau dintre păgâni, deveneau la rândul
lor misionari graţie faptului că fuseseră martori direcţi ai prezenţei şi ai lucrării lui Hristos,
şi se socoteau a fi: <teofori, hristofori, pnevmatofori>, care vor să aducă acest lucru la
cunoştinţa tuturor”49.
Legată de credinţa în Înviere, mărturia că Iisus este Domnul constituie însăşi temelia
mântuirii noastre: „Dacă mărturiseşti cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că
Dumnezeu L-a învat pe El din morţi, vei fi mântuit”(Romani 10, 9).
În general, o spiritualitate adevărată e o spiritualitate vie, care angajează toată fiinţa
omului. Ca atare, ea este alimentată de o comuniune în rugăciune şi de manifestare a
identităţii de credinţă între mai mulţi. Numai această comuniune încălzeşte viaţa spirituală a
fiecăruia. ,,O spiritualitate urmărită de unul singur se răceşte, se usucă, devenind mai mult o
cugetare teoretică ce angajează doar mintea, şi aceasta din când în când. De spiritualitate
ţine în mod necesar comuniunea”50.
„Hristos realizează concentrarea şi unirea noastră în Sine prin Duhul Sfânt. Acesta
ne face pe noi una cu El, întrucât, coborât Duhul Sfânt asupra Lui ca om, ne devine comun
tuturor celor ce ne ataşăm Lui prin credinţă”51.
Comuniunea realizată între credincioşi în ambianţa Sfintei Treimi este una cu
Impărăţia Sfintei Treimi, în care nu sunt supuşi şi stăpâni, ci toţi sunt fraţi între ei, pentru că
sunt fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Fiului Lui, făcut om pentru veci şi unit cu ei, fiind Cel
jerfit pentru ei52.

48
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în Ortodoxia, XXVIII, nr. 1/1976, p. 12;
49
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Prezenţa Mântuitorului Hristos în noua creaţie după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în
Ortodoxia, XVIII, nr. 4, octombrie-decembrie, 1966, p. 495.
50
Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, p.
3;
51
Pr. Asist. Dumitru Popescu, Biserica Universală şi Sobornicească, în Ortodoxia, XVIII, nr. 2/1966, aprilie-
iunie, p. 188;
52
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2004, pp. 7-8;

20
 Iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi se împărtăşeşte şi altor persoane. În
atmosfera spirituală a Sfintei Liturghii se prelungeşte atmosfera Noului Testament, trăită în
preajma Mântuitorului de Sfinţii Apostoli. Mântuirea este identificată atât în Liturghie, cât şi
în Noul Testament cu calitatea de membru al Impărăţiei Sfintei Treimi. Cine rămâne în
izolare, şi nu trăieşte în comuniunea Împărăţiei, care pe pământ are forma Bisericii, trăind în
gradul suprem în Liturghie, nu are parte de mântuire.
,,Creştinismul se distinge de orice religie şi filosofie prin faptul că e religia
dragostei”53.
Ortodoxia, moştenind bogata tradiţie pătrunsă de marile taine ale dogmelor trinitare
şi hristologice, are o structură spirituală proprie, preocupată îndeosebi de realităţiile vieţii
spirituale şi de raporturile ei interumane.
Viaţa Sfintei Treimi, îndreptată spre lume prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a
coborât, în interiorul existenţei create a lumii o viaţă nouă – o realitate superioară, de conţinut
dumnezeiesc: Împărăţia lui Dumnezeu.
Ea a apărut din adâncurile vieţii intradivine a Sfintei Treimi prin Întruparea lui
Dumnezeu Cuvântul, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, fiind destinată să
oglindească şi să realizeze, prin firea creată a omului ridicat în comuniune cu Hristos, o viaţă
pătrunsă de dumnezeiesc.
Această comuniune de viaţă cu Hristos în Biserică, este ca o unitate organică, având
ca model şi izvor comuniunea Sfintei Treimi, în care găsim însuşi principiul tainic al vieţii54.

,,Împărăţia Sfintei Treimi, sau comuniunea în ea, se trăieşte în Sfânta Liturghie nu

numai între cei prezenţi, ci şi cu toţi cei alipiti de Hristos, ca Biserică, fie că sunt trăitori în
prezent, fie că au trecut la cele veşnice”55.

