PARTEA II - CAP.

I – CULTUL RELIGIOS/ DEFINIȚIA SI

DIFERITELE LUI ASPECTE
1. Definiția cultului. Esența sau ființa lui.

 Ce este cultul? – cuv. Cult este de origine latinească și derivă de la forma de supin –
cultum – a verbului colo – ere , care înseamnă a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora.
 Pe teren creștin, cultul înseamnă în general, orice formă sau act religios, menit să pună
pe om în legătura cu Dumnezeu, exprimând pe de o parte, cinstirea sau respectul față
de Dumnezeu, iar pe de alta, mijlocind sfințirea omului sau împărtășirea harului
dumnezeiesc.
 Esența și fundamentul universal al cultului constă în sentimentul că ne aflăm în fața lui
Dumnezeu și intrăm în legătură cu El, prin invocarea numelui Său, prin rugăciune sau
prin alte mijloace.
 Privit după latura lui subiectivă – omenească, cultul este o însușire naturală sau o
consecință firească și necesară a sentimentului religios. El este dat sau cuprins în însăși
noțiunea sau concepția de religie
 Rădăcina sau temelia cultului – sentimentul religios, se traduce deci, în primul rând, sub
forma conștiinței pe care o avem despre majestatea, atotputernicia și infinita
superioritate a lui Dumnezeu, în contrast cu micimea, imperfecțiunea și slăbiciunea
noastră. Din această conștiință a slăbiciunilor noastre decurge în chip natural o atitudine
de subordonare a noastră față de Ființa supremă, care se traduce implicit în forme de
cinstire, de adorare.

2. Cult intern și cult extern.

 Cultul intern/subiectiv sau teologic - atitudinea de respect, omagiu sau cinstire ce

rămâne ascunsă în suflet, sub forme lăuntrice.
 În general cultul nu rămâne multă vreme în această stare embrionară lăuntrică și invizibilă,
prin urmare, sentimentul religios cere în chip firesc să se exteriorizeze, adică să se
exprime în afară, în forme vizibile, perceptibile – acte religioase, rituri, devenind în mod
inevitabil, cult extern.
 Cultul este, prin însăși esența lui, ritual; din cult intern, adică din forma incipientă, de
simplă idee sau simțire religioasă, el devine extern, adică vizibil sau fenomenal.
 Cultul adevărat, integral sau complet, este deci cultul intern și cultul extern, adică
sentiment religios (evlavie, pietate, simțire religioasă ) exprimat în forme externe (acte
de cult, rituri religioase).

1
 3. Cult public și cult particular.
 Cultul mai poate fi după ființa sau esența lui:
- individual, particular sau personal – atunci când e practicat de fiecare ins în parte,
independent de societatea religioasă în care este integrat, și
- public, social sau colectiv – atunci când e practicat de grupuri întregi de persoane unite
între ele, sau încadrate în aceeași colectivitate religioasă, prin identitatea concepției sau
a simțirii religioase și prin aceea a formelor de cult – acesta este cultul oficial al
Bisericii, cultul divin public sau cultul bisericesc, de care se ocupă studiul liturgicii.
 Cultul public, având caracter colectiv, este guvernat de anumite reguli sau norme
obligatorii pentru întreaga colectivitate religioasă, spre deosebire de cultul particular
care nu este îngrădit de asemenea norme:
- cultul public se exercită prin mijlocirea clerului, a sfințiților slujitori – persoane
liturgice consacrate și investite cu dreptul și harul de a îndeplinii acest oficiu, spre
deosebire de cultul particular care e practicat de fiecare credincios în parte fără
intermediari.
- cultul public se săvârșește la timpuri bine determinate, în zile si ceasuri fixe obligatorii
pentru toată obștea credincioșilor, pe când cultul particular se poate manifesta în orice
moment în care insul religios simte nevoia de a se ruga lui Dumnezeu.
- cultul public se săvârșește de regulă în biserică, adică în locașuri anumite, destinate
rugăciunii colective, pe când rugăciunea particulară se poate face oriunde.
- cultul divin public se săvârșește după un anumit tipic, rânduieli, formule verbale fixe și
stabile, consfințite de Biserică prin cărțile de cult, pe când cultul particular nu este supus
unor astfel de rânduieli, predominând spontaneitatea, improvizația individuală și
inspirația de moment.
 Cultul particular și cel public, nu se exclude ci se completează unul pe altul. O viață
religioasă completă se satisface prin echilibrul just care trebuie să existe între obligațiile
cultului social public, pe de o parte, și nevoile pietății personale ale fiecărui ins în parte.
 În creștinismul ortodox, accentul se pune pe cultul divin public, deoarece participarea la
rugăciunea liturgică colectivă este necesară pentru mântuire. Biserica ne învață să vedem
dincolo de nevoile și interesele proprii și să ne rugăm nu doar pentru cei prezenți ci
pentru întreaga lume.

4. Raportul dintre religie și cult.

 Cultul are o mare importanță în viața religioasă în general, pentru că aceasta se trăiește
și se manifestă mai ales prin formele cultului care sunt oarecum caracteristice și
definitorii pentru religia respectivă.
 Cultul derivă din religie și este în spirit sau determinat de ea.

