Sunteți pe pagina 1din 69

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „EPISCOP


DOCTOR VASILE COMAN” ORADEA
PROGRAMUL DE STUDIU: TEOLOGIE SISTEMATICĂ
PE FUNDAMENTE BIBLICE ȘI PATRISTICE
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IF

Lucrare de disertaţie

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC
Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Doru Fer

ABSOLVENT
Petru Vasile Bud

ORADEA
2015
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „EPISCOP
DOCTOR VASILE COMAN” ORADEA
PROGRAMUL DE STUDIU: TEOLOGIE SISTEMATICĂ
PE FUNDAMENTE BIBLICE ȘI PATRISTICE
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IF

Elemente de antropologie vechi şi


noutestamentară

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC
Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Doru Fer

ABSOLVENT
Petru Vasile Bud

2
ORADEA
2015
Cuprins

Introducere ............................................................................................pag. 4
Capitolul I - Antropologia Vechiului Testament
1.1. Elemente de antropologie vechitestamentară ..................................pag. 7
1.2. Antropologia teologică, sau cum a creat Dumnezeu lumea ..........pag. 11
1.3. Omul, fiinţă dihotomică .................................................................pag. 14
1.4. Omul ca rod al consfătuirii treimice - antropologia în cartea
Facerii ...............................................................................................................
pag. 17
1.5. Alterarea chipului Lui Dumnezeu în om prin căderea în păcat .....pag. 24
Capitolul II - Elemente de antropologie noutestamentară ..................pag. 28
2.1. Restaurarea demnităţii umane în şi prin Iisus Hristos ...................pag. 32
2.2. Antropologia paulină - prezentarea condiţiei religioase a omului .pag. 35
2.3. "Omul cel nou" în concepţia antropologică a Sfântului Apostol
Pavel
...............................................................................................................pag. 37
Capitolul III - Teorii contemporane cu privire la crearea omului şi a lumii
3.1. Creaţionismul - biblic ....................................................................pag. 42
- ştiiţific ..................................................................pag. 44
3.2. Evoluţionismul ..............................................................................pag. 46
Concluzii ..............................................................................................pag. 55
Bibliografie ..........................................................................................pag. 61
Curriculum vitae ................................................................................pag. 67
Declaraţie ............................................................................................pag. 68

3
Introducere

De problema omului, a originii lui, o evoluţiei lui şi a destinului său se


ocupă antropologia, care este ştiinţa care studiază originea, evoluţia şi
variabilitatea biologică a omului, în corelaţie cu condiţiile naturale şi social-
culturale.1 Cuprinde morfologia omului, antropogeneza, şi raseologia.
Cuvântul antropologie îşi are originea în limba greacă şi este un
cuvânt compus din cuvintele ανθρωπος (antropos) care înseamnă om şi
λόγος (logos) care înseamnă cuvânt sau ştiinţă, astfel antropologia este
ştiinţa care se ocupă cu studierea omului.
Antropologia, ca ştiinţă, are mai multe înţelesuri. În sens larg,
antropologia este doctrina despre om, dar termenul este folosit astăzi atât în
teologie, cât şi în disciplinele laice. Antropologia teologică se ocupă de om
aşa cum este el prezentat în Sfânta Scriptură: crearea lui de către Dumnezeu,
alcătuirea lui. În schimb, antropologia laică este ramura care s-a dedicat
studiului omului ca atare, fără să ţină seama de vreun context religios, dar
luând în considerare diferitele condiţii de mediu în care a trăit omul,
diferitele culturi pe care le-a parcurs, diferitele rase care s-au format de-a
lungul istoriei sale pe pământ. Există totuşi diferenţe foarte mari în ceea ce
priveste folosirea termenului "antropologie" în sensul ştiinţific, mai ales în
privinţa varietăţii de subiecte incluse în această disciplină de diferiţi scriitori.
Naturaliştii, de pildă, încadrează sub acest titlu istoria naturală a rasei, în

1
DEX, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 43;

4
timp ce filosofii extind sfera termenului pentru a include psihologia,
sociologia şi etica, alături de anatomie şi de fiziologie. Trebuie remarcat
faptul că această diferenţiere se aplică numai subiectelor incluse, nu şi
metodelor de tratare; căci antropologia ştiinţifică nu este mai ştiinţifică decât
antropologia teologică, ci doar se ocupă cu alte aspecte ale doctrinei despre
om.
În acest sens, Petre Ţuţea, vorbind despre antropologia creştină,
spunea că, spre deosebire de antropologia filosofică, care defalcă omul într-
un viu limitat de biologia vârstelor, antropologia creştină are ca obiect omul
integral nemuritor, viul etern, moartea fiind doar o trecere în altă lume,
superioară.2
Termenul de antropogeneză provine din limba greacă de la ανθρωπος
(antropos) care înseamnă om şi γένεσης (genesis) care se traduce prin geneză
sau început, aşadar termenul de antropogeneză ar însemna originea omului
sau crearea (apariţia) omului. Antropogeneza este doar o ramura a
antropologiei ocupându-se doar cu originea omului. Datorită diverselor teorii
apărute despre originea omului, antropogeneza poate fi un subiect destul de
complex de discutat, însă ne vom ocupa de el doar în linii mari.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte antropogeneza ca
fiind procesul apariţiei şi dezvoltării omului, speciei umane.3
Ceea ce l-a preocupat pe om dintotdeauna este taina existenţei sale. A
descifra taina despre om înseamnă, de fapt, a descifra taina existenţei.
Crearea omului de către divinitate este exprimată într-un fel sau altul,
mai puţin sau mai mult deformat, aproape în toate miturile străvechi ale

2
Petre Ţuţea, Omul. Tratat de antropologie creştină, Ed. Timpul, Iaşi, 2001, p. 194;
3
DEX, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 42;

5
omenirii din toate părţile lumii. Bărbatul a fost făcut din pământ, din argilă,
după care mai târziu din coasta lui s-a desprins femeia.
Spunând cuvintele: "Să facem om", Creatorul universului ne-a
înfăţişat un fel de sfătuire, un fel de delibereare, arătându-ne sub această
formă cinstea celui ce avea să fie creat; ne-a învăţat, chiar înainte de a-l crea,
măreţia dregătoriei ce avea s-o încredinţete omului.
Ati auzit de câtă cinste a învrednicit Dumnezeu pe începătorul
neamului nostru că, chiar la facerea lui, a arătat prin cuvintele întrebuinţate -
prin cuvintele potrivite, negreşit - cinstea celui ce avea să fie făcut, spunând:
"Să facem om, după chipul Nostru şi după asemănare" (Facere 1, 26).
Cuvântul chip nu înseamnă asemănarea omului cu Dumnezeu după fiinţă, ci
asemănarea cu El în ce priveşte stăpânirea, nu în ce priveşte chipul formei.4
Cel ce a zidit toate cele văzute le-a adus pe acestea la fiinţă numai cu
voinţa şi cuvântul. A spus: "Să se facă", şi s-au făcut; îndată au fost aduse pe
lume toate stihiile; a fost de ajuns cuvântul ca să fie făcute toate; nu pentru
că era cuvânt, ci pentru că era cuvânt al lui Dumnezeu.
Despre crearea lumii, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte atât de frumos
în Omilii la Hexaemeron, spunând că dacă lumea are început şi a fost făcută,
caută să afli cine i-a dat început şi cine este Creatorul! Dar, mai bine spus, ca
nu cumva căutând cu gânduri omeneşti, să ne abatem de la adevăr, Moise
ne-a luat-o înainte cu cele ce ne-a învăţat, punând ca o pecete şi ca un
talisman în inimile noastre numele cel de mult preţ al lui Dumnezeu, zicând:
"Întru început a făcut Dumnezeu". Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva
din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rânduit pe
toate. Că nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură, dacă

4
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, (Omilia a 8-a), trad. Dumitru Fecioru, în PSB, vol. 21,
Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1987, p. 109;

6
se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socoteşti
adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decât argumentele
logice.5
Capitolul I - Antropologia Vechiului Testament

1.1. Elemente de antropoligie vechitestamentară

Principalele elemente revelaţionale despre om din Vechiul Testament


au fost încorporate în ansamblul învăţăturii creştine. De aceea, spunem că
antropologia Vechiului testament stă la baza antropologiei creştine sau că se
cuprinde organic în aceasta.
Concepţia evreilor despre om este total deosebită faţă de cea a
popoarelor vecine cu care, adeseori ei au venit în contact. Aceasta se
datorează faptului că la ei a existat ideea despre un singur Dumnezeu,
făcătorul cerului şi al pământului.
Conform referatului biblic despre creaţie (Fc. 1), Dumnezeu a zidit
lumea văzută într-o anumită ordine, stabilită prin paradigmele planului Său
veşnic. Cuvintele: "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul"
formează falnicul portal care întâmpină pe cel ce vrea să pătrundă în
înţelesul Facerii biblice pentru a găsi aici, în puţine şi meşteşugite cuvinte,
dezlegarea atâtor taine.6
Ceea ce se afirmă categoric în acest verset este faptul că cerul şi
pământul sau, cum se zice astăzi în termeni ştiinţifici, universul întreg,
înţelegându-se prin aceasta, potrivit vederilor Scripturii, tot ce există în

5
SF. Vasile cel Mare, P.S.B., Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi Cuvântări, partea întâia,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 81.
6
Pr. Iova Firca, Cosmogonia biblică şi teoriile ştiinţifice, Volum apărut cu binecuvântarea Î.P.S. Nicolae
Corneanu, Mitropolitul Banatului, Ed. Anastasia, 1998, p. 183;

7
realitate, afară de Dumnezeu, nu există de la sine şi prin sine, ci a fost creat,
adică adus din nefiinţă la fiinţă de către Dumnezeu. Este un prim adevăr pe
care îl dobândim la pragul intrării în Sfânta Carte.
Lumea, ca natură, are caracter antropocentric, aşa cum atât de
impresionat mărturiseşte psalmistul: "Ce este omul că îţi aminteşti de el şi
fiul omului că îl cercetezi pe el? L-ai micşorat cu puţin decât pe îngeri, cu
mărire şi cu cinste l-ai încununat. L-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor
Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui" (Ps. 8, 4-6). De fapt, abia după
crearea şi investirea omului cu demnitatea de conducător al lumii, "toate
câte le-a făcut Dumnezeu" au devenit "bune foarte" (Fc. 1, 31), pentru că,
până la apariţia omului întreaga creaţie era apreciată numai ca fiind "bună"
(Fc. 1, 10, 12, 18, 21, 25).7
Gândirea creatoare divină este veşnică, fiindcă în Fiinţa divină nu
există durată, nici succesiune reală a momentelor, nici înainte, nici după. Tot
aşa e eternă voinţa creatoare a lui Dumnezeu, prin ceea ce El nu a început să
creeze, ci în creaţie s-a realizat numai - în timp - veşnica voinţă şi cugetare
creatoare a lui Dumnezeu, în timpul rânduit pentru această săvârşire a lumii
din veşnicie, de unde nu urmează totuşi că creatura poate fi coeternă cu
ziditorul ei.8 Aceasta e o presupunere absurdă, întrucât caracteristica proprie
a creaturii ca atare este tocmai aceea de a nu fi din veşnicie, ci de a trece la
existenţă din neant. Concluzia pe care o putem trage este una antinomică:
lumea a început odată cu timpul şi Dumnezeu n-a început totuşi să creeze
cândva.
Sfântul Vasile tratează în predicile sale, despre om, realitatea cea mai
sublimă a existenţei văzute. "Mare lucru este omul" exclamă el în unul din

7
Pr. drd. Ioan Bude, Antropologia Vechiului Testament, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 3, 1989, p. 26.
8
Pr. Iova Firca, op. cit., p. 209;

8
comentariile sale, continuând apoi cu o serie de întrebări profunde
întemeiate pe Revelaţia divină: "Care dintre lucrurile de pe pământ a mai
fost făcut după chipul Creatorului? (Fc. 1, 27). Cui oare i s-a hărăzit
puterea şi stăpânirea asupra animalelor zburătoare, asupra celor din apă şi
asupra celor de pe uscat?" (Fc. 1, 28). Ca să dea următorul răspuns, care
arată din nou măreţia omului: "numai cu puţin a fost mai prejos de valoarea
îngerilor (Ps. 8, 6) din cauza legăturii lui cu trupul cel pământesc"9. Măreţia
omului, superioritatea lui faţă de întreaga creatură văzută, rezultă din faptul
că, la originea sa, Creatorul "a suflat în faţa lui" (Fc. 2, 7).
Despre om, Moise ne istoriseşte în Geneză, că a fost creat de
Dumnezeu la sfârşitul întregii creaţii, din "pulberea pământului" (Fc. 2, 7),
ca fiinţă vie, purtătoare a acelui suflu de viaţă care l-a primit de la Iahve. Din
cele două relatări biblice (Fc. 1, 26 şi 2,7), în care Moise vorbeşte despre
crearea omului "reiese că omul este compus în fiinţa lui din două elemente,
unul material, pulberea pământului, şi altul de natură spirituală, acel suflu
de viaţă, prin care omul devine fiinţă vie"10.
În paginile Vechiului Testament, omul este înfăţişat în toată
dimensiunea şi complexitatea lui, de la poziţia iniţială de "chip şi asemănare
a lui Dumnezeu", sau coroană a creaţiei până la cea a unei fiinţe decăzute şi
mizerabile. Deşi căderea omului a perturbat profund statutul său existenţial,
totuşi el rămâne pe un piedestal unic în asamblul lumii create.
Înfăţişându-l ca pe o împreunare de şubrezenie şi de măreţie, Vechiul
Testament îl reprezintă pe om ca fiind supus slăbiciunii şi morţii (Iov 14, 1-

9
Ibidem, p. 39.
10
Prof. dr. M. Chialda, Doctrina Vechiului Testament despre nemurire, în Rev. „Altarul Banatului”, nr.
9-10, 1944, p. 369.

9
2, Ps. 102, 1-16), dar capabil de a stăpâni lumea înconjurătoare (Fc. 1, 26,
Ps. 8, 6), ca un "Dumnezeu-creat, vieţuind în trup"11
Totuşi "omul nu este un dumnezeu mic sau unul decăzut, ca în
miturile babiloniene", ci este o "creatură independentă şi autonomă căruia
fiind chipul lui Dumnezeu i s-a încredinţat stăpânirea peste restul creaţiei".
În sânul creaţiei, omul are un statut special şi un loc aparte. Între Dumnezeu
şi om există o deosebire esenţială (Lv. 18, 23; Dt. 27, 21).12
În viziunea Vechiului Testament omul nu se prezintă ca un ins izolat,
rupt de societate. Deşi se respectă individualitatea fiecărei persoane,
conferită îndeosebi prin responsabilitate, totuşi individul nu este detaşat, ci
integrat de obicei într-o familie, într-un grup social, etnic, religios.
Dacă această concepţie este găsită, în general, la toate popoarele, la
poporul evreu identificăm o solidaritate umană bazată pe sânge, pe neam, pe
conlocuirea şi istoria comună şi mai ales idealul comun ce are la bază
alegerea divină a poporului lui Israel. Această solidaritate există fie la bine,
fie la rău. De exemplu, în cazul păcatelor comise, pedeapsa cade pe întregul
grup, sau chiar peste întreg poporul (Ex. 20, 5). De asemenea, şi
recompensele se acordă în solidaritate chiar cu mai multă mărinimie (Ex. 20,
6).13
În Vechiul Testament noţiunea de om este exprimată prin termenul
ebraic "adam" (de la adamah care înseamnă pământ). Acesta este cel dintâi
nume propiu pe care Dumnezeu îl adresează unui om: "Adame, unde eşti?"
(Fc. 3, 9). Numele de Adam poate ar putea fi interpretat fie ca o persoană

11
Pr. drd. Ioan Bude, art. cit., p. 26.
12
Pr. lect. univ. Dr. Vasile Borca, Omul – încununare a operei de creaţie, Editura Universităţii de Nord,
Baia Mare, 2007, p. 75.
13
Ibidem, p. 76.