III.2. Sobornicitatea Bisericii ca o expresie a comuniunii

Una din însuşirile Bisericii aşa cum arată Simbolul niceo-constantinopolitan, este
sobornicitatea. Acest termen folosit azi exclusiv de Biserica Ortodoxă redă – calitativ –
termenul de catolicitate.
Biserica sobornicească este Biserica aceea care adună şi uneşte, care trăieşte în
comuniune. Ideea sobornicităţii în acest înteles este îndreptată şi spre interior, nu numai spre

53
Ibidem, p. 16;
54
Ibidem
55
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 141;

21
exterior. Sobornicitatea este pătrunsă de Duhul, Care sălăşluieşte în Biserică şi Care ţine pe
toţi laolaltă.
,,Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte
de ridicare a noastră în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului
Sfânt”56.
Sobornicitatea este sinodalitate, în înţelesul unei adunări largi şi active, al unei
participări a tuturor la viaţa integrală a Bisericii, la viaţa comună în acelaşi adevăr. Adevărul
în Biserică se dă numai aceluia care trăieşte în comuniune cu ceilalţi, care se eliberează de eu-
ul său, care renunţă şi iese din el însuşi. Comuniunea nu este suficientă când e susţinută numai
prin cuvinte, numai teoretic. Comuniunea trebuie trăită, trebuie pusă în practică. Comuniunea
trebuie să se vadă în faptele unora pentru alţii, în conlucrarea lor57.
Prin ea anticipăm de pe acum ziua în care Dumnezeu va înnoi toate în noi şi va face
ca să fim cu toţii o turmă şi un Păstor. Biserica este pentru ortodocşi, mama noastră
duhovnicească, pentru că ea ne naşte în taina Sfântului Botez, ne hrăneşte cu învăţătura cea
adevărată, cu trupul şi sângele Domnului, ne călăuzeşte şi ne oferă o atmosferă prielnică de
dezvoltare.
Nimeni dintre noi nu se mântuieşte, nici nu se desăvârşeşte singur, ci în Biserică, în
comunitate. Pentru Biserica ortodoxă, creştinii sunt mădulare ale trupului lui Hristos, care stau
în legătură unele cu altele.
Ţinta finală a acestei trăiri în Hristos este îndumnezeirea, a cărei realizare este
posibilă prin actele mântuitoare şi Evanghelia de – viaţă – dătătoare, patimile cu jertfa pe
cruce, Învierea şi Înălţarea la ceruri întru slava de-a dreapta Tatălui. Prin aceste acte,
Mântuitorul Hristos reface dialogul dintre om şi Dumnezeu, făcut posibil de data aceasta, de
marea chenoză răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu58.
Omul este mădular al unei comunităţi, iar creştinul este mădular şi al Bisericii lui
Hristos; toate actele omului au o pecete comunitară, în sensul că fiecare om este avizat la
ajutorul semenilor săi, şi fiecare se simte avizat la ajutorarea comunităţii. Sobornicitatea
Bisericii este extensiunea vieţii divine în lume, Biserica este viaţa lui Dumnezeu în oameni.
,,Îndumnezeirea firii omeneşti, deşi dată în întruparea Sa, este realizată şi progresiv
de-a lungul întregii Sale vieţuiri pământeşti, prin patimă, jertfă pe Cruce, înviere şi
înălţare”59.

56
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 287;
57
Pr. Asist. Dumitru Popescu, op. cit., p. 190;
58
Pr. Asist. Nicolae Stoleru, Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea creştină, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 71;

22
 Dumnezeu coboară în lume şi Se întrupează, rămânând în continuare Dumnezeu
adevărat şi făcându-Se om adevărat, întru toate asemenea nouă, afară de păcatul strămoşesc
(Fil.2,6-7) şi omul care rupsese dialogul cu El se ridică spre plenitudinea vieţii dumnezeieşti,
devine dumnezeu după har, pentru că unirea celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în
ipostasul Logosului, adică a Fiului întrupat, a fost hotărâtă încă din veci în sfatul lui
Dumnezeu, căci acesta a fost scopul ultim pentru care lumea a fost creată din nimic60.