2
 Orice formă de cult nu e altceva decât o concretizare în afară a unui fond sufletesc
lăuntric; la ordinea ei se află totdeauna o idee religioasă sau un fond lăuntric, din care
derivă și pe care le exteriorizează.
 Izvorul sau obârșia formelor de cult e concepția religioasă pe care o avem despre
divinitate și despre raportul în care ne situăm față de ea. Această concepție inspiră și
determină și caracterul sau formele cultului respectiv.
 Această strânsă corelație psihologică dintre religie și cult este ilustrată prin felurimea
ceremoniilor și a riturilor cultuale pe care ni le oferă istoria religiilor. Această
diversitate provine din ideile diferite pe care oamenii le-au avut despre divinitate în
cursul timpului, idei exprimate în forme ritual care merg de la crimă până la eroism, de
la imoralitate și desfrâu până la curăție nepătată, de la jertfirea crudă de victime
omenești până la jertfirea de sine însuși.
 Legătura dintre religie și cult e recunoscută și în vorbirea curentă care întrebuințează
termenul de «cult», pentru a exprima noțiunea mai largă de religie, confesiune sau
asociație religioasă.
 Dar nicăieri nu se vede mai bine legătura organică dintre religie și cult ca în Ortodoxie.
Admirabile formule de exprimare ce constau îndeosebi din imnografia bizantină, o
adevărată enciclopedie teologică versificată.
 În Ortodoxie, practica Bisericii, Liturghia și viața ei mistică sunt izvoare fundamentale
ale Adevărului. În marea comoară a cultului, unde pulsează însăși inima Bisericii și
unde se vorbește o limbă mai direct și mai înțeleasă decât a simbolurilor, se revelează o
formă a tradiției celei adevărate, care e de o mare autoritate.

CAPITOLELE II-III – FACTORII SAU TERMENII CULTULUI.

 Factorii sau termenii în care se mișcă acțiunea cultului, sunt 2: Dumnezeu și omul.
 Dumnezeu, ca ființă supremă, perfecta si absolută e obiectul cultului nostru, adică Cel
care primește sau către care se îndreaptă manifestările noastre de cinstire, respect ,
venerație.
 Iar omul este subiectul cultului, adică cel de la care pleacă aceste manifestări, în
calitatea lui de făptură a lui Dumnezeu.
1. Subiectul cultului.
 În cultul divin public al Bisericii Ortodoxe, cult social sau colectiv, adevăratul subiect
al cultului nu este omul singur, izolat de semenii săi, ci omul integrat în colectivitatea
religioasă; cu alte cuvinte subiectul cultului public este Biserica, adică obștea sau
societatea credincioșilor legați între ei, nu numai prin unitatea de credință, de organizare

3
 și de trăire religioasă ci și prin identitatea riturilor sacre, adică a formelor de cult care
sunt aceleași pentru toți.
2. Obiectul cultului.
 Cultul creștin cinstește pe Dumnezeu atât în unitatea ființei Sale, cât și mai ales în
treimea persoanelor Sale, adică așa cum s-a manifestat El față de oameni.
 Rugăciunile ortodoxe se adresează în general lui Dumnezeu-Tatăl, ca principiu al
dumnezeirii, ca Născător al Fiului și ca purcezător al Duhului. El este invocat ca Ziditor,
Proniator al lumii, Împărat al universului, izvor sau origine a tot ceea ce este bun lumii și
omului. (ex: rug. Amvonului/rug. Domnească).
 Dumnezeu-Fiul este invocat și slăvit în cultul creștin mai ales ca Mântuitor sau
Răscumpărător al lumii. El apare ca obiect al cultului nostru fiind unul din Treime cât și
ca subiect al cultului, fiind Dumnezeu întrupat, fiu al Sfintei Fecioare, prin care harul lui
Dumnezeu se pogoară la noi.
 Pe Mântuitorul îl adorăm în întregimea Persoanei sale, atât ca om cât și ca Dumnezeu.
 Pe aceasta se întemeiază cultul Sfintei Euharistii, care a luat o dezvoltare deosebită
mai ales în Biserica Romano-Catolică. În această privință, cinstirea pe care o dăm Sfintei
Euharistii trebuie să fie întru totul egală cu aceea pe care o dăm Mântuitorului Însuși.
 Prin întruparea Sa, Dumnezeu-Fiul ocupă locul predominant în cultul creștin ortodox,
acesta fiind un cult prin excelență hristocentric.
 Hristos continua să lucreze în Biserică prin Duhul. Dumnezeu-Duhul Sfânt este invocat
și adorat în cult ca vistiernic al harului dumnezeiesc, ca izvor și principiu al sfințirii lumii
și al unirii noastre cu Tatăl. Biserica este o Cinzecime în gestațiune continuă, Ortodoxia
este însuși Sfântul Duh care viază în Biserică.
 De aceea în general, toate acțiunile sfinte mai importante din cultul divin sunt privite
ca lucrări ale Sfântului Duh. Biserica este locul lucrării Sfântului Duh și prin aceasta
locul în care se efectuează continuu mântuirea.
 În general, în virtutea inseparabilei unirii sau a identității de esență dintre cele Trei
Persoane Treimice, ele sunt de obicei pomenite și invocate tustrele mai în fiecare
rugăciune în chip succesiv, ca de exemplu în formulele finale ale ecfoniselor
rugăciunilor care toate au caracter trinitar.(sau rugăciunea intitulată anafora).
 Unitatea inseparabilă a Persoanelor Sfintei Treimi a fost formulată lapidar și expresiv
și în alte cântări intrate în serviciul liturgic; cunoscutul imn al Sf. Ioanichie Bălan,
încadrat în rânduiala miezonopticii: «Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea…». Avem și
o sărbătoare a Sfintei Treimi, anume luni după Rusalii.

3. Raportul dintre factorii (termenii) cultului în creștinism.

4
 În religia creștină, adevăratul raport dintre cei doi termeni ai cultului, adică dintre
Dumnezeu și om, este un raport de filialitate, adică raportul dintre un tată și fii săi,
întemeiat pe sentimentul firesc de dragoste și respect pe care copiii le au pentru părinții
lor
 Iubirea lui Dumnezeu față de oameni și iubirea noastră față de El, constituie
sentimentul de temelie pe care se înalță edificiul religiei și al cultului creștin. De aceea,
la Liturghie, înainte de rugăciunea Tatăl nostru, ne rugăm să ne învrednicească a-L
invoca pe Dumnezeu ca pe un Tată.