10
aparte, cel dintâi om zidit, fie ca părintele neamului omenesc (Înţel. Sol. 10,
1); fie ca întregul neam omenesc (Fc. 3, 17-19).14

1.2. Antropologia teologică, sau cum a creat Dumnezeu lumea

Omul, căutându-şi sensul vieţii şi originea, rătăceşte prin teoriile


moderne, însă el, găsindu-l pe Dumnezeu, se regăseşte şi se înţelege pe sine.
Omul devine conştient de structura sa deiformă numai sesizând prezenţa
divină în el. "Dacă omul este într-adevărul chipul lui Dumnezeu cum s-ar
recunoaşte fără să cunoască pe Dumnezeu?”.15
Antropologia primeşte o plenitudine nouă în momentul când este
luminată de adevărurile profunde ale revelaţiei. Rătăcirea se pierde.
Problema omului se plasează într-o altă lumină prin relaţionarea sa
ontologică cu Dumnezeu: umbrele şi întunecimile se topesc.
Dumnezeu are un scop atunci când creează, deci prin urmare existenţa
are un scop. Acesta poate fi considerat cel mai mare adevăr al creaţiei: nu
suntem aici la întâmplare, ci cu un scop. Părintele Stăniloae afirmă: „De
fapt, în tot ceea ce facem urmărim un scop, pentru care ne servim de
lucrurile din lume. Dar noi avem nevoie de un scop final etern, mai bine zis
noi înşine trebuie să fim un scop final etern, ca să dovedim o fiinţă cu sens
în tot ceea ce facem."16
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că: "tâlcuind cuvintele de la
începutul cărţii facerii: "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul"
14
Pr. drd. Ioan Bude, art. cit., p. 27.
15
Vasile Cristescu, Cunoaşterea de sine în creştinism, în Rev. „Teologie şi Viaţă”, nr. 1-6, 1996, p. 39;
16
D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1978, p. 15;

11
(Facere 1, 1), am terminat toată învăţătura, dar nici aşa nu am putut să
înţelegem totul. Că mare este bogăţia acestei comori şi mare este belşugul
curgerilor de apă ale acestui izvor duhovnicesc!"17, arătându-ne cât de
minunată şi de complexă este minunea creării lumii din nimic, şi
subliniindu-ne faptul că e nemărginită puterea Harului Duhului Sfânt, care
izvorăşte râuri de ape duhovniceşti.
Încercând să exprime în cuvinte, dacă ar fi posibilă aceasta, măreţia
Creatorului, Sfântul Vasile cel Mare Îl numeşte: "Dumnezeu, fericita fire,
îmbelşugata bunătate, Cel dorit de toţi cei înzestraţi cu cuvânt şi raţiune,
frumuseţea cea mult dorită, începutul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea
spirituală, înţelepciunea cea neapropiată. Acesta a făcut întru început cerul
şi pământul. (Facere 1, 1)"18, subliniind în acelaşi timp cuvintele lui Moise
din Deoteronom, unde ni se arată ca Dumnezeu a creat lumea înainte de
timp.
Haosul zilelor noastre, definit prin criza de identitate şi nonsensul
ontologic, trebuie să trezească în noi, creştinii autentici, o responsabilitate de
a încerca să reparăm această derivă a omenirii şi de a depăşi impasul în care
ne aflăm pentru a nu atrage asupra noastră pedeapsa divină căci „dacă vom
tăcea noi, pitrele vor striga” (Lc. 19, 40). Neacţionarea în sensul de a repara
problemele vitale este o impietate faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul
tuturor. În acest sens, profetul biblic afirmă: „Blestemat este tot cel ce face
lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă...” (Ierem. 48, 10).19
Problema omului este fără îndoială promblema centrală a timpului
nostru: acesta e un adevăr care nu va fi niciodată repetat îndeajuns. Desigur

17
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 46;
18
SF. Vasile cel Mare, op. cit., p. 73;
19
Pr. lect. univ. Dr. Vasile Borca, Câteva repere şi precizări introductive asupra antropologiei biblice, în
„Ortodoxia Maramureşeană”, nr. 7, 2002, p. 90;

12
că, spus altfel, în stringenţa evidenţei sale, şi adevărul acesta ca şi toate
adevărurile fundamentale poate apărea ca un simplu loc comun; şi, în
consecinţă, poate fi ignorat în conţinutul său esenţial. Nimic mai teribil însă
decât un loc comun, ce ascunde sub aparenţa învelişului de banalitate nişte
realităţi profunde, nişte realităţi semnificative, care sunt tot atâtea chemări
spre o înţelegere a semnelor vremii. Din acest punct de vedere s-ar putea
spune că fiecare evidenţă este o criptogramă, o enigmă ce se oferă dezlegării
noastre şi că numai o teamă şi un refuz din partea noastră de a ne întâlni cu
ele la acest nivel le transformă spontan într-un loc comun, care nu mai
merită atenţia unei înţelegeri lucide.
Creaţia lumii este înţeleasă ca operă a harului lui Dumnezeu. Ordinea
creaţiei este relatată în forma unei "istorii". Cu creaţia se deschide prospectul
istoriei. Istoria lui Dumnezeu cu lumea Sa nu începe, de aceea, abia cu
căderea în păcat, ci cu creaţia. Căci odată cu creaţia lumii începe timpul.
Pentru că timpul nu poate fi perceput decât din schimbările lucrurilor şi din
relaţii, creaţia este o lume schimbătoare. Marcată de experienţa mântuirii, a
exodului din robie înspre libertate, lumea cu ordinile ei este înţeleasă ca o
creaţie a lui Dumnezeu din fluviul primordial şi din haos, adică o creaţie
schimbătoare, deschisă timpului, deschisă viitorului.
O învăţătură creştină adevărată despre creaţie ia naştere abia prin
înţelegerea lui Hristos ca mijlocitorul creaţiei. Ea prezintă o înţelegere
proprie a lumii lui Dumnezeu faţă de relatările vechitestamentare despre
creaţie şi chiar faţă de speranţele profetice despre creaţie. Dacă Hristos este
mijlocitorul creaţiei, atunci creaţia, dacă vrea să fie înţeleasă în mod creştin,
nu poate fi înţeleasă decât în mod trinitar.

13
Omul este, probabil, singura fiinţă de pe acest pământ care-şi pune
problema existenţei: de unde vine şi încotro se îndreaptă? 20 Este foarte bine
să-şi pună asemenea întrebări şi să caute răspunsul la ele, însă omul trebuie
să fie foarte atent la ceea ce cercetează pentru aflarea răspunsurilor pentru că
zilele noastre sunt caracterizare prin secularizare şi desacralizare, ceea ce va
duce la un răspuns eronat prin excluderea lui Dumnezeu ca fiind „cauza
omului”.

1.3. Omul, fiinţă dihotomică

În opera teologică a Părintelui Stăniloae învăţătura despre om ocupă


un loc important, fiind situată îndată după învăţătura de credinţă despre
Sfânta Treime şi cea hristologică. Noutatea perspectivei antropologice este
dată în primul rând pe relaţionarea ei permanentă cu dogma Sfintei Treimi şi
cea hristologică.
Părintele profesor nu poate teologhisi despre Hristos, fără să se refere
la om; nu poate adânci dogma Sfintei Treimi fără să reveleze valoarea
persoanei umane. Antropologia ortodoxă a Părintelui Stăniloae se
evidenţiază prin temeiul ei trinitar şi cel hristologic, la care se adaugă de cele
mai multe ori şi cel pnevmatologic.21
Antropologia Părintelui Stăniloae este o restaurare în şi prin Fiul lui
Dumnezeu făcut Om, modelul antropologic al părintelui accentuează ideea

20
Pr. lect. univ. Dr. Vasile Borca, Omul – încununare a operei de creaţie, Editura Universităţii de Nord,
Baia Mare, 2007, p. 27;
21
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu, Cunoaşterea apofatică în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae, Ed.
Libra, Bucureşti 2002,p. 117;

14
că omul e alcătuit din suflet şi din trup.22 Omul depăşeşte ordinea material
datorită sufletului său care nu poate fi redus la materie.23
Relaţia om-cosmos este subliniată excepţional explicând anvergura
materială şi spirituală a întregii creaţii, al cărui sens şi finalitate sunt înscrise
în planul sfatului voii Preasfintei Treimi, aparţinând transcendentului
necreat. În gândirea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae, omul este creat
cu un caracter dihotomic de către Dumnezeu, alcătuit din trup şi suflet, iar
această dihotomie îşi găseşte unitatea în chipul lui Dumnezeu care
îmbrăţişează atât trupul cât şi sufletul. În această calitatea a sa de chip al lui
Dumnezeu, omul a fost creat să trăiască în comuniune cu Dumnezeu şi
întreaga creaţie. În această direcţie, taina omului este taina persoanei fiindcă
a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Prin constituţia lui dihotomică, omul
face legătura între lume şi Dumnezeu şi este chemat să înainteze împreună
cu creaţia spre cerul şi pământul nou, transfigurate, ale Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Deoarece progresul omului în cunoaşterea înţelesurilor lucrurilor îi
stimulează progresul în comuniunea cu Dumnezeu şi cu alţii,
responsabilitatea omului este de a descoperi noi sensuri sau înţelesuri în
lucruri.24
Motivul şi scopul creaţiei sunt unite în Dumnezeu. Aşa cum nu se
poate concepe începutul lumii fără sfârşitul ei, tot astfel nu putem vedea
lumea fără relaţia ei cu Dumnezeu, care este Cel ce garantează unitatea
dintre motivul şi scopul creaţiei. Creaţia nu a avut loc dintr-o necesitate

22
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I., p. 257;
23
Ibidem, p. 258;
24
Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Inst. Biblic "Emanuel"
din Oradea, 1999, p. 186-187;

15
exterioară sau interioară a lui Dumnezeu, ci din libertatea iubirea şi
bunătatea Sa.
Iubirea dintre cele trei Persoane dumnezeieşti este singura explicare a
creării unei alte existenţe, decât cea proprie Lor, plenară şi necreată dinainte
de veci. Dumnezeu n-ar fi Creator dacă n-ar fi bun, n-ar putea fi, dacă n-ar fi
Persoană, în relaţie conştientă cu alte persoane, din veci. N-ar fi creator,
dacă n-ar fi Treime, dar şi lumea n-ar fi creată, dacă n-ar exista un
Dumnezeu bun, conştient şi liber.
Părintele Stăniloae afirmă că „Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv
şi cu un scop.25 Dumnezeu creează lumea nu din necesitate, ci din bunătatea
Lui, de aceea El a creat-o ca să o facă părtaşă de eternitatea Lui sau de
comuniunea sa, nu prin fiinţa ei, ci prin har, prin împărtăşirea de ea. Sfânta
Treime a creat lumea nu din necesitate, nu din obligaţie ci din bunătate. În
acest sens lumea trebuie înţeleasă ca dar, astfel această afirmaţie ne arată
motivul creării Universului. Crearea lumii din bunătatea lui Dumnezeu are
ca scop ca şi alte fiinţe să se facă părtaşe de iubirea Lui.
Omul este creat cu un caracter dihotomic de către Dumnezeu, alcătuit
din trup şi suflet, iar această dihotomie îşi găseşte unitatea în chipul lui
Dumnezeu care îmbrăţişează atât trupul cât şi sufletul. În această calitatea a
sa de chip al lui Dumnezeu, omul a fost creat să trăiască în comuniune cu
Dumnezeu şi întreaga creaţie. În această direcţie, taina omului este taina
persoanei, fiindcă a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Prin constituţia lui
dihotomică, omul face legătura între lume şi Dumnezeu şi este chemat să
înainteze împreună cu creaţia spre cerul şi pământul nou, transfigurate, ale
Împărăţiei lui Dumnezeu.
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime şi creaţia lumii din nimic în timp, în Mitropolia
Olteniei, nr. 3, 1987, p. 41;

16
1.4. Omul ca rod al consfătuirii treimice

Antropologia în cartea Facerii

- Omul ca rod al consfătuirii treimice; după chipul şi spre


asemănare: "Şi a zis Dumnezeu:"Să facem om după chipul şi asemănarea
noastră..." (Fc. 1, 26).
Din perspectivă tradiţional-eclezială, Scriptura nu intenţionează
propunerea unei ştiinţe, ci o relatare teologică şi teleologică, evaluarea lumii
şi a omului dinspre şi înspre Dumnezeu (Hristos se numeşte pe Sine Alfa şi
Omega), a ceea ce este şi trebuie să fie creaţia faţă de Creator. 26 În acest
context, metaforele din cartea Facerii trebuie privite cu mai multă atenţie şi
înţelese ca afirmări ale unei istorii exemplare, ca o cheie teologică pentru
descifrarea misterului existenţei omeneşti, fără ca aceasta să presupună o
descriere ştiinţifică a facerii universului, a vieţii şi a omului.
Referatul biblic al Genezei ne prezintă creaţia omului ca una distinctă
sau specială faţă de celelalte forme de existenţă create anterior. Numai
26
Pr. Ioan Ică, dr. Alexandros Kalomiros, diac. Andrei Kuraev, pr. Doru Costache, Sfinţii Părinţi
despre originile şi destinul cosmosului şi omului, Ed. a II-a adăugită, volum realizat şi prefaţat de pr. Ioan
Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 236;

17
creaţia omului reprezintă rezultatul unei hotărâri speciale din partea lui
Dumnezeu şi a unei deliberări treimice. Acest sfat înseamnă un act liber şi
gândit. Dumnezeu creează prin cugetare şi cugetarea devine lucrare (Sf. Ioan
Damaschinul). Consfătuirea lui Dumnezeu arată distinsa consideraţie pe care
El o acordă omului; Dumnezeu îl consideră pe om cea mai apropiată fiinţă
de El. Aceasta se vede şi prin insuflarea de suflării viaţă asupra lui, de unde
rezultă superioritatea omului şi prin fiinţă, şi prin natură.27
Sfântul Ioan Damaschinul afirmă: "Dumnezeu creează pe om cu
mâinile Sale proprii din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea
Sa. A făcut corpul din pământ, iar suflet raţional şi gânditor îi dădu prin
insuflarea Sa proprie. Aceasta numim chip dumnezeiesc, căci cuvintele
"după chipul" indică raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele "după
asemănare" arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil.
Trupul şi sufletul au fost făcute simultan şi nu numai unul şi apoi celălalt.
Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voinţă liber".28
Sufletul omului îşi are începutul o dată cu revărsarea de dumnezeire
insuflată, care este harul. Suflarea dumnezeiască arată, aşadar, un mod de
creaţie în virtutea căruia duhul omenesc este strâns legat de har, produs de
har, aşa cum mişcarea aerului este produsă de suflare, duhul cuprinde
această suflare şi nu poate fi despărţit de ea. Este o împărtăşire din energia
dumnezeiască proprie sufletului, o părticică de dumnezeire.29 Omul primeşte
harul dumnezeiesc în mod gratuit, trebuind să conlucreze cu acesta în
vederea dobândirii asemănării cu Dumnezeu. De fapt, mântuirea nu se poate
realiza altfel decât prin sinergie, prin conlucrareae voinţei umane libere cu
27
Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, Antropogeneza în lumina referatului biblic al Facerii, în „Ortodoxia
Maramureşeană”, nr. 6, 2001, p. 97.
28
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediţia a III-a, traducere de Pr. dr. Dumitru Fecioru, Editura
Scripta, Bucureşti, 1993, p. 70-71.
29
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 147.