III.3. Comuniunea sacramentală, cultică, liturgică şi euharistică

„Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi încredinţate
Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtăşeşte creştinilor harul cel nevăzut al Duhului Sfânt,
scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea credincioşilor”61.
Mijloacele principale de întreţinere a vieţii de comuniune în Biserică sunt Sfintele
Taine. Taina Botezului este cea care ne deschide uşa pentru a intra în Biserică, în trăirea în
comuniune, în virtutea caracterului pnevmatic al Tainelor de ,,iniţiere” – Botezul, Mirungerea,
Euharistia –, fiecare membru al Bisericii este un purtător al Duhului, cum de altfel este şi
comunitatea din care face parte.
Botezul este Taina în care prin întreita cufundare în apă, în numele Sfintei Treimi,
cel ce se botează se curăţeşte de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele până la Botez, se naşte
la o nouă viaţă spirituală şi devine membru al trupului tainic al Domnului.
Sfântul Pavel îl numeşte ,,circumciziune” ca o circumciziune spirituală cu care ne
răsticnim cu Hristos pentru a învia împreună cu El.
„Prin Taina Sfântului Mir creştinul renăscut la viaţa nouă prin Botez, primeşte
harul Duhului Sfânt spre a se întări şi a creşte în noua viaţăpe care o începe odată cu
naşterea sa din nou. Această Taină aduce un progres pe calea formării şi desăvârşirii
făpturii celei noi în Hristos”62.
După ce sufletul a fost curăţit de păcat prin Botez, trupul primeşte pecetea intrării
fizice şi a vieţii spirituale dobândite la Botez, prin Mirungere. Mântuitorul a trimis pe Sfântul
Duh Apostolilor ca să-i întărească în împlinirea chemării lor. La rândul lor aceştia autransmis

59
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Iisus Hristos - Mântuitorul lumii, în „Îndrumări misionare”, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 331;
60
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul către Talasie, în Filocalia, vol. III, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, ed. a II-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 329;
61
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Morala Creştină, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 174;
62
Ibidem, p. 176;

23
puterea Sfântului Duh creştinilor. ,,Prin Mirungere se întăreşte calitatea de membru al
Bisericii”63.
În comuniunea cultică, credincioşii se unesc sufleteşte într-un cor de adoratori ai lui
Dumnezeu, de împreună-rugători şi slăvitori ai Lui.
Biserica este trupul subornicesc, comunitar sau social, al lui Hristos în care El se
prelungeşte şi lucrează sau, care este alcătuit din toţi aceea care s-au încorporat în Hristos prin
lucrarea Duhului Sfânt în Taine, după ce au auzit şi primit Cuvântul lui Dumnezeu, întocmai
ca aceia „ca la trei mii de suflete care s-au adăugat” apostolilor, ucenicilor şi fraţilor în ziua
Cinzecimii (F.A.1,13, 14; 2,1-4, 9-12).
Prin Taina Sfintei Euharistii, creştinul dobândeşte noi puteri spirituale, deoarece
acum el nu se mai împărtăşeşte numai cu harul divin, ci se uneşte cu însuşi izvorul harului, cu
Iisus Hristos întreg 64. „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Cor.
12,27). În Ortodoxie credincioşii nu participă numai ca auditori la toate actele de cult, care
sunt publice şi comune, ci iau parte activă prin aceea, că ele sunt săvârşite în limba lor, ca şi
prin aceea că, serviciul divin se săvârşeşte în numele lor, al comunităţii, în numele
colectivului.
Preotul slujind impreună cu credincioşii, se simte una cu ei. El participă la simţirea şi
la manifestarea lor sufletească. În cult preotul formează cu credincioşii o unitate sufletească,
formează o familie, al cărui părinte sufletesc este şi se simte el.
Comunitatea cultică realizează nu numai comuniunea sufletească între credincioşi şi
preot, ci şi pe cea a tuturor cu Dumnezeu, Care este sursa cea mai înaltă a comuniunii65.