CAPITOLUL IV – SCOPURILE SAU FUNCȚIILE CULTULUI DIVIN

PUBLIC ORTODOX.
 Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură sau de
comunicare, mai mult sau mai puțin directă între cei doi termini sau factori ai săi:
Dumnezeu și omul.

1. Scopul latreutic.
 Cel dintâi scop al cultului este scopul latreutic, adică adorarea lui Dumnezeu și
exprimarea sentimentelor noastre de evlavie, respect, recunoștință etc; prin funcția
latrutică a cultului se manifesă deci ceea ce pleacă de la om spre Dumnezeu;
 Exteriorizarea acestui impuls poate îmbrăca diferite forme de exprimare:
- admirația mentru măreția și atotputernicia lui Dumnezeu (ex: rugăciunea pentru
sfințirea apei/ slavoslovirea/ doxologhisirea)
 - contemplarea bunătății și a milostivirii lui Dumnezeu din care izvorăște conținutul
recunoștinței sau mulțumirea.
 - recunoașterea imperfecțiunii și a păcatelor noastre, în contrast cu perfecțiunea lui
Dumnezeu, sentiment din care izvorăște pocăința (psalmul 50)
 Scopul cultului ortodox este cel latreutico-euharistic. El se exprimă mai ales prin Sf.
Liturghie și prin grupa de slujbe pe care le numim laudele bisericești în care predomină
lauda și preamărirea lui Dumnezeu și cinstirea sfinților.

2. Scopul harismatic sau sfințitor.

 Prin cel de-al doilea scop fundamental al cultului (harismatic, sacramental și
sfințitor), biserica dorește să împărtășească credincioșilor harul sfințitor al lui
Dumnezeu, darurile și binefacerile Sale, necesare pentru mântuirea și progresul
spiritual al credincioșilor

5
 Scopul acesta se realizează îndeosebi prin serviciul Sfintelor Taine și al ierurgiilor,
slujbe de sfințire ce sunt cuprinse în Molitfelnic.
 Scopul harismatic e strâns unit cu cel latreutico-euharistic; în Sfânta Euharistie,
centrul Sfintei Liturghii, ce reprezintă suprema formă de expresie a omagiului adus de
Biserică lui Dumnezeu și darul cel mai de preț făcut oamenilor de către Dumnezeu.

3. Scopul didactic(catehetic).

 Prin scopul didactic sau catehetic – pedagogic- educativ, se urmărește atât instruirea
sau edificarea credincioșilor în învățătura de credință creștin ortodoxă, cât și
promovarea vieții religios morale, adică susținerea, întărirea și răspândirea credinței și
a virtuților creștine. Formele cultului nu sunt numai mijloace de exprimare a evlaviei și
a religiozității noastre, ci și o școală sau cateheză vie, un mijloc de educație, de
inspirație și generator de viață creștină.

Capitolul VII - Trăsăturile generale ale cultului ortodox și caracteristicile

sale specifice, în comparație cu cultul celorlalte confesiuni creștine.
1. Vechimea formelor si rânduielilor de cult

O trăsătură caracteristică a cultului creștin ortodox este legătura lui strânsă,

trainică și neîntreruptă cu trecutul. În formele sale fundamentale, care provin de la
cultul Legii Vechi, de la Mântuitorul Hristos și altele de la Sfinții Apostoli, el este tot atât
de vechi ca și creștinismul însuși. Păstrând legătura vie și continuă cu cultul Bisericii
primare, el nu a inovat și nu a schimbat nimic, ci a evoluat strict pe linia Tradiției. În
totalitatea formelor de azi, el nu se deosebește prea mult de cultul Bisericii Creștine din
primele trei veacuri și din secolele următoare, constituind un monument venerabil al
Tradiției creștine.
Această trăsătură caracteristică deosebește fundamental cultul ortodox de cel
romano-catolic și mai ales de cel al confesiunilor protestante.

2. Caracterul sacrificial și ierarhic

Cultul Bisericii Ortodoxe are caracter sacrificial și ierarhic. El se întemeiază pe

jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului actualizată în Biserică sub forma nesângeroasă a
sacrificiului euharistic din Sfânta Liturghie – Jertfa Legii celei Noi – și se săvârșește prin

6
mijlocirea ierarhiei bisericești, moștenitori ai sacerdoțiului cu care Mântuitorul a investit
pe Sfinții Apostoli la Cina cea de Taină și la Cincizecime.
Sacerdoțiul creștin, instituit de Mântuitorul și transmis în succesiune neîntreruptă de
la Sfinții Apostoli prin hirotonie, este indispensabil în cultul ortodox, ca și în cel romano-
catolic. Prin aceasta cultul nostru se deosebește esențial de cel al confesiunilor
protestante și al sectelor care nu acceptă în cultul lor ideea și practica jertfei și nu au
deci nici sacerdoțiu (preoție) și nici Liturghie, socotind că jertfa constituie un element și
stadiu depășite și că legătura omului cu Dumnezeu se realizează numai prin rugăciune și
direct de către fiecare credincios în parte, fără să fie nevoie de mijlocirea clerului.
3. Uniformitatea și stabilitatea Cultului

Cultul ortodox se distinge prin uniformitatea și stabilitatea sa. El este guvernat de

reguli sau norme precise și fixe care sunt aceleași pentru toți credincioșii ortodocși.
Trăsătura aceasta, care este comună cultului ortodox și celui catolic, îl deosebește
fundamental de cel al confesiunilor protestante și al celorlalte dominațiuni creștine, în
care, neexistând un Tipic, domină instabilitatea și diversitatea. Cultul acestora variază de
la comunitate la comunitate, favorizând fărâmițarea unității de doctrină și de organizare,
prin apariția de noi doctrine și grupări religioase. În Ortodoxie uniformitatea și
stabilitatea cultului contribuie și la păstrarea unității de credință și de duh dintre
diferitele Biserici ortodoxe naționale sau autocefale.
4. Bogăția, varietatea și frumusețea formelor sale externe