18
harul divin, deoarece, după expresia Sfântului Apostol Pavel, "noi
împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem"(I Cor. 3, 9) în lucrarea
mântuirii.30
Măreţia şi supremaţia omului constă mai ales în aceea că a fost creat
"după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". Un chip ia naştere prin aceea că
se imprimă într-un material pecetea originalului. Prin suflarea Sa, Dumnezeu
a imprimat în om o viaţă după chipul vieţii Sale. Chipul nu se poate menţine
în conformitate cu originalul decât în strânsă legătură cu el. Astfel pentru
păstrarea chipului divin în om este implicat din partea acestuia participarea
la viaţa divină. Într-adevăr, un chip imprimat în toată fiinţa unei existenţe nu
se lasă şters uşor, în cazul de faţă, niciodată. 31 Omul este înzestrat de
Dumnezeu de la creaţie cu darul minţii şi al vorbirii. I-a fost sădit în suflet
dorul după comuniune. Omul n-a fost creat desăvârşit, ci bun şi capabil de
desăvârşire, dar numai cu condiţia ascultării de Dumnezeu şi a păstrării
comuniunii cu Acesta şi cu semenii.32
În relaţia conştientă şi voluntară a fiinţei noastre cu Dumnezeu,
datorită sufletului înrudit cu El, stă chipul lui Dumnezeu în om. Omul e după
chipul lui Dumnezeu pentru că tinde spre Dumnezeu, sau se află într-o
relaţie vie cu Acesta. Iar prin această relaţie menţine neslăbită înrudirea cu
Dumnezeu. Astfel, omul se menţine ca şi chip al Lui, numai dacă, pe baza
acestei înrudiri, se menţine între el şi Creator o relaţie vie, o comuniune
continuă, în care e activ nu numai Dumnezeu, ci şi omul. Fiinţa noastră se
arată şi se menţine chip al lui Dumnezeu prin relaţia vie, iar această relaţie
este posibilă tocmai pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om de la început
30
Pr. drd. Cristian Boloş, Antropologia creştină reflectată în scrierile părinţilor apostolici şi implicaţiile
ei teologice, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 4, 2007, p. 96-97.
31
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Starea primordială a omului în cele trei confesiuni, în Rev.
„Ortodoxia”, nr. 3, 1956, p. 323-324.
32
Pr. Prof. Dumitru Abrudan, Dreptatea şi pacea în Cartea Psalmilor, în Rev. „Studii Teologice”, nr. 7-
8, 1963, p. 423.

19
înrudit cu Sine, şi aşadar capabil de relaţia cu Sine. Mai bine zis l-a pus de la
început în relaţie liberă şi conştientă cu Sine, chiar prin insuflarea sufletului
viu. Căci Sfinţii Părinţi spun că prin această suflare Dumnezeu a sădit în om
nu numai sufletul înţelegător înrudit cu El, ci şi harul Său, ca manifestare a
relaţiei Sale cu omul, care provoacă în om răspunsul la actul întemeietor de
relaţie al lui Dumnezeu. Fiinţa noastră este înrudită cu Tatăl prin duhul
primit, dar primeşte duhul pentru că e capabilă de relaţia conştientă cu
Dumnezeu.33
Chipul este văzut aici într-o participare la Sfânta Treime şi, tocmai
prin aceasta, ca ţinând de sufletul mintal şi raţional al omului, şi harul, ca
energie necreată a Duhului Sfânt sau ca şi comuniune activă cu Dumnezeu.
Suflarea lui Dumnezeu sădeşte în om nu atât viaţa biologică, ci viaţa
înţelegerii şi a comuniunii cu Sine, adică viaţa spirituală. Cu cât e mai
dezvoltată înţelegerea, cu atât e mai dezvoltată comuniunea şi invers. În
aceasta stă chipul în întregimea lui. Prin insuflarea lui Dumnezeu, sufletul
înţelegător şi liber e pus o dată pentru totdeauna în om, dar, odată cu el,
Dumnezeu intră în comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om. Din
sufletul insuflat, şi din comuniunea începută prin Dumnezeu, care e una cu
harul Lui, răsare comuniunea omului cu El.34Dumnezeu insuflă în
organismul biologic suportul spiritual al sufletului căruia i se adresează
chemarea Sa, şi, în acelaşi timp, îi dă capacitatea să răspundă. Odată cu
sufletul, omul a primit conştiinţa că Dumnezeu îi vorbeşte şi că el trebuie să
răspundă. Suflarea spirituală a Lui produce o suflare spirituală ontologică a
omului; sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog
conştient cu Dumnezeu şi cu semenii. Fiinţa noastră, în calitatea sa de chip
33
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (I),Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 390-391.
34
Ibidem, p. 392-293;

20
al lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la divin, la lumina
dumnezeiască.
În momentul în care creaţia este redusă la aspectul ei material, fiind
asumată de om exclusiv dintr-o perspectivă consumistă, omul nu doar că-şi
ratează propria vocaţie, dar denaturează şi sensul întregului cosmos.35
În ziua a şasea, Dumnezeu l-a creat pe om ca încununare a întregii
creaţii. Omul a fost chemat ca un veritabil partener la desăvârşirea creaţiei
Asumându-şi cele zidite în manieră duhovnicească, omul ar fi putut
contempla raţiunile adânci şi duhovniceşti ale lumii, împlinind astfel sensul
eshatologic al creaţiei. Dar sensul eshatologic al creaţiei, cu siguranţă, este
de natură eshatologică, deoarece creaţia nu îşi este autoinsuficientă sieşi, ci
aspiră la comuniunea profundă cu Creatorul ei.
În starea paradisiacă, chipul lui Dumnezeu în om era perfect, aşa
încât, urmând povaţa părintească divină, protopărinţii neamului omenesc
erau capabili de o viaţă omenească desăvârşită. Această viaţă are la bază
comuniunea morală cu Dumnezeu, care a înzestrat pe om cu minte luminată,
cu inimă curată, cu voinţă dreaptă "Dumnezeu a făcut pe om drept" (Ecl. 7,
29), toate îndreptate spre Dumnezeu, cu trupul deplin sănătos, şi fără niciun
neajuns, şi i-a pregătit condiţii de viaţă demnă, ca stăpân al lumii materiale;
iar munca, având şi ea originea în rânduiala dumnezeiască şi fiind mai mult
punere plăcută în lucrare a puterilor trupeşti şi sufleteşti, spre întărirea
acestora, era, aşa cum se cuvine a fi totdeauna, mijloc demn de suţinere a
vieţii omeneşti şi de continuă propăşire a acesteia. Toate acestea privite
împreună arată o mare şi desăvârşită armonie în viaţa paradisiacă; armonie a
omului cu Dumnezeu, după a Cărui rânduială se trăia, bucurându-se omul de
toate darurile; armonie a omului cu sine însuşi, având sufletul lipsit de
35
Adrian Lemeni, Sensul Eshatologic al Creaţiei, Ed. a II-a revizuită, Ed. ASAB, Bucureşti, 2007, p. 111;

21
patimi şi fără nicio împotrivire din partea trupului perfect sănătos şi supus;
armonie a omului cu natura înconjurătoare, care nu se opunea în niciun chip
stăpânirii lui raţionale. Acestora se adaugă în starea paradisiacă şi
posibilitatea nemuririi trupeşti, nu după fire, ci cu ajutorul harului, dacă
protopărinţii ar fi rămas în chip neabătut pe linia binelui.36
Aşadar, în starea primordială omul a fost curat de pornirile rele şi cu o
tendinţă spre binele comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, dar nu întărit în
această curăţie şi în acest bine.El era conştient şi liber, iar în conştiinţă şi
libertate avea tendinţă spre cele bune. Dar el nu realizase o conştiinţă
progresată a binelui şi a adevărului, nici o libertate asigurată împotriva
posibilităţii de a fi robit de anumite pasiuni. Dumnezeu cel personal, creator
şi proniator, Se arăta cu o evidenţă de necontestat în oglinda netulburată a
sufletului şi toate bunele intenţii ale omului se întâlneau cu cele sugerate
interior de către Dumnezeu. Naturalul şi supranaturalul nu formau două
nivele distincte, al vieţii şi al realităţii, ci erau îmbinate într-o singură ordine
de viaţă, clară şi bună în acelaşi timp. Dacă această nevinovăţie s-ar fi
consolidat prin fapte de stăruinţă în ea, forţa spirituală ar fi devenit aşa de
mare, că legea corupţiei n-ar fi putut să-şi impună stăpânirea nici în lume,
nici în trup.Potenţa nemuririi, pe care o avea omul în sine, prin spiritul său
creat după chipul lui Dumnezeu, ar fi devenit realitate.37
Sfântul Serafim de Sarov descrie starea originară a protopărinţilor
astfel: "Adam a fost făcut a fi de nevătămat de lucrarea oricăreia dintre
stihiile zidite de Dumnezeu în asemenea măsură, încât nici apa nu-l putea
îneca, nici focul nu-l putea arde, nici pământul nu-l putea înghiţi în
adâncurile sale, nici văzduhul nu-l putea vătăma cu vreo lucrare oarecare.

36
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, op. cit., p. 52;
37
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 410-412.

22
Toate îi erau supuse lui, ca unui ales al lui Dumnezeu, ca unui împărat şi
stăpân al făpturii.Şi toate îl admirau ca pe o cunună cu totul desăvârşită a
zidirilor lui Dumnezeu. Din suflarea de viaţă, insuflată atunci în faţa lui
Adam din atoatefăcătoarea gură a Atotziditorului şi Atotţiitorului
Dumnezeu, Adam atât s-a înţelepţit, că din veac nu a mai fost vreodată, şi
abia de va mai fi să fie cândva pe pământ vreun om mai înţelept şi mai
însemnat decât el. Când Domnul i-a poruncit să dea nume celorlalte făpturi,
el a dat fiecăreia în parte un astfel de nume, încât cuprindea deplin toate
înzestrările, toată puterea şi toate însuşirile osebite pe care le avea fiecare
după darul lui Dumnezeu, dăruit de El în clipa zidirii. Datorită acestui dar
suprfiresc al harului lui Dumnezeu, trimis lui prin suflarea cea de viaţă, a
putut Adam să vadă şi să înţeleagă pe Domnul umblând prin Rai, să
priceapă cuvintele Lui şi împreună-vorbirile Sfinţilor Îngeri şi graiul tuturor
animalelor, al păsărilor şi al târâtoarelortrăitoare pe pământ, şi tot ceea ce
acum pentru noi, din pricina căderii din har şi a păcătoşeniei, ne este
ascuns, iar lui Adam, până la cădere, îi era atât de limpede. Domnul
Dumnezeu a dăruit şi Evei aceeaşi înţelepciune, aceeaşi tărie şi
atotputernicie, precum şi toate celelalte însuşiri bune şi sfinte."38
Omul cel întâi-creat nu s-a mişcat către Dumnezeu, Arhetipul şi
principiul lui natural, ci în direcţie opusă, fapt care a răsturnat, cum era
natural, şi funcţionalitatea organismului lui psiho-somatic. Din moment ce s-
a schimbat punctul de referinţă sau atracţie al omului, puterile sufletului nu
mai folosesc lucrările simţurilor, ci sunt folosite de acestea. În loc ca sufletul
să se concentreze în el, şi, în continuare, în Dumnezeu, şi să unească astfel
toate cele divizate de natura lor, el se lasă atras de cele sensibile, şi, în cele

38
Apud. Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii..., Viaţa şi învăţămintele Sfântului Serafim de Sarov, 1995,
p. 77-78.

23
din urmă, e înrobit, prin intermediul simţurilor de acestea. Odată cu refuzul
lucrării conform naturii şi supunerea lui, contrară naturii, lumii sensibile,
omul a scindat şi unitatea relativă sau potenţială, pe care, aşa cum am văzut,
o crea existenţa sa ca şi chip al lui Dumnezeu în univers. Folosindu-se rău de
puterea naturală dată lui pentru unirea celor divizate (material – spiritual), el
a creat mai degrabă diviziunea celor ce erau unite.39

1.5. Alterarea chipului lui Dumnezeu în om prin căderea în păcat

Când Dumnezeu a creat omul, pe Adam şi Eva, întâia familie, El a


creat o capodoperă.Dar odată cu păcatul, cu nerespectarea poruncii lui
Dumnezeu, a singurei porunci dinainte de cădere, această capodoperă a fost
deteriorată, s-a pervertit. Era foarte greu pentru om să se menţină la o
anumită înălţime sau stare de superioritate faţă de celelalte creaturi cu atât
mai mult cu cât diavolul nu a suportat să vadă o creatură superioară lui,
această creatură fiind omul, iar cauza supeiorităţii fiind capacitatea sa de a
iubi. Întrucât întâiul cuplu, întâia familie trăind într-o mare iubire, iubirea
perfectă sau nepervertită - deoarece natura omului era încă pură, nepătată,
aproape desăvârşită - a fost invidiat de vrăşmaşul pe care Sfânta Scriptură îl
numeşte "Şarpele" sau "Duşmanul", acela care de la început s-a răzvrătit
împotriva lui Dumnezeu. El se opune întâi lui Dumnezeu, care vrea să-şi
realizeze capodopera în bărbat şi femeie, ca mai apoi să "strice" capodopera
lui Dumnezeu, ispitind omul şi făcându-l să piardă şansa de a ajunge la
desăvârşire într-un mod firesc, prin progres în iubire. Îngerul Lucifer, n-a
putut acacepta ca făpturi mai puţin inteligente să poată iubi mai mult. N-a
acceptat ca ordinea făpturilor să nu fie o ordine a inteligenţei, ci o ordine a
39
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 34-35.

24
iubirii, ca iubirea să o ia înainte şi să ajungă mai departe. Diavolul,
reprezentat simbolic prin şarpe, balaur sau potrivnic, n-a acceptat sau poate
n-a înţeles această pereche minunată, această pereche iubitoare formată din
cei dintâi oameni, Adam şi Eva, făcuţi de către Dumnezeu "după chipul şi
asemănarea lui". Neînţelegând omul, perechea formată din iubire şi bazată
pe acelaşi sentiment, fără îndoială că nu a înţeles nici sentimentul iubirii în
sine cu tot ceea ce poate să cuprindă, şi, în cele din urmă putem deduce că
diavolul nu L-a înţeles pe Dumnezeu, "căci Dumnezeu este iubire" (I In. 4,
8). El n-a suportat ca primii oameni să poată trăi în fericire, iar Dumnezeu i-
a permis să intervină şi să-i ispitească. El se adresează mai întâi Evei,
trezindu-i îndoială şi neîncredere în Dumnezeu, prezentându-L ca şi cum El,
cel care ne-a creat din iubire, ar vrea să împiedice desăvârşirea omului, iar
pe de altă parte, trezind în femeie şi mai târziu în bărbat, păcatul mândriei,
cu tendinţă de autonomie şi independenţă absolută faţă de Dumnezeu.
Mândria încolţind şi apoi punând stăpânire pe sufletul Evei, aceasta încalcă
porunca şi apoi îl determină pe Adam, care trece prin aceeaşi stare
sufletească, să săvârşească şi el păcatul. Căderea oamenilor a constat, de
fapt, într-un act de neascultare.Prin acel act ei s-au rupt de Dumnezeu, au
pierdut legătura şi dialogul cu El 40."Ei n-au mai răspuns lui Dumnezeu,
crezând că prin aceasta îşi afirmă libertatea şi autonomia. De fapt, acest
act a fost începutul închiderii egoiste a omului în sine. Prin aceasta a
devenit sclavul său propriu, socotind că devine domn peste sine, a devenit
sclavul său"41.
Neascultarea poruncii dumnezeieşti s-a răsfrânt asupra fiinţei umane
întregi, asupra trupului şi a sufletului, dar şi asupra naturii înconjurătoare.

40
Pr. Vasile Borca, op. cit., p. 195.
41
Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 468.

25
Pierderea dreptăţii originare a atras după sine alterarea naturii spirituale
umane, stricarea integrităţii şi perfecţiunii originare a puterilor sufleteşti ale
omului, sau, întunecarea chipului lui Dumnezeu în om. Prin păcat, chipul lui
Dumnezeu în om s-a stricat, s-a alterat, dar nu s-a distrus sau desfinţat.
Căderea a avut consecinţe şi asupra trupului, omul devenind muritor, adică
supus legilor naturale ale descompunerii. Prin cădere a intrat în creaţie o
mişcare spre divergenţă şi descompunere. Păcatul a modificat condiţiile de
viaţă. Omul a fost alungat din Rai, pământul a fost blestemat şi stăpânirea
omului asupra animalelor şi naturii limitată 42. Întreaga stare a omului căzut
are un caracter ambiguu, contradictoriu şi amăgitor43.
Se cunoaşte modul potrivnic voii lui Dumnezeu în care omul
paradisiac a folosit libertatea sa. Echivalând cu o ieşire conştientă din voia
divină, pe care protopărintele a experiat-o dureros, prin ruperea comuniunii
cu Dumnezeu, în urma retragerii harului, aceasta a însemnat o distrugere a
armoniei şi unităţii sale fiinţiale, secundată de aceleaşi urmări pe plan
cosmic, în lumea sensibilă. De o exercitare a stăpânirii asupra naturii a
protopărintelui nu se mai putea vorbi, căci însăşi puterea acestei demnităţi se
slăbise prin întunecarea puterilor chipului dumnezeiesc; sfinţenia făcuse loc
dialogului interior, expresia tendinţelor contrare ale elementelor psihic şi
fizic din fiinţa umana - iar natura, răzvrătită nu voia să mai recunoască în om
pe stăpânul ei şi deci să nu i se mai supună. Aceasta este marea tragedie a
căderii primordiale, pe care în frunte cu protopărintele Adam, generaţii de
oameni o vor deplânge până la Hristos44.