CONCLUZII

Biserica este nevoită să avertizeze pe omul contemporan de primejdiile pe care le

exercită asupra lui societatea secularizată. Este o realitate faptul că trăim într-o societate
secularizată şi, îndeosebi, se poate spune acest lucru despre societatea occidentală. S-a trecut,
într-un fel, de la o extremă la cealaltă, adică de la ecleziocentrism la indiferentism religios,
sau chiar la o negare radicală a lui Dumnezeu, iar calea de mijloc pare a nu fi uşor de găsit.
Valorile religioase sunt deseori ignorate. Fericirea este confundată cu hedonismul, uitându-se

63
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, p. 21;
64
† IPS Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă,
Ed. Deisis, Sibiu, 1983, p. 100;
65
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, p. 11;

24
obârşia ei divină, faptul că Dumnezeu a pus-o în inima omului ca sa-1 atragă la el, singurul
care-1 poate satisface.
Această stare a lucrurilor din ziua de azi este prezentată ca o consecinţă a progresului
ştiinţific sau a umanismului. Şi pentru că am amintit de progresul ştiinţific, nu putem ignora
că în lumea contemporană s-a vorbit mult despre legătura dintre ştiinţă şi credinţă. Pot ele
merge împreună sau existenţa uneia o exclude pe cealaltă? Atitudinea Bisericii a fost
tranşantă în această privinţă, ea susţinând legătura dintre cele două părţi, ajutorul pe care una
o poate acorda celeilalte.
Revenind la indiferentismul religios al omului zilelor noastre, putem vedea că acest
indiferentism este exprimat în literatură, artă, în interpretarea ştiinţelor umaniste, a istoriei, a
legilor civile şi, nu în ultimul rând, în filozofie. Dacă, pe de o parte, există această indiferenţă
religioasă în societatea contemporană, pe de altă parte, există şi o oarecare renaştere
spirituală.
Trăind în mijlocul acestei lumi aflate într-o continuă transformare, cu noile condiţii şi
concepţii de viaţă, omul are convingerea tot mai mare că neamul omenesc poate şi trebuie să-
şi consolideze dominaţia asupra întregii creaţii. Omul aspiră la realizarea unei ordini politice,
sociale şi economice care să fie în slujba sa, care să-1 ajute să-şi dezvolte propria demnitate.
De curând, ţările din Europa de Est au reuşit sa înlăture cortina de fier, regimul
totalitar. Aceste ţări care şi-au dobândit recent democraţia îşi manifestă explicit dorinţa de a
participa la binefacerile civilizaţiei moderne, atât pe plan politic cât şi economic, binefaceri
inaccesibile pe timpul când erau sub conducerea comunistă. Televiziunea, radioul şi mass-
media, în general, abundă în imagini şi informaţii despre ţări bogate şi foarte dezvoltate, dar
abundă şi în prezentarea unor tari aflate sub pragul sărăciei, chinuite de foame. Aceste
popoare sărace interpelează popoarele mai prospere. De aici, deducem dorinţa după o viaţă
mai bună, poate, dar trebuie să recunoaştem că, în spatele strigătului acestor ţări sărace, se află
aspiraţia spre o viaţă decentă, demnă de o persoană umană, şi această aspiraţie este întru totul
motivată dacă se ia în consideraţie progresul şi prosperitatea de care se bucură unele ţări care
optează mai curând pentru investirea unor sume exorbitante de bani în achiziţionarea
mijloacelor tehnice de lupta, a armamentelor, a bombelor atomice şi nucleare, decât să întindă
o mână de ajutor acestor popoare lipsite de hrană, de educaţie.
Punând în lumina aspiraţiile omului de azi, de remarcat sunt şi revendicările venite din
partea unor organizaţii feministe. Femeile cer ca, acolo unde încă nu au dobândit egalitatea de
drept şi de fapt cu bărbaţii, să li se recunoască această egalitate. Aceste revendicări sunt
întrutotul motivate dacă ne amintim de discriminările ce au existat în trecut în tratarea