În comparație cu simplitatea care caracterizează în general cultul confesiunilor

protestante și al sectelor, cultul ortodox se distinge prin bogăția, varietatea și
frumusețea elementelor de artă puse în serviciul său, prin solemnitatea, fastul și
strălucirea formelor sale externe, a riturilor și a ceremoniilor care alcătuiesc sfintele
slujbe. Însușirea aceasta caracterizează și cultul romano-catolic, care se deosebește în
acest domeniu prin abundența sculpturii monumentale și împodobirea bisericilor, folosire
misterelor (dramelor liturgice) și a muzicii instrumentale (orgă) în serviciul divin, precum
și introducerea unor ceremonii cu caracter spectaculos (procesiunile cu Sfânta
Euharistie).
5. Caracterul ecleziologic (comunitar)

Cultul ortodox se distinge prin caracterul său ecleziologic sau comunitar. El

promovează în primul rând rugăciunea cu caracter social sau colectiv, care are în vedere
nu numai nevoile personale ale individului, ci și nevoile religioase ale întregii biserici,
ale colectivității sau obștii rugătoare. Cultul ortodox este o rugăciune a comunității
credincioșilor, uniți într-un cuget, în duhul păcii. În biserică toți ne rugăm pentru
nevoile tuturor: Domnului să ne rugăm... Tatăl nostru. Caracterul ecleziologic al

7
cultului ortodox se bazează pe cuvântul Mântuitorului, care promovează rugăciunea
laolaltă a celor ce cred în El: „Că, unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo
sunt și Eu în mijlocul lor”.
6. Simbolismul (caracterul epifanic și eshatologic)

Atât față de cultul catolic, cât și de cel protestant, cultul ortodox se distinge prin
substanța sa teologică și prin simbolismul său bogat. Datorită acestui fapt, slujbele
noastre nu sunt simple „amintiri” sau „simboluri”, ci acțiuni tainice, teofanii, care ne
fac să retrăim cu adevărat, mai ales în marile sărbători evenimentele din istoria
mântuirii. Slujbele oferind credincioșilor posibilitatea accesului și a comuniunii la Masa
euharistică, adică la împărăția cerurilor , au și un sens evident eshatologic.
7. Caracterul universal (cosmic) al cultului

O trăsătură specifică cultului ortodox este universalismul sau pancosmismul său.

În rugăciunile sale, el cuprinde nu numai întreaga viață a omului, ci și lucrurile și
animalele de care el are nevoie și natura neînsuflețită în cadrul căreia trăiește. Scopului
acestui îi corespund mai ales numeroasele slujbe și rugăciuni din grupa ierurilor, care
alcătuiesc cea mai mare parte a conținutului Molitfelnicului.Natura neînsuflețită este
asociată la cultul de adorare al Creatorului de toată zidirea. Grăitoare în acest sens este
mai ales rugăciunea sfințirii apelor din slujba bobotezei, operă a Sfântului al
Ierusalimului.

8. Importanța cultului în viața religioasă ortodoxă

Aceste trăsături caracteristice deosebesc cultul ortodox de cultul celorlalte

confesiuni creștine, prin frumusețe, bogăție și adâncime, ca și prin valoare catehetică.
Esența Ortodoxiei se expediază și se trăiește prin participarea la formele, tradițiile,
datinile, și instituțiile ei de cult (botez, nuntă, înmormântare, Paști, Crăciun, Rusalii).
Spre deosebire de catolici și protestanți, ortodoxia se diferențiază prin cultul ei, care
joacă un rol predominant în viața religioasă ortodoxă, deoarece el reprezintă Tradiția vie
a Bisericii.

8
 Partea a treia. Persoanele liturgice. Slujitorii cultului
Capitolul II - Rolul și funcțiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului în
Biserica veche și în cultul ortodox de azi
1. Rolul arhiereului în cult

Episcopatul sau arhieria reprezintă treapta cea mai înaltă a clerului slujitor. Din
punct de vedere liturgic toți arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau
sacramentală, indiferent de funcțiile administrative sau rangurile onorifice pe care le pot
avea. La începutul creștinismului, când bisericile și comunitățile creștine erau mai puține
și izolate și când în fiecare cetate era un episcop, toate adunările de cult erau prezidate
de episcopi. În calitatea lor de întâistătători ai Bisericii le revenea dreptul de a săvârși
serviciile religioase mai importante, precum Sfânta Liturghie, Botezul, Mirungerea,
Mărturisirea, sfințirea bisericilor, hirotoniile și hirotesiile. Cu timpul comunitățile sau
înmulțit și au mai putut fi conduse toate de către episcopi; de aceea, o parte din funcțiile
lor liturgice au fost trecute, prin hirotonie, asupra preoților care săvârșeau lucrările
sfinte cu delegație, în locul și în numele episcopilor respectivi. Totuși pe unele episcopii
le-au păstrat pentru ei până astăzi: sfințirea Sfântului și Marelui Mir, hirotonia
clericilor, sfințirea bisericilor și antimiselor. Numai sfințirea bisericilor o pot face în
vremurile mai noi și anumiți preoți sau arhimandriți, cu delegația expresă a episcopului,
de la caz la caz.
În timpul slujirii arhiereul îl reprezintă pe Mântuitorul Însuși, ca Mare Preot sau
Arhiereu; de aceea el slujește de obicei în sobor, dar în ocazii deosebite poate sluji și
singur. Tot arhiereilor – individual sau adunați în soboare – le aparține dreptul de a
supraveghea săvârșirea corectă a cultului și a lua hotărâri privitoare la rânduiala
serviciilor divine în eparhiile respective. Arhiereul e hirotonit de doi sau mai mulți
arhierei.