42
Pr. Vasile Borca, Lumea şi natura în concepţia biblică vechi testamentară. Responsabilitatea omului
pentru desăvârşirea creaţiei.,în Rev. „Ortodoxia Maramureşeană”, nr. 3, 1998, p. 111.
43
Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 472.
44
Nicolae V. Stănescu, Consideraţii asupra armoniei primordiale şi asupra rolului sfinţeniei în
restabilirea ei, în „Studii teologice”, nr. 9-10, 1958, p. 534, 535.

26
Abia după săvârşirea păcatului s-a trezit conştiinţa vinovăţiei: "Atunci
li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi" (Fc. 3, 7). Şi
mai mult decât atât omul a anulat toate şansele pe care i le-a oferit
Dumnezeu pentru căinţă şi înddreptare, aşa cum n-a luat în considerare nici
povaţa prevenitoare de la început. Starea de păcătoşenie izvorâtă din vina
neascultării şi moartea, ca rod al păcatului strămoşesc, s-au extins de la
Adam la toţi urmaşii săi şi la întreaga fire. Odată cu păcatul omul s-a
îndepărtat de la idealul fixat de către Dumnezeu, şi anume acela de a ajunge
la desăvârşire; raportul omului cu Dumnezeu şi natura înconjurătoare s-a
deteriorat. Dispariţia sa a fost consecinţa îndepărtării omului de idealul fixat
de Dumnezeu. Dar acest ideal nu s-a anulat. Dumnezeu nu-şi schimbă
planurile Sale.El rămâne constant în hotărârile luate. Aşadar omul trebuia să
recâştige ceea ce pierduse şi să pornească din nou spre ţinta asemănării cu
Dumnezeu.

27
Capitolul II. Elemente de antropologie noutestamentară

Antropologia biblică este o unitate pe parcursul întregii Sfintei


Scripturi. Ea se bazează pe creaţionismul divin şi prin urmare pe unitatea de
origine şi fraternitatea întregii omeniri. În cartea Facerii, această invăţătură,
este exprimată cel mai concret şi pe urmă este continuată şi detaliată pe tot
cuprinsul Sfintei Scripturi.45
Crearea omului, respectiv a întregii omeniri, reprezentată în perechea
biblică "om şi femeie", este o culme a creţiei divine. Dacă celălalte fiinţe şi
lucruri au intrat în existenţă printr-un simplu imperativ divin: "să fie", despre
om citim în Biblie că a fost creat printr-o participare specială a lui Iahve,
care a zis: "Să facem om după chipul şi asemănarea nostră" (Fc. 1, 26).
"Cine este această fiinţă – se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur - ,
care pare că impune atâta prudenţă Creatorului? Nu trebuie să ne mirăm
căci omul depăşeşte în demnitate toate creaturile vizibile, care n-au fost
create decât pentru el".46 Omul este prin urmare centrul în jurul căruia
Dumnezeu rânduieşte creaţia Sa, căci lui îi dă în stăpânire tot ceea ce a creat
mai înainte (Fc. 1, 28-30).
După ce descrie superioritatea omului şi scopul înalt pentru care a fost
creat, Sfântul Vasile cel Mare încearcă să formeze în ascultătorii lui
convingerea despre demnitatea naturii lor, ca să-şi făurească o idee

45
Pr. lect. univ. Dr. Vasile Borca, art. cit., în „Ortodoxia Maramureşeană”, nr. 7, 2002, p. 93.
46
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, (Omilia a 8-a), trad. Dumitru Fecioru, în PSB, vol. 21,
Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1987, p. 100.

28
superioară despre ei înşişi. Pe lângă învăţăturile împărtăşite ocazional prin
cuvântările sale, rosteşte o Omilie despre cunoaşterea de sine. Tema ei
porneşte de la textul biblic: "Păzeşte-te ca să nu intre în tine gândul
nelegiuit" (Dt. 15, 9). Desigur că şi-n filosofia antică exista preceptul
socratic: "Cunoaşte-te pe tine însuţi", dar Sfântul Vasile aprofundează
problema existenţei umane de pe poziţii creştine, arătând că omul are datoria
să-şi cunoască valoarea sa, dar în aceeaşi măsură să-şi recunoască şi
defectele, altfel nu este posbil progresul moral. Ca metodă, le recomandă
practicarea examenelor de conştiinţă care le este folositor "celor ce sunt
sănătoşi şi celor care nu sunt; el vindecă pe unii şi perfecţionează pe
ceilalţi".47 Însă ca profund cunoscător al medicinii, al biologiei şi al
psihologiei, predicatorul nostru atrage atenţia asupra faptului că "dintre
toate fiinţele raţionale, numai noi, oamenii, suntem aceia care suferim în
fiecare zi şi în fiecare clipă tot felul de schimbări şi modificări. Că noi nu
suntem permanent aceiaşi, nici în ceea ce priveşte trupul, nici în ceea ce
priveşte gândul; ci trupul nostru consumându-se pe de-o parte, iar pe de
alta formându-se neîncetat, se găseşte continuu în mişcare şi
transformare"48.
Sfântul Vasile tratează în predicile sale, despre om, realitatea cea mai
sublimă a existenţei văzute. "Mare lucru este omul", exclamă el în unul din
comentariile sale, continuând apoi cu o serie de întrebări profunde
întemeiate pe Revelaţia divină: "Care dintre lucrurile de pe pământ a mai
fost făcut după chipul Creatorului? (Fc. 1, 26). Cui oare i s-a hărăzit
puterea şi stăpânirea asupra animalelor zburătoare, asupra celor din apă şi

47
Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Kesariei Kapadokiei, trad. Iosif, mitropolitul primat, Bucureşti, 1898, p.
179, apud. Constantin Duţu, Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare, în Rev. „Studii
Teologice”, nr. 1-4, 1979, p. 40.
48
Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmul 44, p. 231-232.

29
asupra celor de pe uscat?" (Fc. 1, 28). Ca să dea următorul răspuns, care
arată din nou măreţia omului: "numai cu puţin a fost mai prejos de valoarea
îngerilor (Ps. 8, 6) din cauza legăturii lui cu trupul cel pământesc". 49
Măreţia omului, superioritatea lui faţă de întreaga creatură văzută, rezultă
din faptul că, la originea sa, Creatorul "a suflat în faţa lui" (Fc. 2, 7).
A vorbi despre om şi mai cu seamă a-l înţelege, înseamnă a-L
cunoaşte pe Dumnezeu ca Arhetip al chipului uman.
Nicio creatură din lumea văzută nu a ajuns până la Dumnezeu, n-a
putut să intre în legătură cu El, cum a făcut-o omul, pentru că numai el este
creat în natura sa spirituală, imprimând celei mai perfecte creaturi văzute
acel element spiritual, care să-l facă stăpân tuturor creaturilor vizibile şi să-l
ridice la o treaptă mai înaltă în care este obligat să laude şi să preamărească
pe Creator, şi să caute să ajungă la asemănarea cu El, prin dezvoltarea
tuturor facultăţilor sale spirituale.50
Scrierile neotestamentare mărturisesc nu numai experienţa mântuirii
în Hristos şi credinţa în Hristos ca mijlocitor al creaţiei, ci şi experienţa
Duhului Sfânt şi speranţa transfigurării prin El a lumii într-o lume a lui
Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel despre credincioşi, că prin Duhul Sfânt
este "turnată" iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre (Rom. 5, 5). Oamenii
sunt "născuţi" din nou din Duhul (In. 3, 3-5).
Prin constituţia sa dihotomică omul este inelul de legătură al lumii
materiale cu cea spirituală, este un microcosmos adică sinteza sau universul
în miniatură, ţinând legătura cu toate părţile lumii. Antropologia biblică
accentuează adevărul că fiinţa umană este o creatură unitară chiar dacă este

49
Apud. Constantin Duţu, Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare, în Rev. „Studii
Teologice”, nr. 1-4, 1979, p. 39.
50
Drd. Petru Semen, Învăţătura despre suflet în cărţile Vechiului Testament, în Rev. „Studii Teologice”,
nr. 9-10, 1977, p. 673.

30
compusă din cele două elemente constitutive: trup şi suflet, că descendenţa
întregii omeniri se află într-o singură pereche de oameni, Adam şi Eva,
creată de Dumnezeu.51
În predica Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli întâlnim frecvent
mărturii despre crearea omului, despre constituţia sa dihotomică, despre
menirea şi valoarea sa luate din referatul biblic al lui Moise (Mt. 19, 4-6; FA
17, 26; I Cor. 14, 45-47). Exceptând aspectul soteriologic şi cel eshatologic,
mai puţin dezvoltate în Vechiul Testament, Noul Testament expune aceeaşi
învăţătură despre om, care a fost descoperită anterior prin Moise şi profeţi.
Prin aceasta se adevereşte caracterul unitar al Revelaţiei. Ambele
Testamente formează o unitate indisolubilă, care este unitatea cuvântului
dumnezeiesc descoperit oamenilor.52
Dumnezeu nu este pentru om un "principiu" exterior, de care ommul
atârnă în mod exterior, ci în mod real şi adevărat principiul şi telul lui
ontologic. Fiind plăsmuit după chipul lui Dumnezeu, omul este alcătuit
teologic. Şi pentru ca să fie adevărat, el trebuie să existe şi să trăiască în
fiecare clipă teocentric.53 Când îl neagă pe Dumnezeu, omul se neagă pe sine
însuşi, şi se autodistruge. Când vieţuieşte teocentric, el se pune în valoare la
infinit pe sine însuşi, se dezvoltă şi întregeşte în veşnicie.
Antropologia biblică sau creştină este într-o strânsă interdependenţă şi
conexiune cu teologia ortodoxă care întotdeauna a rămas fidelă învăţăturii şi
credinţei apostolice a Bisericii primare. Teologia ortodoxă este învăţătura
autentică a Mântuitorului şi Sfinţilor Apostoli, fixată, aprofundată şi trăită de
sinoadele ecumenice, de Sfinţii Părinţi, nediluată şi nealterată de ereziile din
51
Pr. lect. univ. Dr. Vasile Borca, Câteva repere şi precizări introductive asupra antropologiei biblice, în
Rev. „Ortodoxia Maramureşeană”, nr. 7, 2002, p. 94.
52
Pr. lect. Dumitru Abrudan, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, în Rev. „Studii Teologice”,
nr. 3-4, 1978, p. 264.
53
Panazotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ediţia a II-a,
Sutdiu introductiv şi traducere: diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 84;

31
cursul veacurilor, nici sufocată de inovaţiile catolice ori laicizată şi
desacralizată de negativismul şi evoluţionismul modern şi contemporan.
Ocupându-se cu originea şi poziţia excepţională a omului în cadrul
creaţiei, cu structura fiinţei umane şi scopul său final, antropologia biblică,
spre deosebire de cea profană, pune în valoare transcendenţa omului în
raport cu creaţia, studiindu-l în perspectiva comuniunii lui cu Dumnezeu şi
cu semenii. Fiind creat ca fiinţă socială (Fc. 2, 18), omul poate exista ca
persoană numai în starea de comuniune cu Creatorul său şi cu aproapele,
altfel, destinul lui devine tragic.

2.1 Restaurarea demnităţii umane în şi prin Iisus Hristos

Omul, căzând în păcat a intrat sub stăpânirea acestuia şi a morţii,


pirzând fericita stare a dreptăţii originare, adică a comuniunii harice cu
Dumnezeu. "Căci plata păcatului este moartea" (Rom. 6, 23), moartea
sufletească, trupească, şi osândă spre moartea veşnică, adică spre veşnică
despărţire de Părintele ceresc. Dar Părintele ceresc nu voia pierderea veşnică
a omului, adică intrarea acestuia în osânda veşnică, pentru că nu acesta este
motivul creării omului, ci fericirea. Aşadar, Dumnezeu din nemărginita Sa
bunătate şi nemăsurată iubire de oameni a aflat prin înţelepciunea Sa infinită
mijlocul cel mai bun al scoaterii din robia păcatului şi a morţii, şi anume
întruparea Fiului Său. Temeiul şi izvorul mântuirii este bunătatea
dumnezeiască revărsată ca iubire. "Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe
Fiul Său cel Unul Născut L – a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică" (In. 3, 16).54

54
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, op. cit., p. 58.

32
Potrivit făgăduinţei făcute înainte de izgonirea din Rai, când
Dumnezeu se adresează "şarpelui", "Duşmănie voi pune între tine şi femeie,
între sămânţa ta şi sămânţa ei; acesta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa
călcâiul" (Fc. 3, 15), El va trimite un Răscumpărător, pe însuşi Fiul Său,
pentru a izbăvi neamul omenesc cel căzut. Acesta va omorî moartea şi va
restaura demnitatea lui Adam celui căzut. Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu Întrupat, în calitatea sa netăgăduită de Dumnezeu
adevărat şi om adevărat, are puterea de a reface genealogia umană coruptă,
de a-i restabili calea pe făgaşul spre divinitate. Această lucrare era imposibil
de realizat de vreunul din reprezentanţii omenirii, fiind incapabil să se
elibereze din această robie prin puterile proprii. Acest lucru l-a putut realiza
numai Omul Absolut, Omul Divin, prin care fiecare om s-a făcut părtaş la
natura divină. În El, în Hristos, Omul Absolut, s-a păstrat chipul nealterat al
omului, aşa cum l-a creat Dumnezeu-Creatorul.55 Prin Fiul lui Dumnezeu
Întrupat, omul devine fiu al lui Dumnezeu şi semen sau frate al lui Iisus
Hristos-Dumnezeu, atingând prin aceasta cea mai înaltă stare şi demnitate
umană. Aceasta înseamnă o intercomuniune divino-umană şi invers. Or,
această comuniune intimă a omului cu Divinitatea, presupune o dimensiune
veşnică, deoarece Dumnezeu nu poate lăsa o fiinţă cu care a acceptat
comuniunea, să piară, după cum nici noi n-am lăsa să piară pe cei iubiţi ai
noştri.56
"Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu";
frază rostită de majoritatea Sfinţilor Părinţi, vrând să exprime esenţa însăşi a
creştinismului: o coborâre de negrăit a lui Dumnezeu până la ultimele limite
ale decăderii noastre omeneşti, până la moarte – coborâre a lui Dumnezeu
55
Nikolai Berdiaev, Sensul creaţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 86, 240.
56
Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, OMUL Încununare a operei de creaţie, Natura şi destinul său în lumina
Revelaţiei Biblice a Vechiului Testament, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007, p. 284.