25
drepturilor femeii în raport cu cele ale bărbaţilor. Astăzi, muncitorii şi ţăranii nu se mulţumesc
doar cu câştigarea existenţei, ci tind ca, prin munca prestată în diferitele domenii de activitate,
să-şi dezvolte propria personalitate. Pretind chiar şi o participare mai activă la organizarea
vieţii economice, sociale, politice şi culturale. De fapt, omul contemporan, fie că face parte
din pătura intelectuală a societăţii, fie că este din rândul celor cu capacităţi intelectuale
modeste, înţelege faptul că societatea în care trăieşte nu-i mai permite să trăiască cu pasivitate
în comunitatea din care provine, pentru că aceasta ar însemna să decidă altul pentru el şi, nu
rareori, în defavoarea lui.
Mai mult ca oricând, popoarele sunt convinse că binefacerile civilizaţiei moderne
trebuie să fie accesibile nu numai anumitor state, ci ele pot şi trebuie să se extindă realmente
la toate popoarele. Dovada acestei convingeri este că naţiunile depun eforturi vizibile pentru
realizarea unei anumite comuniuni universale.
Aceasta năzuinţă spre comuniune şi unitate s-a manifestat cu precădere în decursul
secolului al XX-lea şi s-a concretizat prin înfiinţarea unor organizaţii internaţionale, cum sunt
Liga Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa. Existenţa acestor organizaţii se justifică apoi nu numai prin
dorinţa de comuniune a omului cu semenii săi, ci si prin dorinţa acestuia de pace şi de
respectare a drepturilor sale. De curând, între 16 si 18 septembrie 2000, la New York, în
cadrul celei mai mari întâlniri la nivel înalt a mileniului, la ONU, şefi de state şi de guverne
au reflectat asupra rolului pe care trebuie sa-1 joace acest organism internaţional şi asupra
reformelor necesare pentru a fi pace şi pentru ca drepturile cetăţenilor să fie garantate.
Cu asemenea aspiraţii şi idealuri, lumea de azi întâmpină dificultăţi şi dezechilibre. Ea
apare în acelaşi timp puternică şi slabă, în stare să facă binele sau răul, iar în faţa i se deschide
calea progresului sau a regresului, fraternităţii sau a urii, precum şi cea a libertăţii sau a
servitutii. Omul este solicitat continuu de numeroase atracţii, dar datorită calităţii sale de
creatură şi, deci, de fiinţă limitată, este nevoit să aleagă doar pe unele dintre ele, iar la
celelalte să renunţe. El constată, de asemenea, că, deseori, face ceea ce nu ar vrea să facă, iar
ceea ce vrea să facă nu face, fapt care duce la divizare înăuntrul sau şi la dezbinare în
societate. Realizările ştiinţei şi ale tehnicii din ultimul secol i-au făcut pe unii să creadă că
omul, cu puterile sale proprii, va găsi drumul spre deplina eliberare a neamului omenesc, însă,
în cele din urma, neputinţa firii sale nelimitate 1-a dezamăgit.
Convingerea unora ca viitoarea dominaţie a omului asupra pământului le va împlini
toate dorinţele inimii, ne permite chiar să gândim la o perspectivă în care elixirul pentru
tinereţe fără bătrâneţe se va afla în mâinile omului, iar soluţia pentru o viaţă fără de moarte

26
are şanse reale de a fi găsită. Sunt unii care, fără a avea un sens în viaţă, şi-au pierdut
încrederea că existenta umană are vreo semnificaţie şi încearcă să-i dea o semnificaţie
completă în mod subiectiv. Desigur, însuşi acest mod de a acţiona în mod subiectiv al omului,
fără să tină cont de ordinea stabilită de Creator, duce la diferitele dezechilibre existente,
pentru că omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, astfel încât omul nu poate da un
sens vieţii în mod subiectiv căci: numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe
care nu încetează să le caute.
În faţa evoluţiei actuale a lumii, sunt numeroşi aceia care-şi pun întrebări dintre cele
fundamentale: Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morţii care, în ciuda
oricărui progres, nu încetează să existe? Ce poate aduce omul societăţii? Ce va urma acestei
vieţi efemere? Diferitele religii care există în lume au ca scop printre altele şi acela de a
răspunde acestor întrebări fundamentale, fiecare în felul ei, cu răspunsuri liniştitoare sau mai
puţin convingătoare. Astfel, şi Biserica creştină crede că în Domnul Iisus Hristos, mort şi
înviat pentru oameni, se afla cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane. Desigur, această
credinţă a Bisericii se înscrie într-o convingere şi mai largă, conform căreia omul a fost creat
de Dumnezeu, deci, vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre acelaşi Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare scripturistice şi patristice:

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Pre
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR,
București, 2005

27
 2. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsul către Talasie, în Filocalia, vol. III, trad. de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. a II-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994

Cărţi de specialitate:

3. Achimescu, Nicolae, Familia creştină între tradiţie şi modernitate. Consideraţii

teologico-sociologice, în vol. „Familia creştină azi”, Ed.Trinitas, Iaşi, 1995
4. Bizău, Pr. Conf. Dr. Ioan, Conştiinţa religioasă şi provocările modernităţii, în
,,Tinereţe, ideal, Biserică”, Ed. Agaton, Făgăraş, 2002
5. Blac, Simon, Kburn, Oxford, Dicţionar de filozofie, traducere în lb. română de Cătălina
Ircinsch, Laurian Sabin Kertsz, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999
6. Bria, Ion, Tratat de Teologie Dogmatica şi Ecumenică, Ed. România Creştină,
Bucureşti, 1999
7. Delumeau, Jean, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
8. Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991
9. Giddens, Anthony, Beyond Left and Right. The Future of Radical Politics, Stanford
University Press, 1994
10. Guitton, Jean, Dumnezeu si ştiinţa, trad. de Pr. Prof. Ioan Buga, Ed. Harisma,
Bucureşti, 1992
11. Huntington, Samuel, The Clash of Civilisations, in „Foreign Affairs”, Summer 1993
12. Ică, Arhid. Conf. Dr. Ioan I. jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în vol.
Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca,
2001
13. James, W. Sire, Universul de lângă noi, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2005
14. Karnoouh, Claude, Românii. Tipologie şi mentalităţi, trad. în rom. C. Stean, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1994
15. Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus, Ed.
Sofia, Bucureşti, 2006
16. Manolescu, Anca, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios
contemporan, Ed. Polirom, Iaşi, 2005
17. Marga, Andrei, Religia în era globalizării, Ed. Efes, Cluj-Napoca, 2003
18. Mihăiţă, † IPS Dr. Nifon, Arhiepiscop şi Mitropolit, Misiune, pastoraţie şi slujirea
ecumenică, Ed. Valahia University Press, Târgovişte, 2009

28
 19. Mincu, Ş., Sfârşitul modernităţii. Nihilism şi hermeneutică în cultura post-modernă,
Ed. Pontica, Constanţa, 1993
20. Mircea, Pr. Prof. Dr. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, ediţia a 3-a,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987
21. Neamţu, Mihail, Bufniţa din dărâmături – Insomnii teologice în România
postcomunistă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
22. Nechita, Pr. Conf. Dr. Vasile, Apostolatul creştin şi social al Bisericii Ortodoxe
Române: 1925-2005, Ed. Vasiliana’98, Iaşi, 2005
23. Oancea, Dorin, Biserica şi multiculturalitatea europeană, în ,,Biserică şi
multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca, 2001
24. Paisie, Cuviosul Aghiorâtul, Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan, Ed.
Chilia ,,Bunei-Vestiri”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000
25. Patapievici, Horia-Roman, Omul recent – o critică a modernităţii din perspectiva
întrebării ,,Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
26. Plămădeală, † IPS Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în
spiritualitatea ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 1983
27. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos - Mântuitorul lumii, în „Îndrumări
misionare”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986
28. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ortodoxia este viitorul omenirii, Ed. Valahia,
Bucureşti, 2000
29. Idem, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
2004
30. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978
31. Stoleru, Pr. Asist. Nicolae, Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea creştină, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1991
32. Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Ed.
Bizantină, Bucureşti, 2003
33. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala Creştină, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1985
34. Zizioulas, † Ioannis, Mitropolitul Pergamului, Comuniune şi alteritate. Fiinţarea
personal-eclezială, Ed. Sophia, Bucureşti, 2013

Articole şi studii:

29
 35. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Prezenţa Mântuitorului Hristos în noua creaţie după
învăţătura Sfinţilor Părinţi, în Ortodoxia, XVIII, nr. 4, octombrie-decembrie, 1966
36. Munteanu, Emanuela, New Age sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului,
în ,,Scara”, anul III, nr. 4/1999
37. Popescu, Pr. Asist. Dumitru, Biserica Universală şi Sobornicească, în Ortodoxia,
XVIII, nr. 2/1966
38. Radu, Pr. Lect. Dumitru Gh., Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema
comuniunii, teză de doctorat, în Ortodoxia, anul XXX, ianuarie-iunie, nr. 1-2/1978
39. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în Ortodoxia,
XXVIII, nr. 1/1976
40. Idem, Mişcarea ecumenică şi unitatea creştină în stadiul actual, în Ortodoxia, nr.3-
4/1963

Dicţionare:

41. *** Dicţionar Enciclopedic, vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996

Internet:

42.http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_7/ioncordoneanu-articol.htm
43.http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/globalizarea-
implicatii.htm
44.http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/globalizarea-
implicatii.htm

30