9
 2. Preotul ca persoană liturgică

La început, preoții erau considerați ca urmași ai celor 70 de ucenici ai Domnului și

ca simpli ajutători ai episcopilor. Dar din secolele II-III preoții au devenit, cu delegația
și binecuvântarea episcopilor, înlocuitorii permanenți ai acestora, săvârșind cele sfinte
în numele și în locul episcopilor. Preotul poate săvârși la parohia sa toate slujbele și
lucrările sfinte necesare în viața religioasă a parohiilor, cu excepția celor ce alcătuiesc
dreptul excesiv al arhiereilor. Preotul îndeplinește un rol dublu: 1) este slujitor al lui
Dumnezeu, un reprezentant al preoției Mântuitorului; 2) este purtătorul delegat al
Bisericii, adică al credincioșilor pe care îi păstorește, fiindcă el slujește și se roagă nu
numai în numele său personal, ci și în numele credincioșilor. El îi prezintă lui Dumnezeu
cuvenita ofrandă a acestora, închinarea și rugăciunile lor. El transmite credincioșilor
ceea ce vine de la Dumnezeu, harul dumnezeiesc, iertarea păcatelor, viața veșnică. Ca
semn că nu are deplinătatea puterii sacramentale, preotul binecuvântează cu o singură
mână.
3. Diaconul ca slujitor al cultului în vechime și azi

Diaconii ajutau pe preoți și pe episcopi la toate serviciile divine, începând cu slujba

Sfintei Euharistii. Ei aveau grijă ca vasele și de odoarele sfinte, primeau de la
credincioși ofrandele pe care aceștia le aduceau la biserică. Ajutau la împărtășirea
credincioșilor, duceau Sfânta Euharistie celor bolnavi, celor din închisori sau celor care
din diferite pricini nu puteau lua parte la Liturghie; ajutau la instruirea catehumenilor,
rosteau ecteniile la sfintele slujbe și citeau Sfânta Evanghelie. În unele părți tot ei se
îngrijeau de buna păstrare a mormintelor martirilor, înmormântarea săracilor și a
străinilor și participau la administrarea penitenței publice, primind mărturisirea
păcatelor de la penitenții aflați pe patul de moarte (fără a le putea acorda iertarea
păcatelor) și dându-le Sfânta Împărtășanie, în cazul în care nu se aflau preoți la
îndemână.
La început numărul diaconilor a fost fixat la 7. Canonul 15 al Sinodului local din
Neo-Cezareea (sec IV) stabilește ca în orice cetate, indiferent de mărime, nu pot fi mai
mult de șapte diaconi. Ulterior nu s-a mai ținut seama de acest canon fiind anulat prin
canonul 16 al Sinodului Trulan.
Rolul principal al diaconilor azi e rostirea ecteniilor, care reprezintă forma clasică
a rugăciunii obștești a credincioșilor, pe care diaconul le rostește întotdeauna din naos,
din mijlocul poporului, făcând astfel legătura dintre credincioși și preot sau dintre naos și
altar.
În serviciul divin, diaconii închipuie pe Sfinții Îngeri, pe Puterile cerești care slujesc
necontenit în jurul tronului dumnezeiesc. Orarul pe care îl poartă în timpul sfintelor
slujbe simbolizează aripile îngerilor slujitori.

10
 Catolicii, prin prevederile Conciliului Vatican II, încearcă restabilirea diaconatului.
Denumirea de diacon s-a păstrat și la protestanți. Pastorul diacon nu are nicio atribuție
liturgică, ci se ocupă ce probleme de administrație bisericească și de asistență socială.

Partea a patra. Timpurile Liturgice (Anul bisericesc și subdiviziunile lui)

Persoanele liturgice. Slujitorii cultului
Capitolul I - Scurte noțiuni despre calendar.
1. Introducere. Timpul ca dimensiune a vietii Bisericești
Concepția creștină spune ca timpul a fost creat odată cu lumea “Mundus non factus
est in tempore, sed cum tempore” (Lumea n-a fost făcută în timp ci o dată cu timpul) –
Fericitul Augustin. Iisus Hristos, Întemeietorul si Capul nevăzut al Bisericii este axa
timpului si centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El istoria se îndrepta spre El,
era timpul de așteptare, iar după Întrupare a început “ plinirea vremii”. Acesta este veșnic
prezent in timp, ca Dumnezeu întrupat, fiind in același timp “în mormant cu trupul, in iad
cu sufletul, in rai cu tâlharul…” si Care acum “șade lângă Tatăl si cu noi este în chip
nevăzut…”. La marile sărbători ale Mântuitorului devenim martori oculari ai acestor
evenimente care, chiar daca au avut loc la o data în trecut, ele devin prezente prin Sfintele
Taine. “În vremea aceea” – de la începutul pericopelor evanghelice, se amintește de
timpul sfințit adică veșnicul prezent din dimensiunea liturgica a timpului.
Timpul este o noțiune abstracta, fiind indivizibil, dar omul a simțit nevoia sa îl
concretizeze si sa îl măsoare, sa îl împartă printr-un șir de mișcări succesive în care se
încadrează atât viața materiala cât și cea religioasa.
Calendarul consemnează aceste mișcări succesive/evenimente sunt consemnate.