33
care deschide oamenilor o cale de înălţare, adică orizonturile nesfârşite ale
unirii fiinţelor create cu dumnezeirea. Calea coborâtoare a Persoanei divine a
lui Hristos face posibilă persoanelor umane o cale urcătoare în Duhul Sfânt.
A trebuit ca smerenia de bunăvoie, kenoza răscumpărătoare a Fiului lui
Dumnezeu să aibă loc, pentru ca oamenii căzuţi să-şi poată îndeplini
chemarea lor, aceea a îndumnezeirii fiinţei create prin intermediul harului
necreat. Astfel, opera de răscumpărare a lui Hristos, Întruparea Cuvântului,
pare pusă aici în raport direct cu sfârşitul ultim propus creaturilor, adică
unirea cu Dumnezeu. Dacă această unire este realizată în Persoana Divină a
Fiului, Dumnezeu făcut om, trebuie ca aceasta să se realizeze în fiecare
persoană omenească, trebuie ca fiecare dintre noi, la rândul său, să devina
dumnezeu prin har.57
De abia în Hristos natura umană e activată în autenticitatea şi
deplinătatea ei. Natura umană aduce şi în Hristos voinţa ei naturală. Dar
modul în care e activată voinţa aceasta e ales de Ipostasul divin, Care nu o
activează niciodată contrar naturii umane. În Hristos voinţa şi tendinţele
naturii umane nu sunt strâmtorate de un subiect autonom purtat de porniri
individualiste, ci de Ipostasul divin, care le dă o actualizare favorabilă
tuturor, dar şi conformă cu voia lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu Cuvântul cel
Întrupat, departe de a împiedica sau altera tendinţele voii şi potenţele firii
umane, tocmai el le-a putut actualiza în mod autentic, în conformitatea lor cu
voia Lui. Dacă Hristos a actualizat în modul cel mai propriu naturii voia ei
naturală, El a personalizat-o în modul cel mai autentic. În El Însuşi, ca
model al omului, se include virtual potenţa caracterului personal al omului;
pe lângă aceea, dacă ipostasul e modul de subzistenţă concretă a firii, atunci

57
Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.97-
98.

34
Logosul divin e fundamentul ultim în care subzistă concret firea oricărui om
ca ipostas.58
Toate ipostasurile umane au pe Ipostasul Cuvântului ca ipostas ultim.
Dar firea omenească a lui Hristos îl are pe Dumnezeu-Cuvântul ca ipostas
într-un mod atât de intim, că ea nu mai are un ipostas propriu, ca în ceilalţi
oameni. Numai aşa aceştia pot avea şi ei în mod mai deplin pe Dumnezeu
Cuvântul ca ipostas ultim. În acelaşi timp, ipostasurile lor se întăresc prin
relaţie cu Cel mai ferm ipostas al firii umane, căci Acesta e cel care o
deschide pe aceasta cel mai mult, iar prin ea, şi ipostasurile lor ca ferestre
deschise spre Dumnezeu şi între ele.59

2.2. Antropologia paulină

Sfântul Pavel are o antropologie tâlcuind ideea de ştiinţa despre om în


alcătuirea sa trupească şi sufletească. Dar o antropologie concepută numai în
acest sens nu acoperă şi nu formează partea cea mai importantă a
antropologiei pauline. Sfântul Pavel nu urmăreşte în examinarea constituţiei
trupeşti şi sufleteşti a omului un scop pur descriptiv. Nu are intenţia să ne
înveţe ce gândeşte el despre alcătuirea omului, ca să ne impună eventual
această concepţie şi nici nu doreşte să ne instruiască în sensul ştiinţelor
naturale şi să se oprească numai la atât. Datele de antropologie fiziologică
paulină sunt un auxiliar. Omul în epistolele pauline este considerat
întotdeauna în raport cu Dumnezeu60.

58
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Ortodoxă Dogmatică (II), Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti
1978, p. 41-43.
59
Ibidem, p. 48.
60
Pr. Prof Grigorie T. Marcu, „Omul cel nou – În concepţia antropologică a Sf. Apostol Pavel”, în
„Studii Teologice” nr.7-8, 1951, p. 425.

35
Omul (ἀνθρώπος). Punctul de plecare în cercetarea terminologiei
pauline va fi însăşi noţiunea de om (ἀνθρώπος). În scrisorile pauline, această
noţiune are mai multe înţelesuri, determinate fie de împrejurările în care o
foloseşte Sfântul Pavel, fie de necesităţi care l-au obligat să apeleze la ea,
însă, într-un cuvânt, noţiunea aceasta exprimă la Sfântul Pavel, ca de altfel
pretutindeni în Noul Testament, mărginirea cugetării şi a acţiunilor
omeneşti, în contrast cu Dumnezeu şi cu revelaţia Sa.
Inima (καρδία), Constiinţa (συνείδησις), Raţiunea (νοῦς), Sufletul
(ψυχή), Duhul omului (πνεῦμα), Carnea (σάρξ), Trupul (σῶμα). Pluralitatea
înţelesurilor din noţiunile de mai sus rezultă din elasticitatea terminologiei
pauline. În realitate, Pavel nu ne descrie omul în sine, ci descrie mai degrabă
diversele relaţii ale omului înaintea lui Dumnezeu. Apoi, aceşti termeni nu
desemnau, realmente, părţi ale omului, ci desemnau, mai curând, aspecte ale
omului întreg, văzut din perspective diferite. Cine vede în această parte a
antropologiei pauline numai elementul anatomic sau psihologic, acela nu a
pătruns gândirea Apostolului. Tot ceea ce spune Sfântul Pavel despre
constituţia omului ajută la înţelegerea deplină a concepţiei sale despre
mântuirea realizată în Hristos.
Omul trupesc şi omul duhovnicesc (ὁ ψυχικὸς ἄνθρωπος şi ὁ
πνευματικῶς ἄνθρωπος). Pentru prezentarea condiţiei religioase a omului
contemplat de el, Sfântul Pavel are o seamă de formule terminologice, care
arată cât de departe sau cât de aproape este acest om de viaţa creştină, adică
de Hristos. Aceste formule ne conduc la esenţialul antropologiei pauline. Ele
împart viaţa omului în două şi odată cu aceasta şi viaţa omenirii. Criteriul
după care se operează această împărţire este de ordin etic. Două grupe de
astfel de formule exprimă, cu o deosebită plasticitate, concepţia Sfântului

36
Pavel despre starea morală a omului: omul trupesc şi omul duhovnicesc,
omul cel vechi şi făptura cea nouă.
Sfântul Pavel stabileşte o deosebire între omul natural şi cel
duhovnicesc. El foloseste adjectivele ψυχικὸς (natural) şi πνευματικῶς
(duhovnicesc) într-o oarecare măsură în sensuri diferite faţă de substantivele
ψυχή şi πνεῦμα. Omul duhovnicesc este cel ce are πνεῦμα pe care omul
natural nu o posedă. Omul duhovnicesc se referă uneori la toţi credinciosii,
iar alteori termenul este restrâns la aceia care au daruri speciale (I Cor 14,37;
Gal 6,1). Ideea de "duhovnicesc" nu este, în mod cert, rezervată pentru o
clasă elitistă a creştinilor. Mai important este că în mintea lui Pavel omul
natural, pentru a deveni duhovnicesc, are nevoie de harul dumnezeiesc.
Omul cel vechi şi făptura nouă (ὁ παλαιός ἄνθρωπος şi ὁ καινὸς
ἄνθρωπος). Examinarea locurilor din scripturile pauline, în care apar
expresiile ὁ παλαιός şi ὁ νέος ἄνθρωπος, ne ajută să aruncăm o privire
sintetică asupra concepţiei pauline despre omul cel vechi şi făptura nouă.
Noua existenţă este în întregime numai lucrarea lui Hristos. Nu există o
legătură de creştere între vechi şi nou. La crucea lui Hristos este omorât
omul vechi faţă de păcat, vechea existenţă este stearsă. Vedem că ὁ καινὸς
ἄνθρωπος este opusul lui ὁ παλαιός ἄνθρωπος. Omul cel nou este omul
restabilit prin Hristos în condiţia religios-morală pe care o deţinea înainte de
păcatul lui Adam, este omul care reintră în ascultarea lui Dumnezeu, este
omul care consimte cu intenţia dumnezeiască din momentul creării, care l-a
vrut să fie spre lauda măririi Sale.

2.3. „Omul cel nou” în concepţia antropologică a Sf. Apostol Pavel

37
Măreţia Fiului lui Dumnezeu întrupat constă şi în faptul că a fost
primul om fără de păcat. Omenitatea Lui a fost desăvârşită atât sub raport
creatural, cât şi din punct de vedere moral. Dumnezeu fiind, s-a făcut om
deplin, ca să ne arate că se poate vieţui în trup şi fără a fi robi păcatului.
Exigent în alegerea termenilor, Sf. Apostol Pavel tocmai acest adevăr
îl exprimă când scrie creştinilor din Roma că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său
"întru asemănarea trupului păcatului" şi a "osândit păcatul în trup" (Rom.
8, 3). Trupul lui Hristos a fost trup real, nu părut (cum filosofau, pieziş,
Docheţii), dar nu putea fi calificat, ca trupurile noastre, "trup al păcatului",
deoarece s-a dovedit invulnerabilul faţă de păcat.
Cea mai deplină predică pe care Mântuitorul a adresat-o mulţimii
culminează cu un îndemn "Fiţi desăvârşiţi , precum Tatăl vostru cel ceresc
desăvârşit este!" (Mt. 5, 48). Sfântul Apostol Pavel a reluat această temă în
predicile şi epistolele sale, toată viaţa sa ulterioară hristofaniei din preajma
porţilor Damascului, fiind o necurmată pregătire de imitare a modelului:
Hristos61. Era conştient că a izbutit: "Mie a vieţui este Hristos" (Filip. 1. 21);
"nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine" (Gal. 2, 20). Şi mai ştia că
încă mai are de alergat: "Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit
(răsplata); dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către
cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării celei de sus a lui
Dumnezeu , în Hristos Iisus" (Filip. 3, 13-14).
Din plinătatea acestei trăiri maximaliste în Hristos a ţâşnit
cuceritoarea sa învăţătură despre omul cel nou, neâncetând în a arăta spre
Hristos: El este Modelul. Ca şi Mântuitorul Hristos, Pavel Apostolul nu ţine
să fie admirat; se mulţumeşte să se ştie urmat!

61
Pr. Dr. Constantin Coman, „Antropologie paulină – dihotomism sau trihotomism” , în Rev.
„Otodoxia”, nr. 1-2, 1999, p. 36.

38
Terminologic, trei expresii echivalente definesc rodul comuniunii sale
cu Hristos, la părtăşia căreia ne cheamă cu vigoarea pe care a pus-o în
eroicele asalturi misionare dintre convertire şi martiriu:
1. om duhovnicesc;
2. om nou;
3. bărbat desăvârşit.
Omul duhovnicesc este o realitate antropologică superioară, de
provenienţă şi structură specific creştină. El este capabil să inţeleagă cuvinte
învăţate de la Duhul Sfânt, nu numai din sfera sofiei omeneşti , care trece pe
planul al doilea, dacă nu se dispensează cu totul de ea, din clipa în care a
devenit receptiv faţă de revărsările harice. "Dacă i se pare cuiva că este
prooroc sau om duhovnicesc , să cunoască că cele ce vă scriu sunt porunci
ale Domnului" (I Cor. 14, 37). Omul duhovnicesc este darul pe care Fiul lui
Dumnezeu întrupat îl face firii noastre desfigurate de păcat.
Omul cel nou este o paralelă a omului duhovnicesc. Actul prin care ia
naştere omul nou este botezul. Renaşterea săvârşită în botez e numai
începutul procesului de înnoire a omului. Omul cel vechi se sfârşeşte virtual
la botez, şi tot acolo începe omul cel nou. Faptic, însă, omul cel vechi
continuă să subziste în fiecare creştin, alături de cel nou. Ca perfecţiune
morală, omul cel nou corespunde întru totul omului paradisiac, omului ieşit
din mâinile lui Dumnezeu. Tot omul, fără deosebire, poate deveni „om
nou”. Orice discriminări, altele decât cele de natură morală, cad în faţa
valabilităţii universale a înnoirii în Hristos. Amănuntul acesta este accentuat
ferm în Gal. 6, 15: "În Hristos Iisus nici tăierea-împrejur nu poate ceva ,
nici netăierea-împrejur, ci făptura cea nouă".
Bărbatul desăvârşit este omul înnoit prin baia naşterii celei de a doua
(Tit 3, 5), care nu precupeţeşte niciun efort pentru dezvoltarea stării de care

39
s-a învrednicit a se împărtăşi prin botez. Pentru mântuirea personală, el face
atât cât face şi Dumnezeu (fără să fie vorba de o participare egală). Am
înţeles că aşa cum Dumnezeu face totul pentru ca să-l ajute să se mântuiască,
tot aşa face şi el tot ce-i stă în putinţă pentru ca să-şi desăvârşească
mântuirea personală. Dumnezeu, fireşte, dă mai mult. Dar bărbatul
desăvârşit dă şi el ceva; iar acest ceva reprezintă suma putinţelor sale,
maxima sa contribuţie personală în vederea perfectării mântuirii sale, şi chiar
şi a altora.62

62
Pr. Prof Grigorie T. Marcu, op. cit., p. 425.

40
Capitolul III - Teorii contemporane cu privire la
crearea omului şi a lumii

Viziunea autonomă asupra lumii îşi are rădăcinile în filozofia antică


grecească care a cunoscut diferite transformări pe parcursul a mai bine de
700 de ani, până către secolul al IV-lea d.Hr. Lumea antică n-a cunoscut
conceptul de creaţie în adevăratul sens al cuvântului. Divinitatea absolută
sau anumiţi zei erau văzuţi doar ca nişte demiurgi care prelucrau o materie
preexistentă. Alteori lumea era văzută ca o emanaţie din fiinţa divinităţii.
Panteismul gândirii antice transforma omul într-o rotiţă dintr-un uriaş
mecanism care-i strivea fără milă orice aspiraţie spre libertate.63
Cosmologia în Evul Mediu face trecerea de la cosmologia antică la
cea ştiinţifică modernă. Nu putem înţelege mutaţiile care s-au produs în
cosmologie, trecându-se de la panteismul din antichitate la o variantă
extremă (deismul) din Evul Mediu şi modernitate, fără să ţinem cont de
contextul istoric care a influenţat tiparele de gândire ale vremii respective. 64
Cosmologia acestei perioade s-a bazat în Apus mai mult pe filosofia lui
Aristotel şi pe gândirea Fericitului Augustin, ambii făcând separaţie clară

63
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Teologie şi Cultură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 76;
64
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Raţionalitatea creaţiei şi implicaţiile ei, în Rev. Ortodoxia, nr. 3-4,
1993, p. 34;

41
între lumea sensibilă şi cea inteligibilă, spărgând astfel unitatea cosmologiei
răsăritene care vedea compatibilitate între natură şi har.
Teoriile contemporane cu privire la originea lumii pun în discuţie
problema începutului şi a sfârşitului ei. Concepţia dezvoltată pe baza
premiselor impuse de modernismul actual acceptă ideea unei lumi, a unui
univers static, infinit, fără început şi fără sfârşit.. Doctrina existenţei unui
început şi sfârşit al universului ar fi părut bizară, în contradicţie cu concepţia
ştiinţifică despre lume.65
Teoriile contemporane cu privire la originea lumii au ajuns să
proclame ireversibilitatea universului prin aşa numita săgeată a timpului,
aceasta fiind o reprezentare ce permite articularea timpului cu veşnicia.
"Săgeata timpului se va impune ca un nou mod de a gândi eternitatea. La
început, aceasta fusese socotită un simplu reflex al caracterului aproximativ
al cunoaşterii noastre, însă o vom regăsi de acum înainte ca o condiţie, ea
însăşi necondiţionată, a tuturor obiectelor fizicii, de la atomul de hidrogen
până la universul însuşi. Ea este cea care ne permite să înţelegem
solidaritatea multiplelor temporalităţi ce compun universul nostru, a
proceselor ce împărtăşesc acelaşi viitor, şi poate chiar însăşi acestor
universuri pe care le putem gândi acum într-o nelimitată succesiune.66

3.1. Creaţionismul

Creaţionismul este teoria conform căreia la baza a tot ce există este un


Creator. Creaţionismul se poate împărţi în două categorii şi anume:

65
Pavel Cherescu, In Memoriam Liviu Borcea (1936-2006) dascăl şi istoric, Ed. Universităţii din Oradea,
2011, p. 177.
66
Ilya Prigogine, Între eternitate şi timp, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 207.

42
creaţionismul biblic şi creaţionismul ştiinţific. În continuare voi încerca să
detaliez pe cât posibil aceste două categorii.
Creaţionismul biblic are la bază textul Sfintei Scripturi, şi mai exact
Cartea Facerii în care se afirmă concret: "La început a făcut Dumnezeu cerul
şi pământul." (Fc. 1, 1). Astfel creaţionismul biblic îl indică pe Dumnezeu
ca şi "cauză" a tot ce există.
Potrivit Sfintei Scripturi omul este făcut după chipul lui Dumnezeu:
"Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră... Şi a
făcut Dumnezeu pe om după chipul Său" (Fc. 1, 26-27). Pe urmă, tot în
Sfânta Scriptură, se arată măreţia omului în comparaţie cu restul creaţiei, şi
anume: tot ce a făcut Dumnezeu a făcut prin puterea cuvântului, din nimic
"Apoi a zis Dumnezeu: Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi
păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului! Şi aşa a fost...Apoi a
zis Dumnezeu: Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale,
târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor! Şi aşa a fost." (Fc. 1, 20, 24),
numai omul făcând o excepţie, el fiind creat în urma consfătuirii Treimice
"Să facem om după chipul şi asemănarea noastră" (Fc. 1, 26); pe urmă
pentru crearea lui Dumnezeu a folosit pământ "Atunci, luând Dumnezeu
ţărână din pământ, a făcut pe om" (Fc. 2, 7), nu doar puterea cuvântului
cum a făcut cu restul creaţiei, ca la sfârşit să sufle asupra lui acea suflare de
viaţă "...şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie" (Fc.
2, 7) şi întru final să-l pună ca stăpân asupra creaţiei "...stăpâniţi peste peştii
mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce
se mişcă pe pământ şi peste tot pământul." (Fc. 1, 28)
Dacă la crearea lumii Dumnezeu doar a poruncit şi s-a făcut, pentru
crearea omului a fost nevoie de puţin mai mult, adică implicarea directă,
omulu fiind făcut de mâinile lui Dumnezeu "Mâinile tale m-au făcut şi mau

43
zidit" (Ps. 118, 73), şi asta nu pentru că Dumnezeu nu ar fi putut face şi omul
din nimic doar prin puterea cuvântului, ci aceasta a fost alegerea lui
Dumnezeu pentru a arăta iubirea Lui pentru oameni şi totodată măreţia
omului "Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu
cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale,
toate le-ai supus lui."(Ps. 8, 5-6).
Creaţionismul biblic este aşa de clar şi precis încât nu voi mai
tărăgăna asupra lui, fiind dezvoltat şi în capitolele anterioare. Aşadar voi
trece puţin şi peste creaţionismul ştiinţific.
Creaţionismul ştiinţific este teoria ştiinţifică ce demonstrează că este
imposibil ca speciile să apară spontan şi să evolueze, concluzionând că
pentru apariţia speciilor a fost nevoie de un Făuritor.67 Teoria creaţionistă
este acceptată de ştiinţa actuală deoarece este corectă din punct de vedere
logico-matematic şi nu contravine faptelor observate şi nu se pronunţă
asupra modului în care vietăţile au fost create. Creaţionismul ştiinţific este o
teorie ştiinţifică riguroasă şi nu provine din nici o religie anume. Teoria
creaţionistă nu se pronunţă despre modul în care a fost creată lumea.68
Teoria creaţionistă ia în discuţie numai faptele ştiinţei, ea nu face nici
o referire la Biblie. Ea afirmă că oamenii de toate rasele şi naţionalităţile se
trag toţi din primul om şi alcătuiesc specia umană.
Creaţionismul spune că actul creaţional a avut loc într-o perioadă de
timp specială. În această perioadă s-au stabilit toate legile de bază ale naturii
şi toate categoriile naturii. Omul, fiind cea mai importantă parte a creaţiei, a
fost creat special într-un proces care a durat puţin. Odată ce creaţia s-a
terminat, acest proces al creaţiei s-a conservat prin două legi energetice prin

67
Ion Vlăducă, Firmilian Gherasim, op. cit., p. 8.
68
Ibidem, p. 9.

44
care Creatorul susţine şi menţine baza sistemului de El creat. Aceste două
legi sunt: legea conservării energiei şi respectiv legea entropiei (arată că
energia folosibilă pentru lucrul mecanic este în continuă descreştere în
univers).
Se poate afirma că creaţionismul ştiinţific  este caracterizat prin:
supranatural, direcţionat din afară, cu scop clar al creaţiei, complet, aplicabil
universal. Sistemul este direcţionat ireversibil, cu o degradare în timp a
creaţiei, condusă de legea entropiei.69
Teoria creaţionistă susţine că universul a fost creat şi este guvernat de
legi în concordanţă cu Creatorul. Important este că această teorie susţine că
nu numai materia şi energia cosmosului au fost create, ci mai ales legile care
le controlează, fără să mai fie necesară modificarea  anumitor legi pe
parcursul existenţei universului.
Creaţionismul nu este încă acceptat de unii raţionalişti, pe simplul
motiv că este: naiv şi incredibil (din punctul lor de vedere), întrucât pretinde
existenţa omnipotentului Creator.          
Creaţioniştii susţin că legile de bază precum şi natura fundamentală a
materiei şi energiei nu se schimbă în mare, ele fiind create la forma
definitivă în trecut (în timpul creaţiei) şi se conservă în prezent. Legile de
bază ale naturii sunt constante şi invariabile, tot aşa cum natura de bază a
materiei şi energiei sunt  relativ constante.  Aceste concluzii sunt confirmate
de legile: gravitaţiei, termo-dinamice, ale mişcării etc.70
Legea conservării energiei arată în prezent că materia şi energia nu se
schimbă. Astfel ansamblul masă-energie nu poate fi creat sau distrus, el
poate doar să-şi schimbe starea. Se poate susţine că în prezent legile de bază

69
Henry Morris, Creaţionismul ştiinţific, Societatea Misionară Română, 1992, p. 10.
70
Joe White, Nicolas Comninellis, op. cit., p. 15-16.

45
ale naturii nu sunt în proces continuu de evoluţie, ci din contra ele sunt
destul de stabile şi conservabile.71
Din acest punct de vedere, teoria creaţionistă este net superioară celei
evoluţioniste, având singura obiecţie, pe care mulţi oameni de ştiinţă nu pot
s-o accepte din motive personale, şi anume că el postulează Creatorul
supranatural, postulat atacat adeseori de evoluţionişti care pun întrebarea:
„Dar atunci, cine l-a creat pe Creator?”
Creaţionismul prezice explicit legea a doua a termodinamicii. Acest
model postulează: Creaţia primordială a fost completă şi perfectă şi în
acelaşi timp realizată cu un scop bine definit. Este evident că acest model
admite principiul dual al conservării şi dezintegrării naturii.
Principiul conservării reprezintă de fapt legea întâi a termodinamicii şi
principiul dezintegrării, legea doua a termodinamicii (legea entropiei) este în
particular importantă în natură, întrucât ea arată că schimburile din natură
decurg spre nivele inferioare, atât din punctul de vedere energetic cât şi
informaţional.72
Teoria creaţionistă este mult mai aproape de realitate faţă de teoria
evoluţionistă. Însă teoria creaţionistă va căpăta sens cu adevărat numai
atunci când îl va regăsi în Persoana Creatorului pe Dumnezeu.

3.2. Evoluţionismul

"Vremea confruntărilor aparţine trecutului. Filosofia s-a reconciliat


de mai multă vreme cu megateoria evoluţiei, care şi-a extins sfera ei, atât
asupra macrocosmosului, cât şi asupra microcosmosului. Din nefericire, nu
se poate spune acelaşi lucru despre teologie. Gândirea occidentală este atât
71
Henry Morris, op. cit., p. 25.
72
Ibidem, p. 25.

46
de profund influenţată de ideea evoluţiei, încât reprezentările biblice sunt
interpretate adesea ca nişte rivale ale teoriei evoluţioniste. Creţionismul
continuă să apere ideea tradiţională a unui Dumnezeu, Care a creat făptura
omenească şi a destinat-o să guverneze lumea. Dar şi invers, anumiţi critici
ai religiei gândesc că nu pot să demonstreze încă, cu doctrina evoluţiei, că
ideea de creaţie este absurdă", spunea Christoph Theobald.73
Evoluţionismul este considerat mai nou o religie anti-Dumnezeu care
pretinde că oamenii sunt produsul propietăţilor materiei şi al proceselor
întămplătoare care au avut loc timp de milioane de ani.74
Voi începe prin a reda pe scurt teoria evoluţionistă a lui Darwin, însă
nu o voi dezvolta prea mult pentru simplu fapt că ea nu mai este credibilă,
însă totuşi ea stă la baza unor altor teorii. Tezele principale sunt:
- Speciile se transformă treptat unele în altele prin interacţiunea
următorilor factori: variabilitatea, ereditatea, suprapopulaţia, lupta pentru
existenţă şi selecţia naturală.
- Variabilitatea individuală oferă material pentru acţiunea selecţiei.
Variabilitatea este rezultatul corelaţiei dintre organism şi mediu, dintre
modificările condiţiilor de mediu şi acţiunea factorilor interni specifici
organismului.
- Ereditatea fixează variaţiile şi face posibilă acumularea lor în cursul
generaţiilor. Darwin admite inconsecvent ereditatea caracterelor dobândite.
- Suprapopulaţia este creşterea excesivă a numărului de indivizi ai
unei specii în raport cu mijloacele de trai.

73
Cf. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teoria Evoluţiei şi evoluţia teologiei, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4,
2000, p. 13.
74
Ken Ham, Cartea Geneza şi decăderea naţiunilor, Ed. Agape, Făgăraş, 2000, p. 19.

47
- Lupta pentru mijlocele de trai dintre indivizii speciilor apropiate
(interspecifică) sau dintre indivizii aceleiaşi specii (intraspecifică) duce la
supravieţuirea celor mai apţi care se reproduc preferenţial.
- Selecţia naturală acţionează totodată şi prin mijlocirea factorilor
abiotici şi prin mijlocirea factorilor biotici. Selecţia duce astfel la trierea
formelor mai bine adaptate şi la accentuarea în curs de generaţii a
caracterelor adaptative; selecţia orientează variaţiile neorientate. 75
Naturalistul englez, autorul "Originea speciilor" în care dezvăluie şi
demonstrează că toate speciile s-au dezvoltat de-a lungul timpului dintr-un
strămoş comun prin procesul, numit de el, selecţie naturală. Astfel el neagă
textul Facerii, implicit pe Dumnezeu.
Din acest motiv, marele naturalist a fost criticat şi acuzat de
necredinţă. Totuşi, numeroşi oameni de ştiinţă au acordat sprijin teoriei
acestuia despre evoluţia speciilor şi selecţia naturală. Charles Darwin a
dovedit că numai trăsăturile ereditare decid asupra schimbărilor speciilor şi
că cele mai puternice gene sunt transmise urmaşilor. Darwin a argumentat
această teză prin faptul că lupta pentru supravieţuire are loc nu numai între
specii, dar şi în interiorul acestora, iar acest lucru asigură transmiterea
urmaşilor a celor mai bune trăsături. Acest fenomen a fost intitulat "the
survival of the fittest", adică "supravieţuirea celui mai bun".76
Darwin propune astfel un evoluţionism ateist. Adică el afirmă că toate
animalele, chiar şi omul, au evoluat din aceaşi viaţă unicelulară, pe parcursul
a miliarde de ani77, fără vreun ajutor din partea unei Persoane Superioare sau
a lui Dumnezeu.

75
Joe White, Nicolas Comninellis, Demisia lui Darwin, trad. Alina Năsăudean, Ed. Aqua Forte, Cluj,
2005, p. 4-8.
76
Ibidem, p. 4.
77
Ion Vlăducă, Firmilian Gherasim, Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă, Ed. Scara, Bucureşti, 2002, p. 7.

48
Aceasta idee controversată şi neacceptată mă face să nu detaliez prea
mult aici, însă voi trece la o altă teorie evoluţionistă născută din teoria lui
Darwin.
Epoca în care trăim, adică cea a secularizării şi desacralizării este
dominată de oamenii de ştiinţă, care consideră textele biblice ca pe nişte teze
de ştiinţă naturală, iar afirmaţiile religioase ca pe nişte informaţii ontologice.
Ceea ce face ca toate relatările biblice despre creaţie să fie apreciate de
aceştia şi nu numai de aceştia ca o ingenuă tentativă de explicare a lumii, iar
expunerile biblice despre miracole să fie considerate de-a dreptul fantaziste.
Oricum am încerca să explicăm începutul creaţiei şi a evoluţiei
creaţiei tot nu am ajunge la posibilitatea din punct de vedere ştiinţific a
miracolului creaţiei divine. Pe urmă, teoria evoluţiei, ar cauta să se apropie,
în diferite chipuri, de misterul lui Dumnezeu. Dumnezeu este viaţă şi spirit.
Datorită acestui fapt, dar şi curiozităţii noastre, suntem enorm de interesaţi
cu privire la viitorul cercetătorilor asupra conştiinţei.
Vom vedea că Theillard de Chardin a spus suntem inseraţi în marile
traiectorii ale evoluţiei cosmice şi ne găsim prinşi, în mod particular, în
curentul vast al schimburilor de viaţă şi de relaţii, de care nu poate scăpa nici
o făptură vie. Iar pe urmă el pune termeni ca viaţă şi evoluţie în acelaşi
context spunând că cine dobândeşte o nouă cale de acces la experinţele
religioase, experimentează cunoştinţa despre viaţă şi evoluţie, ca o
îmbogăţire.
În încercarea de a laiciza actul de creare a lumii, noii evoluţionişti
spun că viaţa ar începe cu celula şi ar sfârşi cu apariţia comunităţii. Pe urmă,
tot ei, dezaprobă teoria evoluţionistă a lui Darwin spunând că originea
întregii vieţi dintr-o celulă primordială nu e tot una cu teoria potrivit căreia
fiinţa umană provine din maimuţă fiindcă nimeni nu ştie dacă speciile se trag

49
una din alta, aşa cum socoteşte Darwin. Pentru ei, Darwin este un om mic,
care vede doar o parte mică din aşa-zisul adevăr al evoluţionismului. Astfel
omul ar face parte din evoluţia cosmică. Toate acestea vor să arate că, în
teoria evoluţiei, religia şi ştiinţa nu mai apar ca două realităţi divergente, ci
se înscriu în procesul cosmic al evoluţiei universale. Cu alte cuvinte, teoria
evoluţiei poate contribui la reconcilierea dintre credinţă şi ştiinţă.78
Aproape toate consideraţiile prezentate anterior se inspiră din
concepţia evoluţionistă a lui Theillard de Chardin, pe care acesta a început să
o elaboreze încă din vremea cercetărilor sale interprinse în China. Pentru
ilustrul paleontolog, se spune într-unul din studiile consacrate concepţiei
sale: "cuvântul evoluţie semnifică procesul de continuă transformare şi de
interdependenţă genealogică, care se extinde la întregul câmp al fiinţelor vii
şi apoi la întreg universul. Universul se află în devenire continuă, iar
caracteristica lui principală este apariţia noului, timpul duce spre
schimbare ireversibilă, iar istoricitatea evenimentelor, pe care teologia
fundamentală o circumscrie în interiorul parcursului uman, ca istorie a
alianţei şi mântuirii, se extinde la întreaga realitate creată."79
Theillard de Chardin militează pentru o integrare a teologiei în faptul
evolutiv. Cunoscutul paleontolog porneşte, în construcţia lui evolutivă, de la
ideea metafizică a mergerii înainte, arătând că se pot imagina paralelisme în
diferitele linii evolutive ale primatelor, care pot fi interpretate ca o
demonstraţie experimentală a unei tendinţe orientate către cerebralizare. În
fond, indeterminismul prezent în mecanismele evolutive e un reflex al
autonomiei prin care se auto-organizeaza materia şi semnul biologic al unei
valori înalte, care este cea a libertăţii.
78
Ibidem, p. 14.
79
Apud. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teoria Evoluţiei şi evoluţia teologiei, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 3-
4, 2000, p. 15.