11
 2. Ce este calendarul?
Cunoștințe elementare de astronomie si cronologie.
Calendarul = sistem de măsurare a timpului care indică durata și
subdiviziunile lui. Termenul de calendar vine din latinescul calendae (greaca – kalo = a
chema, convoca; latina – calare / calere) iar prin acest cuvânt romanii indicau prima zi a
fiecărei luni când toți cetățenii erau convocați la adunarea publica în forum pentru
aducerea la cunoștință a lucrurilor de interes public.
Primele calendare au luat naștere din nevoia pe care au simțit-o oamenii de a fixa în
timp sărbătorile si de a introduce regularitate în ocupațiile lor de zi cu zi. Aceste
calendare s-au întemeiat pe mișcarea astrelor (Soarele și Luna) care sunt puse de
Dumnezeu ca sa fie semne de deosebire între anotimpuri, zile si ani.

Ca unitate mijlocie de măsura în legătura cu traiul și ocupațiile omului s-a ales ziua
solara medie (intervalul de timp dintre doua treceri consecutive ale soarelui la meridian
sau o rotație completă a pământului în jurul acestuia). Această zi solară medie are
multiplii si submultiplii:
a) Orele (ceasuri), minute si secunde: ziua 24 de ore, ora 60 de minute, minutul 60
de secunde
b) Săptămâna (interval de timp dintre doua faze consecutive ale lunii pe cer): dintre
luna nouă și primul pătrar sau de la pătrarul prim la luna plină, de la luna plină la
pătrarul ultim s.a.m.d (interval ce durează 7 zile).
c) Luna lunară (ori sinodică) adică intervalul de timp care ii trebuie Lunii sa facă o
rotație completă în jurul Pământului și să revină la aceeași fază : de la Luna Nouă la Luna
Nouă, de la Luna Plină la Luna Plină, aproximativ 29 și ½ zile (exact: 29 de zile, 12 ore,
44 minute si 2,9 sec.);
d) Anul tropic, solar sau astronomic, este intervalul de timp in care Pământul face o
rotație completa in jurul Soarelui sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale
Soarelui la echinocțiul de primăvară. Anul are 365 zile si ¼ sau exact: 365 zile, 5 ore, 48
minute si 45-46 secunde.
Din cauza faptului ca anul tropic nu este compus dintr-un număr exact de zile (adică
una din zile ar fi aparținut la doi ani consecutive), nu a putut fi luat ca unitate de măsură și
așa s-a adoptat ca unitate anul civil sau calendaristic (care e format din anul tropic prin

12
înlăturarea fracțiunii de zi). Deoarece acești doi ani (tropic si calendaristic) nu coincid,
s-a căutat a se aduce mereu corecturi calendarului pentru restabilirea coincidenței dintre
anul tropic si civil, si așa s-a născut problema calendarului.
Vechile popoare au avut la început calendare lunare. Egiptenii și-au instituit
calendarul după Mișcarea de Rotație a Lunii în jurul Pământului, astfel primul calendar al
lor avea 354 de zile (12 luni de 29 si ½ zile). Grecii si romanii la fel, luna calendaristică la
ei avea aceeași durata cu luna lunară, începutul ei coincide cu Luna Noua. Musulmani din
Asia si Africa (arabi, iranieni, indonezieni s.a) folosesc încă folosesc acest calendar in
viața religioasă. Evreii au calendar mixt (lunaro-solar). Egiptenii au fost primii care au
folosit calendar solar = bazat exclusive pe mișcarea Soarelui pe bolta cereasca, acesta a
fost perfecționat de romani prin calendarul iulian (cel care sta la baza cronologiei
moderne).

3. Originea calendarului creștin si structura lui.

Alcătuit in anul 46 î.Hr., de astronomul alexandrin Sosigene pe vremea împăratului
roman Iulius Cezar (100-44 î.Hr.) de aici si numele de calendar iulian. Prin acest
calendar Sosigene restabilește coincidența anului tropic cu cel civil si stabilește durata
anului la 365 de zile. Diferența de 5 ore, 48 de minute si aprox.46 de secunde cu care anul
tropic depășea anul civil forma in 4 ani o zi întreaga, pentru aceasta el hotărăște ca la
fiecare 4 ani sa se adauge o zi (an bisect).
Astfel anul este împărțit în 12 luni, dintre care: Aprilie, Iunie, Septembrie și
Noiembrie = câte 30 de zile; Ianuarie, Martie, Mai, Iulie, August, Octombrie și
Decembrie = câte 31 de zile; Februarie = 28 de zile normal, iar în an bisect 29 de zile.
Denumirile lunilor si a zilelor sunt de origine latină, înafara de sâmbătă (origine iudaica;
sabat) venită tot de la latini (sabbatum).
În acest calendar, echinocțiul de primăvară era pe 24 martie iar începutul anului la 1
martie, mutat după puțin timp la 1 ianuarie; el a înlocuit astfel octoda (grupa de opt zile) și
sistemul romanilor de numerotare inversă a zilelor lunii prin împărțirea lor în calende, ide
și none.
4. Defectul originar al Calendarului iulian. Îndreptarea lui in Apus
Calendarul lui Sosigene neglija o mică diferență (11 minute si 14-15 secunde) cu
care anul civil (calendaristic) rămânea în urmă față de anul tropic, astfel la 128 de ani,

13
această diferență însemna 1 zi iar la 384 de ani însemna 3 zile. Diferența a putut fi
observata datorita serbării Păștilor care avea data legata de echinocțiul de primăvară si
de Luna Plină de primăvară sau pascală. (prima lună plină de după echinocțiul de
primăvară). În acest fel, echinocțiul fixat de Sosigene pe 24 martie, ajunge peste 384 de ani
să pice pe 21 martie (fiindcă anul calendaristic rămânea în urmă) – la sinodul de la
Niceea (325) se hotărăște doar fixarea echinocțiului pe 21 martie si atât, problema
întârzierii calendarului nu se discută.
După 128 de ani de la Sinodul I, au observat oamenii că echinocțiul cade pe 20
martie iar după alți 128 de ani, cade pe 19 si tot așa. În sec. XVI diferență dintre
echinocțiul astronomic si cel din calendar era de 10 zile si așa se calcula greșit si luna
pascală.
 Greșeala calendarului iulian a fost îndreptată în Apus prin Reforma gregoriană,
realizată în 1582 sub Papa Grigore 13
 S-a readus echinocțiul de primăvară la 21 martie, cum era în epoca Sinodului I
Ecumenic, iar anii bisecți seculari trebuiau să se împartă la 4, altfel erau socotiți comuni
 Îndreptarea calendarului prin Reforma gregoriană s-a aplicat treptat în toate
statele catolice și protestante din Apus, chiar și în unele state necreștine, cum ar fi
Japonia, China, Turcia sau Egipt