50
Perspectiva eshatologică a lui Theillard nu are în vedere numai
viitorul ultraterestru al individului singular, care se preocupă de mântuirea
propriului suflet, fără să se mai intereseze de cele ce se întâmplă în interiorul
umanităţii. Perspectiva eshatologică se integrează în drumul ascendent către
paradis şi se adaugă la mergerea înainte, urmând cursul firesc după spusele
lui Theillard. A doua venire a lui Hristos nu ar putea avea loc fără această
mergere înainte a omenirii. Ziua de apoi fiind punctul ultim al mergerii
înainte.80
Theillard de Chardin caută să integreze răscumpărarea înfăptuită de
Hristos, în procesul evolutiv al creaţiei, fiindcă răscumpărarea contribuie la
mişcarea înainte a lumii către a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos.
Iată ce ne spune el, din acest punct de vedere: „făptura gânditoare trebuie să
construiască pământul, prin promovarea unei ordini, care nu este prezentă
chiar de la început, ca să sporească armonia creaţiei şi să înlăture parţial,
lipsurile provocate de mersul înainte al creaţiei, adică acele aspecte aleatorii
şi cauzale care sunt, în parte, unul din izvoarele durerii şi ale suferinţei din
natură. Aceasta se putea realiza, dacă alianţa continuă şi constantă cu
Creatorul ar fi păstrată, chiar de la începutul aventurii umane. Dar aceasta nu
s-a împlinit şi alianţa a fost respinsă, nu atât din cauza unicului episod de
care se aminteşte în Biblie, dar mai ales datorită întregului drum parcurs de
umanitate, care a refuzat alianţa, pe timp îndelungat.
Rolul lui Iisus Hristos este cel de a constitui un remediu la suferinţa
provocată de evoluţia cosmică. Aspectele dramatice ale mecanismelor
evolutive nu numai că n-au fost înlăturate sau înlocuite, dimpotrivă, ele au
fost accentuate astfel că teribila forţă a răului a pătruns în univers, fiind
cauza durerii şi a morţii, pe care fiinţa gânditoare o provoacă faţă de altă
80
Ibidem, p. 16.

51
făptură gânditoare şi liberă, dar şi faţă de natură, prin distrugerea ei. Este
punctul maxim al negării alianţei, iar folosirea distorsionată a libertăţii îşi
atinge apogeul ei atunci când făptura se foloseşte de libertatea ei pentru a
distruge pe Însuşi Creatorul ei. Acesta este momentul în care, la drumul fără
alianţă parcurs de om se adaugă calea mântuirii şi a răscumpărării care
provine din Cruce. Perspectiva eshatologică, legată de construirea
pământului, dobândeşte o noua dimensiune, care deschide calea sintezei
dintre ştiinţă şi teologie, sau cel puţin dinstre perspectiva biblică şi viziunea
universului evolutiv81.
Această nouă orientare teologică care trece de la teoria creaţionistă la
cea evoluţionistă nu poate depăşi separaţia dintre ordinea naturală şi cea
supranaturală. Se spune, spre exemplu, că Dumnezeu a creat lucrurile care
evoluează singure, astfel El continu să creeze fără să intervină. Din aceste
consideraţii putem afirma concis că Theillard de Chardin propune un
evoluţionism teist care este o erezie şi care afirmă că evoluţia specilor este
un fapt real dar este rezultatul lucrării directe a lui Dumnezeu. Această teorie
capătă caracter de erezie în momentul în care este inclusă în învăţătura de
credinţă.82 Sau tot astfel se mai susţine că Dumnezeu este prezent în creaţia
Sa, aşa cum Beethoven este prezent în muzica lui, ca şi cum Dumnezeu ar fi
încetat să mai existe, aşa cum s-a întâmplat şi cu Beethoven.83
Există anumiţi teologi care se declară în favoarea evoluţionismului.
Astfel teologi ruşi precum profesorul Ivan M. Adreev respungând ideea că
omul a evoluat din maimuţă, spune: "În toate celelalte privinţe însă,
darwinismul nu contrazice învăţătura biblică despre creaţia fiinţelor vii,

81
Ibidem, p. 16-17.
82
Ion Vlăducă, Firmilian Gherasim, op. cit., p. 7.
83
Apud. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teoria Evoluţiei şi evoluţia teologiei, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 3-
4, 2000, p. 17.

52
întrucât evoluţia nu abordează problema Celui care a creat primele
animale"84, iar Alexei I. Osipov afirmă: "Pentru teologie, sunt permise în
principiu atât ipoteza creaţionistă, cât şi cea evolutivă. Cu condiţia ca în
ambele cazuri Legiuitorul şi Creatorul lumii să fie Dumnezeu. El ar fi putut
crea toate speciile existente fie în zile, deodată şi în formă finală, fie le-a
putut scoate treptat din apă şi din pământ în cursul zilelor, din formele
inferioare spre cele mai înalte pe calea legilor după care a edificat natura"85
şi preotul Vasili Zenkovski, profesor la seminarul teologic din New York
accentua şi el potenţialul creator al pământului în relatarea biblică: "Se
afirmă limpede în textul bibliei că Dumnezeu dă poruncă pământului să
lucreze cu propia lui putere... Această activitatate creatoare inerentă
naturii, elanul vital – aspiraţia la viaţă, ne ajută să înţelegem faptul
indiscutabil al evoluţiei vieţii pe pământ"86.
Această teorie pune baza reconcilierii dintre credinţă şi ştiinţă, însă
această reconciliere are consecinţe grave, fiindcă implică mutarea propiu-
zisă de la deism (Deismul este o orientare filozofică religioasă care
recunoaşte existenţa lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a
lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană şi teza
intervenţiei acestuia în viaţa naturii şi a societăţii. Deistul crede în existenţa
unui Dumnezeu, sau unei fiinţe supreme, dar neagă religiile, bazându-şi
credinţa numai pe lumina primită de la natură, trecută prin filtrul raţiunii) la
panteism (Panteismul consideră că totul este Dumnezeu şi Dumnezeu este
totul. Adică în toată creaţia este prezent Dumnezeu întru totul şi tot ce este
creaţie este Dumnezeu).

84
Diac. Andrei Kuraev, Ortodoxie şi creaţionism, în Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului
şi omului, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 188.
85
Ibidem, p. 188.
86
Ibidem, p. 189.

53
Această tendinţă devine evidentă atunci când teologii, care pledează în
favoarea evoluţionismului, încep să ia poziţie împotriva deismului, ca
produs al gândirii greceşti, preocupată mai mult de realitatea exterioară, şi se
face apel la religiile orientale, orientate către lumea interioară. Dacă în
perspectiva deistă, realitatea transcendentă rămâne exterioară faţă de cea
imanentă, în panteism, transcendentul se plasează în interiorul realităţii
imanente, ca realitate impersonală şi colectivistă, ce poartă denumirea de
Marele Tot.87
"Marea problemă care stă în faţa noului curent constă în faptul că
trece de la o extremă la alta, de la deism la panteism. Dacă deismul
introduce o separare radicală între ordinea naturală şi cea supranaturală,
din cauza unei metafizici substanţialiste, panteismul contribuie, în schimb,
la confuzia dintre cele două ordini, naturală şi supranatură, din cauza unei
divinităţi anonime, concepută în termeni impersonali, ca Marele Tot, care
intră în conflict cu doctrina fundamentală a creştinismului în general şi a
Ortodoxiei în special, din mai multe puncte de vedere. Marea problemă pe
care o reprezintă panteismul, constă în faptul că încapsulează omul într-o
ordine impersonală, închisă în ea însăşi, care striveşte omul şi libertatea
lui, sub detrimentul cosmic. Lumea pe care a găsit-o creştinismul cu două
milenii în urmă, era tocmai această lume panteistă, pe care a eliberat-o de
sub teroarea forţelor cosmice şi i-a conferit omului libertatea şi demnitatea
lui de preot al creaţiei, zidit după chipul Creatorului său, în numele lui
Dumnezeu personal, situat dincolo de imanenţa lumii, dar prezent în ea,
prin razele de lumină ale energiilor Sale necreate. Tragedia creştinismului
a început din momentul în care teologia a început să facă abstracţie de

87
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Teoria Evoluţiei şi evoluţia teologiei, în Rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4,
2000, p. 17-18.

54
harul sau energiile necreate divine, ca temei al prezenţei imanente a lui
Dumnezeu în cosmos, şi să confunde transcendenţa lui Dumnezeu cu
absenţa Sa din creaţie, aşa cum se întâmplă, până azi, în marea parte a
lumii creştine."88

Concluzii

În Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Kritopulos se afirmă


următoarele despre creaţie: "Despre creaţia întregii lumi, Biserica
Răsăriteană are această învăţătură: Dumnezeu, unul-întreit, fiind bun şi
suprabun, a voit săproducă creaturi raţionale ca să le împărtăşească lor
harul Sau, dar nu ca unul care ar avea nevoie de acestea, căci n-are lipsă
de nimic şi îşi este suprasuficient. Mai întâi aşadar, a conceput (gândit)
puterile cereşti şi gândul acesta a devenit îndată fapta (...). După aceea a
produs materia din nimic, pe care schimbând-o într-o formă, a creat
această lume sensibilă şi văzută..."89
Fără implicarea cauzală a celor Trei Persoane Dumnezeieşti ar fi fost
imposibilă traducerea harică a planului divin cosmogonic. Dumnezeu-Tatăl e
Cel care gândeşte creaţia Universului. El este cauza primordială a tot ceea ce
a fost făcut. Dumnezeu-Fiul este Cuvântul prin care se realizează planul
divin, iar Dumnezeu-Duhul Sfânt e Cel prin care se desăvârşeşte creaţia.
Deşi lucrarea celor Trei ipostasuri este comună, fiecare acţioneză sui
generis. Planul creaţiei gândit de Dumnezeu Tatăl este preluat de Fiul pentru
a fi realizat, adică gândul creator al Tatălui se realizează prin Cuvânt şi se
88
Ibidem, p. 19.
89
Mărturisirea de credinţa a lui Mitrofan Kritopulos, traducere de Diac. lector Ioan I. Ică, în Mitropolia
Ardealului, anul XVIII, nr. 3-4, 1973, p.428;

55
desăvârşeşte prin Duhul Sfânt. Dumnezeu-Tatăl este însă inaccesibil şi
incognoscibil: "Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut." (In. 1, 18),
numai Fiul Îl cunoaşte pe Tatăl (In. 1, 15; Mt. 11, 27), numai Fiul L-a făcut
cunoscut (In. 1, 18). Iisus este "Chipul" nevăzutului Dumnezeu (Col. 1, 15;
Cor. 4, 4), dovadă că cine L-a văzut pe Iisus Hristos, L-a văzut pe Tatăl (In.
14, 9).
Nu există nimic în afară de Dumnezeu, deci prin creaţia "ex nihilo"
Dumnezeu dă naştere la ceva în afară de El însuşi, potrivit deciziei gândirii
Sale. Afirmaţia că Universul cuantic a fost creat din "nimic", trebuie
neapărat înţeleasă numai în sensul că creaţia s-a realizat în afara fiinţei lui
Dumnezeu, fiindcă creaţia nu a existat anterior, de aceea este creaţie.
Dumnezeu şi-a imaginat din veşnicie ideea creaturii, iar la începutul
timpului El a tras din neant o existeţă nouă, făcând să treacă la existenţă
lumea din nimicul absolut ce a precedat-o. Cu aceasta începe lanţul timpului.
Datele actuale ale fizicii, incluzând şi cuceririle de ultimă oră ale
cosmologiei, confirmă întru totul, fără nicio rezervă, Teologia dogmatică
Ortodoxă de Răsărit în dezvăluirea creării Universului cuantic, în afara
fiinţei lui Dumnezeu, din "nimicul" vidului cuantic şi al informaţiei
fundamentale.
Sfântul Ioan Damaschin ne spune: "Energia divină este una simplă şi
neîmpărţită, fără de păcat. Ea este existenţa existenţelor, viaţa
vieţuitoarelor, raţiunea existenţelor raţionale, spiritualitatea existenţelor
spirituale. Ea este mai presus de spiritualitate, mai presus de raţiune, mai
presus de viaţă şi mai presus de fiinţă."90

90
Sfântul Ioan Damaschin, Trad. Pr. D. Fecioru, Edit. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 42;

56
În orice persoană e un tezaur nesecat de viaţă şi de lumină, prin
legătura în care stă cu Dumnezeu, potrivit firii ei, fiindcă scris este:
"Împărăţia Lui Dumnezeu este chiar în voi" (Lc. 17, 20-21).
În Mărturisirea de credinţa a Mitropolitului Petru Movilă se spune în
răspunsul dat la întrebarea XVIII ("Fiindcă în acest articol, este pus
cuvântul acesta: făcător, oare Dumnezeu este făcătorul tuturor
lucrurilor?"), ca "Dumnezeu este făcător al tuturor celor văzute şi
nevăzute".91
Necreat este numai Dumnezeu, cel Treimic Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
a cărui natură Treimică nu se defineşte metafizic, ci se cunoaşte empiric.
Creat este universul (sau universurile) în care se obiectivează existenţa
noastră. Credinţa reprezintă cunoaşterea necreatului, iar ştiinţa este
cunoaşterea creatului. Sunt, prin urmare, două cunoaşteri diferite, fiecare
dintre ele având metoda şi instrumentele ei.92
Sfântul Apostol Pavel spune ca omul este alcătuit dintr-un trup
pământesc şi un trup ceresc: "Omul cel dintâi este din pământ, pământesc;
omul cel de-al doilea este din cer." (I Cor. 15, 47). Trupul pământesc este,
fără excepţie, perisabil prin comprimare gravitaţională; trupul ceresc fiind
"duhul dătător de viaţă" (I Cor. 15, 40-45), persistă intact, intangibil,
dincolo de moartea fizică. Părăsind cadavrul fizic, trupul ceresc urmează un
drum de lumină sau de întuneric corespunzător bagajului informaţional
(benefic sau malefic) acumulat în viaţa pământească. De aceea, omul trebuie
să se purifice în tot timpul vieţii sale terestre, spre a putea trece din universul

91
Mitropolitul Petru Movilă, Mărturisirea ortodoxa a credinţei Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti
Răsăritene, trad. de Alexandru Elian, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, apud Sinodul de la Iaşi şi Sf. Petru
Movilă 1642-2002, volum omagial editat la împlinirea a 360 de ani de la desfăşurarea Sinodului de la Iaşi,
Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 8;
92
G. Metalinos, Dinamica Iluminismului în activitatea colivarilor, Ed. Akritas, Atena, 1998, p. 174;

57
cuatin, perisabil, spre lumina strălucitoare, necreată, a infinitului şi eternului
univers subcuantic.
Omul e solitar cu pământul, cu făptura întreagă, cum îi reaminteşte
Creatorul după cădere (Fc. 3, 19). El nu e doar ceea ce a devenit prin
umanizare pentru a evolua spre ceva, ci pământul chemat la deplina
personalizare prin relaţia cu Dumnezeu, la sfinţenie. Această sfinţenie pe
care o repugnă omul contemporan nu e părăsirea condiţiei umane, ci
adevărata umanizare în relaţie cu Dumnezeu. Omul nu e chemat să fie nici
înger netrupesc, nici animal pământesc, ci dumnezeu pământesc.
Cosmologia teonomă a Ortodoxiei, întemeiată pe revelaţie, şi
receptivă faţă de progresele ştiinţei, se dovedeşte a fi placa turnantă a unei
bune articulări între cercetarea teologică şi cea ştiinţifică. Însă marea sa
importanţa e evidentă mai ales în faptul că impune cadrul unei autentice
relaţii a omului cu lumea, spre rezolvarea problemelor de ordin ecologic ale
planetei noastre, în măsura în care omul îşi recunoaşte vocaţia cosmică de
mediator între Dumnezeu şi creaţia Sa.
Originea lumii a constituit subiectul unor aprige confruntări între
partizanii a două teorii, creaţionismul şi evoluţionismul. Creaţioniştii
consideră că lumea a fost creată de Dumnezeu ex nihilo, adică din nimic, şi
resping ideea oricărei evoluţii a lumii, motivând că aceasta ar fi fost creată în
stare de absolutp perfecţiune, din chiar primul moment al existenţei ei. 93
Partizanii acestei teorii pun un accent atât de mare asupra perfecţiunii
originare a lumii, încât socotesc că lumea se înscrie, ulterior, pe curba
descendentă a unui proces de degradare treptată.

93
Pr. Prof. Dumitru Popescu, dr. George Stan, diac. dr. Doru Costache, drd. Adrian Lemeni, drd. Răzvan
Ionescu, Ştiinţă şi Teologie, preliminarii pentru dialog, Ed. Eonul dogmatic, Bucureşti, 2001, p. 107;

58
La polul opus, evoluţioniştii resping ideea perfecţiunii iniţiale a lumii
şi susţin că universul este rezultatul unei evoluţii naturale, care sfârşeşte cu
apariţia omului. În numele acestei teorii, se vorbeşte de o evoluţie
ascendentă a lumii, care nu este rezultatul intervenţiei lui Dumnezeu, ci un
efect al întâmplării sau al selecţiei naturale. Este adevărat, există şi
evoluţionism creştin, care nu face abstracţie de opera creatoare a lui
Dumnezeu, având aşadar o altă înţelegere a situaţiei. Pe de o parte, acest
evoluţionism creştin afirmă că lumea a fost creată de Dumnezeu ex nihilo, în
mod direct, dar pe de altă parte înţelege evoluţia ca rezultat al intervenţiei
indirecte a lui Dumnezeu în lume.
Evoluţionismul, ca ideologie, nu este o teorie ştiinţifică, ea implicând
un act de credinţă; ea nu este un fapt dovedit. Evoluţioniştii sunt obligaţi să
recurgă la credinţă în doctrina evoluţiei, deoarece orice altceva este de
neconceput.
Nu putem nega realitatea potrivit căreia expansiunea Universului este
indisolubil legată de impulsul Big-Bang-ului şi de densitatea materiei
cosmosului, dar trebuie să fim încredinţaţi de adevărul intangibil şi
implacabil conform căruia "ziua şi ceasul" este taina pe care Dumnezeu-
Tatăl o păstrează în exclusivitate, precum este scris: "Cerul şi pământul vor
trece, dar cuvintele Mele nu vor trece! Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu
ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl." (Mt. 24, 35-36; Mc.
13, 32), "de aceea şi voi fiţi gata, că-n ceasul în care nu gândiţi va veni Fiul
Omului" (Mt. 24, 44; 25, 13).
În epoci în care omul nu acceptă să trăiască decât raportându-se
constant la Dumnezeu, cum a fost Evul Mediu, numit dark ages (timpuri
întunecate), discursul monologal axat pe Dumnezeu era mai mult decât
suficient. Epoca modernă a "umanismului", a "raţiunii autonome" a impus

59
însă o abordare antropologică în predica Bisericii. Aceset oscilaţii, evidente
mai mult în creştinismul occidental, s-au soldat cu ignorare semnificaţiei
autentice a lumii, cu uitarea lui Dumnezeu, şi, în cele din urmă, cu eşecul
spiritual al omului care, asemenea lui Adam el vechi, a crezut că poate trăi
pe cont propriu, dar a fost copleşit de propriile invenţii.
Omul nu a fost creat pentru a vorbi cu sine însuşi, şi pentru a se
seculariza, ci pentru a fi partener de dialog al Creatorului şi inel de legătură
între Dumnezeu şi lume, el însuşi având rădăcinile adânc înfipte în realitatea
cosmică şi în cea treimică, chemat să transfigureze creaţia în Hristos. Omul a
fost creat ca o încununare a lumii, având menirea să transfigureze întreg
cosmosul printr-un consecvent urcuş către Dumnezeu.
Teologia Bisericii trebuie să conştientizeze ea însăşi că nu are de
transmis decât mesajul: în Hristos şi în Biserică, adică despre legătura de
nedesfăcut dintre Dumnezeu, om şi lume. Teologia Bisericii are funcţia unui
năvod al mântuirii lansat de Hristos peste lume.
Ştiinţa, prin ea însăşi, nu poate stabili un sens al propriilor descoperiri,
nu are în vedere realizarea unei ierarhii axiologice sau conştientizarea naturii
etice a cercetărilor sale. Dialogul dintre teologie şi ştiiţă comportă mereu un
risc: acela de a fi prins între două tendinţe extreme. Se poate ajunge fie la un
raţionalism radical, fie la fideism.94 Dar pentru cel care respectă
dimensiunile adevărate, atât ale teologiei, cât şi ale ştiinţei, acest risc nu este
descurajator, dimpotrivă, el se cere asumat şi totodată depăşit.
Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel Care-i mai presus de
frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din
corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel
nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, Care depăşeşte toată mintea cu
94
Adrian Lemeni, Sensul Eshatologic al Creaţiei, Ed. ASAB, Bucureşti, 2007, p. 363.

60
mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor, dar este
atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se
vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a
o desccrie cum se cuvinte, fie pentru a da laudă cuvenită Creatorului. Să ne
ruşinăm de covârşitorul dar dat nouă de Dumnezeu, să înfrânăm toate
patimile trupului, şi să fim învredniciţi de acele nespuse bunătăţi, cu harul şi
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

Bibliografie

I. Izvoare:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea
de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002.
2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediţie jubiliară a Sfântului
Sinod,  versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti, 2001.
3. IOAN DAMASCHIN, Sfântul, Dogmatica, traducerea de Dumitru
Fecioru, ediţia a 2-a, Bucureşti, Editura Scripta, 1993.
4. IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, Omilii la Facere, trad. Dumitru
Fecioru, în PSB, vol. 21, Bucureşti, Ed. IBMBOR, 1987.
5. VASILE CEL MARE, Sfântul, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi,
Omilii şi Cuvântări, trad. Dumitru Fecioru, în PSB, vol. 17, Bucureşti, Ed.
IBMBOR, 1986.

61
6. VASILE CEL MARE, Sfântul, Comentariu la Psalmul 44.

II. Manuale:
1. STĂNILOAE Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologia Dogmatică Ortodoxă,
vol. I, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1978.
2. IDEM, Teologia Ortodoxă Dogmatică, vol. II, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1978.
3. TODORAN Isidor, Pr. prof. dr., ZĂGREAN Ioan, Pr. prof. dr.,
Dogmatica Ortodoxă, manual pentru Seminariile Teologice, Cluj, Editura
Renaşterea, 2006.

III. Cărţi, dicţionare:


1. BARTOŞ Emil, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru
Stăniloae, Editura Institutului Biblic "Emanuel", Oradea, 1999.
2. BERDAVIEV Nikolai, Sensul creaţiei, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992.
3. BORCA Vasile, Omul – încununare a operei de creaţie, Editura
Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007.
4. CHIŢESCU Nicolae, Omul în perspectiva desăvârşirii, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000.
5. DICŢIONARUL EXPLICATIV al LIMBII ROMÂNE, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975.
6. EVDOKIMOV Paul, Taina iubirii, Sfinţenia unirii conjugale în lumina
tradiţiei ortodoxe, traducere de Moldoveanu Gabriela, Editura Christiana,
Bucureşti 1994.

62
7 FIRCA Iova, Pr., Cosmogonia biblică şi teoriile ştiinţifice, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1998.
8. HAM Ken, Cartea Geneza şi decăderea naţiunilor, Editura Agape,
Făgăraş, 2000.
9. ICĂ Ioan, KALOMIROS Alexandros, KURAEV Andrei,
COSTACHE Doru, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi
omului, Editura Deisis, Sibiu, 2003.
10. IFTIMIE Oana, Introducere în antievoluţionismul ştiinţific, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2003.
11. LARCHET Jean-Claude, Acesta este trupul meu..., Editura Sophia,
Bucureşti, 2006.
12. LEMENI Adrian, Sensul eshatologic al creaţiei, Editura ASAB,
Bucureşti, 2007.
13. LOSSKY Vladimir, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Editura
Humanitas, Bucureşti.
14. IDEM, Introducere în Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică,
Bucureşti 1993.
15. IDEM, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit.
16. METALLINOS Gheorghios, Dinamica Iluminismului în activitatea
colivarilor, Editura Akritas, Atena, 1998.
17. MORRIS Henry, Creaţionismul Ştiinţific, Societatea Misionară
Română, Wheaton – Illinois, 1992.
18. IDEM, Bazele Biblice ale ştiinţei moderne, Societatea Misionară
Română, Wheaton – Illinois, 1993.
19. NAOMI (ANTON Elena), De ce strămoşul nostru nu este maimuţa?,
Editura Stephanus, Bucureşti, 1998.

63
20. NELLAS Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu,
1999.
21. NEGOIŢĂ Athanase, pr. prof., Teologia Biblică a Vechiului
Testament, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1992.
22. NICOLAE, părintele mitropolit, Farmecul scrierilor Patristice,
Editura Anastasia, Bucureşti, 2002.
23. POPESCU Dumitru, preot profesor dr., Ştiinţă & Teologie,
preliminarii pentru dialog, Editura XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti, 2001.
24. IDEM, Teologie şi Cultură, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993.
25. ROSE Serafim, Cartea Facerii, Crearea lumii şi omul începuturilor,
traducere de Făgeţan Constantin, Editura Sophia, Bucureşti, 2001.
26. SCRIMA Andre, Antropologia apofatică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005.
27. TELEA Marius, Antropologia Sfinţilor Părinţi Capadocieni, Editura
Emia, Deva, 2005.
28. TODORAN Isidor, Pr. Prof. Dr., SIMBOLUL CREDINŢEI O sinteză
dogmatică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.
29. ŢUŢEA Petre, Omul. Tratat de antropologie creştină, Editura Timpul,
Iaşi, 2001.
30. VLĂDUCĂ Ion, FIRMILIAN Gherasim, Ortodoxia şi eroarea
evoluţionistă, Editura Scara, Bucureşti, 2002.
31. WHITE Joe, COMNELLIS Nicholas, Demisia lui Darwin, traducere
de Năsăudean Alina, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005.

IV. Studii şi articole:


1. ABRUDAN Dumitru, Pr. lect., Aspecte ale antropologiei Vechiului
Testament, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1978.

64
2. IDEM, Cartea Psalmilor în Spiritualitatea Ortodoxă, în „Studii
Teologice”, nr. 7-8, 1985.
3. IDEM, Dreptatea şi pacea în Cartea Psalmilor, în „Studii Teologice”,
nr. 7-8, 1963.
4. BOLOŞ Cristian, Pr. drd., Antropologia creştină reflectată în scrierile
părinţilor apostolici şi implicaţiile ei teologice, în „Ortodoxia”, nr. 4, 2007.
5. BORCA Vasile, Pr. lect. univ. dr., Antropogeneza în lumina referatului
biblic al Facerii, în „Ortodoxia Maramureşeană”, nr. 6, 2001.
6. IDEM, Câteva repere şi precizări introductive asupra antropologiei
biblice, în „Ortodoxia Maramureşeană”, nr. 7, 2002.
7. IDEM, Lumea şi natura în concepţia biblică vechi testamentară.
Responsabilitatea omului pentru desăvârşirea creaţiei.,în „Ortodoxia
Maramureşeană”, nr. 3, 1998.
8. BUDE Ioan, Pr. drd., Antropologia Vechiului Testament, în „Studii
Teologice”, nr. 3, 1989.
9. CHERESCU Pavel, Coord., In Memoriam Liviu Borcea (1936-2006)
dascăl şi istoric, Editura Universităţii din Oradea, 2011.
10. CHIALDA Mircea, Prof. dr., Doctrina Vechiului Testament despre
nemurire, în „Altarul Banatului”, nr. 9-10, 1944.
11. COMAN Constantin, Pr. Dr., „Antropologie paulină – dihotomism
sau trihotomism”, în „Otodoxia”, nr. 1-2, 1999.
12. CRISTESCU Vasile, Cunoaşterea de sine în creştinism, în „Teologie şi
Viaţă”, nr. 1-6, 1996.
13. DUŢU Constantin, Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel
Mare, în „Studii Teologice”, nr. 1-4, 1979.
asupra rolului sfinţeniei în restabilirea ei, în „Studii teologice”, nr. 9-10,
1958.

65
14. MARCU Grigorie T., Pr. Prof., „Omul cel nou – În concepţia
antropologică a Sf. Apostol Pavel”, în „Studii Teologice” nr.7-8, 1951.
15. Mitrofan Kriptopulos, Mărturisirea de credinţă, traducere de Diac.
lector Ioan I. Ică, în Mitropolia Ardealului, anul XVIII, nr. 3-4, 1973.
16. MOLDOVAN Ilie, Pr. prof. dr., Îndreptare şi îndumnezeire în cartea
Psalmilor, în „Studii Teologice”, nr. 3, 1989.
17. MOVILĂ Petru, Mitropolitul, Mărturisirea ortodoxă a credinţei
Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti Răsăritene, trad. de Alexandru Elian,
Editura IBMBOR, Bucureşti, 1981.
18. POPESCU Dumitru, Pr. prof. dr., Teoria Evoluţiei şi evoluţia
teologiei, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, 2000.
19. IDEM, Raţionalitatea creaţiei şi implicaţiile ei, rev. Ortodoxia, nr. 3-4,
19933.
20. SEMEN Petre, Prof. Dr., Învăţătura despre suflet în cărţile Vechiului
Testament, în „Studii Teologice”, nr. 9-10.
21. STĂNESCU Nicolae V., Consideraţii asupra armoniei primordiale şi
asupra rolului sfinţeniei în restabilirea ei, în „Studii teologice”, nr. 9-10,
1958.
22. STĂNILOAE Dumitru, Pr. Prof. Dr., Starea primordială a omului în
cele trei confesiuni, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1956.

66
Informaţii personale
Nume / Prenume Bud Petru Vasile
Adresa(e) Strada Muncii nr. 14B , 430861, Baia Mare, România
Telefon(-oane) 0756773837
E-mail(uri) siluuuu@yahoo.com
Nationalitate(-tăţi) Română
Data naşterii 4 august 1991
Sex Masculin

Experienţa profesională Canto în cadrul Seminarului Teologic Ortodox şi al Facultăţii de Teologie din Baia Mare, din 2005 pâ
în prezent.
Membru al corului „Doxologia” al catedralei Episcopale Sfânta Treime din Baia Mare şi al Corului
"Arhanghelii" al preoţimii din Baia Mare.
Hirotesit ipodiacon pe seama Catedralalei Episcopale "Sfânta Treime" din Baia Mare, din anul 2007
până în prezent.

Educaţie şi formare Clasele I-VIII, absolvite la Scoala Generală cu clasele I-VIII, „Lucian Blaga” din Baia Mare.
Absolvent al Seminarului Ortodox Român „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare, generatia 2005
2009.
Absolvent al Facultăţii de Litere, Catedra de Teologie Patorală, Centru Universitar Nord din Baia Ma
Universitatea Tehnică din Cluj Napoca

Aptitudini şi competenţe
personale
Limba(i) maternă(e) Româna

Limba(i) străină(e) Engleza, Franceza

Competente şi abilităţi sociale Sunt o persoană sociabilă şi comunicativă, bun organizator.

Competenţe şi cunoştinţe de Cunoştinte ridicate în utilizarea calculatorului.


utilizare a calculatorului
Competenţe şi aptitudini artistice Desen artistic timp de cinci ani la Scoala cu clasele I-VIII, „Lucian Blaga” din Baia Mare, din 2001-20
Pictură pe sticlă timp de un an, în cadrul Seminarului Teologic Ortodox Român „Sfântul Iosif
Mărturisitorul”.

Permis(e) de conducere Posed permis de conducere, categoria B.

67
Curriculum vitae

DECLARAŢIE

Subsemnatul, Bud Petru Vasile, declar că, această lucrare este


rezultatul propriei activităţi intelectuale, pe baza cercetărilor mele şi pe baza
informaţiilor obţinute din surse care au fost citate în textul acesteia, iar
lucrarea îmi aparţine în întregime.

Oradea, Semnătura,

68
69