5. Îndreptarea calendarului în Răsărit

 Bisericile ortodoxe n-au acceptat Reforma gregoriană din secolul 16, pe care au
considerat-o motiv de prozelitism catolic. Au menținut calendarul neîndreptat, numit și
„stil vechi” sau „ortodox”
 Diferența dintre cele două calendare era de 10 zile la sfârșitul secolului 16. După

1,900 a ajuns să fie de 13 zile

 După Primul Război Mondial, stilul nou (catolic) a fost adoptat în viața civilă de

toate statele ortodoxe: Bulgaria, fosta URSS, Serbia și România în 1919, Grecia în 1923
 În 1923, Congresul Interortodox ținut la Constantinopol a decis îndreptarea

calendarului și în bisericile ortodoxe, asigurându-se coincidența anului civil cu cel

astronomic, prin eliminarea celor 13 zile diferență
 Până acum, calendarul îndreptat e folosit de: Patriarhia Ecumenică din

Constantinopol, Bisericile din Grecia și Albania, Arhiepiscopia Ciprului, Biserica

ortodoxă din Polonia, Patriarhia Antiohiei, Biserica Ortodoxă Română, Patriarhia
Alexandriei, Biserica Ortodoxă din Bulgaria, Mitropolia Ortodoxă din Cehoslovacia și
Biserica Ortodoxă din Finlanda
 Au rămas cu stilul vechi (neîndreptat): Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă,

Biserica din Serbia și călugării de la Muntele Athos

6. Situația actuală d.p.d.v. al calendarelor

14
  Calendarul iulian neîndreptat este folosit în Patriarhiile Ierusalimului, Moscovei
și Belgradului
 Calendarul îndreptat prin Reforma gregoriană (stilul nou) este folosit în
bisericile catolice și protestante din Apus
 Calendarul mixt, folosit de Bisericile ortodoxe, între care și de BOR presupune
stilul nou pentru sărbătorile cu dată fixă și Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu
dată mobilă, concesie făcută pentru Bisericile ortodoxe rămase la stilul vechi (stiliști)

Cap. II - Anul bisericesc (liturgic) si subdiviziunile lui

1. Comemorarea iconomiei mântuirii în cursul timpului și al diferitelor lui
subdiviziuni
 Prin sărbători, posturi, pomeniri și slujbe bisericești de peste zi și an,
reîmprospătăm, comemorăm și retrăim periodic momentele importante din viața și
activitatea Mântuitorului, dar și istoria mântuirii cu persoanele și evenimentele ei mai de
seamă

2. Ziua liturgică
 Este intervalul dintre două seri consecutive
 Slujba unei zile liturgice începe cu Vecernia din ajunul zilei anterioare
 Datina e moștenită din tradiția iudaică, așa cum apare în referatul biblic al creației,
unde zilele sunt numărate începând cu seara
 Zilele liturgice se împart în: zile de rând (lucrătoare) și zile de sărbătoare

 Cele mai importante zile din cursul anului bisericesc sunt: Vinerea Patimilor,
Duminica Paștilor și Duminica Rusaliilor (Moartea, Învierea și Pogorârea Sfântului
Duh)
 Tot de la evrei s-a moștenit împărțirea zilelor în Ceasuri:

 Ceasul 1 - primele trei ore ale dimineții - 6-9

 Ceasul 3 - a doua parte a dimineții - 9-12
 Ceasul 6 - al treilea sfert al zilei - 12-15
 Ceasul 9 - ultimul sfert, seara - 15-18

3. Săptămâna liturgică
Începe Duminica, adică cu Vecernia de sâmbătă-seara, și se încheie sâmbăta, cu
Ceasul 9, reglementând succesiunea celor 8 glasuri ale Octoihului

15
  Anul bisericesc începe cu Săptămâna Luminată (prima după Paști) și se termină
cu Săptămâna Mare (dinaintea Paștelui următor)
 Un an bisericesc complet are 52 de săptămâni, dar numărul poate varia în funcție
de data Paștelui
 Cele mai însemnate săptămâni liturgice sunt: Săptămâna Patimilor și Săptămâna
Luminată
 Din punct de vedere calendaristic, sunt importante și săptămâna dinainte și după
Rusalii, cea dinainte și după Înălțarea Sfintei Cruci și cea dinainte și după Nașterea și
Botezul Domnului
 Fiecare zi este închinată unui sau unor persoane, evenimente importante ale

istoriei sfinte, legate de activitatea Mântuitorului:

 Duminica - cinstește Învierea Domnului
 Lunea - cinstește Sfinții Îngeri
 Marțea - amintește de Sfinții Proroci, în special Sfântul Ioan Botezătorul
 Miercurea și Vinerea - sunt închinate Sfintei Cruci și Sfintelor Patimi
 Joia - amintește de Sfinții Apostoli - joi a fost Cina cea de Taină, dar și de
Sfântul Ierarh Nicolae
 Sâmbăta - închinată tuturor morților, în special a Sfinților Mărturisitori și
Mucenici - Hristos a stat cu trupul în mormânt sâmbăta, iar sufletul era coborât la iad

5. Anul bisericesc și perioadele lui (4. Luna ca subdiviziune… este inclus tot aici)
 Începe cu la 1 septembrie, începutul anului civil la evrei, când se consideră că s-a
început creația lumii și tot la 1 septembrie Și-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa
publică
 Are în centru sărbătoarea Învierii Domnului și se poate împărți în 3 faze:

 Perioada Triodului - ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului până la

Duminica Paștilor (10 săptămâni)
 Perioada Penticostarului - ține de la Duminica Paștilor până la Duminica
după Rusalii sau a Tuturor Sfinților (8 săptămâni)
 Perioada Octoihului - ține tot restul anului (durată variabilă)
 Octoihul are ca sărbătoare culminantă Nașterea Domnului urmată de Bobotează

 Triodul culminează cu Vinerea Patimilor

 Penticostarul începe cu Paștile și se încheie cu Rusaliile, cele mai mari sărbători

ale creștinătății ortodoxe
 Întregul an bisericesc prezintă și reînnoiește întreaga viață și activitate a
Domnului în cele trei laturi: Învățător, Arhiereu și Împărat
 Prin el se prelungește întruparea și viața istorică a Mântuitorului, astfel încât
Acesta continuă să trăiască în Biserică, în viața credincioșilor, așa cum trăia odinioară pe
pământ.

16
 CAPITOLUL III - DESPRE SĂRBĂTORI, ÎN GENERAL

1. Ce sunt sărbătorile?
* Sărbătoare - servatoria, de la servo = a respecta
* sărbători = zile liturgice mai importante, închinate comemorării momentelor de
căpetenie din istoria mântuirii (Nașterea, Învierea) şi a principalelor persoane
sfinte/sfinți importanți (Mântuitorul, Maica Domnului, Sf Nicolae)
* la mireni se deosebesc de restul zilelor anului prin:
-oficierea serviciului divin
-întreruperea îndeletnicirilor obișnuite şi înlocuirea lor cu activități de natură
religioasă,
* la mânăstiri se deosebesc prin aceea că slujbele se oficiază mai pe larg şi mai solemn
* sunt scrise cu roșu si însemnate in calendar cu cruce roșie

2. Vechimea și universalitatea sărbătorilor

* le găsim la toate popoarele si in toate religiile
* instituite din nevoia firească de a evada din când în când din făgașul obișnuit al vieții
pentru a se dedica mai intens preocupărilor religioase față de suflet și fată de zei
* sărbători păgâne:
-caracter naturist (începutul anului, lunile anului)
-caracter agrar (echinocții, solstiții)
-caracter istoric social (comemorări ale unor evenimente triste ori fericite din viața
publică)
-caracter privat familial (cultul strămoșilor)
* evreii: sabatul (săptămânal), Pastele, Cincizecimea, sărbătoarea Corturilor, Purim
(anual) → comemorau fapte din istoria religioasa sau politica
* romanii: zile consacrate cultului publical zeilor

17
-deosebite de cele comune prin întreruperea activității obișnuite, frecventarea altarelor,
îndeplinirea ceremoniilor
* sărbătorile creștine s-au format după dublul model: ebraic şi greco-roman, pe care
îl oferea mediul ambiant în care a apărut şi s-a dezvoltat Creștinismul
- au apărut ca o formă necesară de manifestare a cultului, pentru a aduna credincioșii
in Biserica în jurul altarelor și al clerului

3. Instituirea sărbătorilor creștine

* creștinii recrutați dintre iudei continuau să respecte sărbătorile iudaice => cele mai
vechi sărbători creștine apar ca prelungiri ale celor mai mari sărbători iudaice.
* La început se juxtapun, coexistă o bună bucată de vreme, dar apoi le înlocuiesc
definitiv => duminica în locul sabatului, Păștile in locul Pasha, Rusaliile in locul
Cincizecimii (singurele sărbători creștine cu caracter general din primele trei secole)
* în secolul 2 au loc persecuțiile => apar sărbătorile Sfintilor Martiri (primele
sărbători de origine pur creștină, cu caracter local)
* în secolul 3 apare sărbătoarea Teofaniei = Nașterea + Botezul Domnului (local)
* în secolul 4 are loc încetarea persecuțiilor=> apar sărbători ale Mântuitorului și ale
Sf. Cruci
* în sfârșitul secolului 4 => apar sărbătorile Bunavestirii și Adormirea Maicii
Domnului
* în secolul 5 => apar Nașterea si Intrarea in Biserica a Maicii Domului
* secolul 6 => a) a adus generalizarea unor sărbători cu caracter local până atunci:
influente intre răsărit si apus, fărâmițări de Sf moaște, pelerinaje la locurile sfinte
b) Apariția de noi sărbători a dus la dispariția unora mai vechi, cu caracter local şi
legate de unele evenimente trecute: Înălțarea Sf Cruci a înlocuit aniversarea sfințirii
Bisericii Sfântului Mormânt.
c) Calendarul creștin este aproape definitiv format în ceea ce privește sărbătorile
mari de peste an
* unele sărbători creștine le-au înlocuit pe cele păgâne cu caracter naturist (ex.
Crăciunul), dar au rămas obiceiuri păgâne in tradiția populară
* rolul principal în formarea sărbătorilor l-au avut inițial Ierusalimul (iar mai apoi
Constantinopolul și Roma)

4. Cele mai vechi liste de sărbători creștine

18
* pietatea populară a fost cea care a dus la crearea şi fixarea sărbătorilor în faza lor
locală, precum şi la generalizarea lor mai târziu
* Biserica doar le-a recunoscut și le-a consacrat consemnându-le in listele de sărbători
(calendarele de mai târziu)
* cele mai vechi liste apar in secolele 3-4 în scrierile Sfântului Ipolit din Roma și în
constituțiile apostolice
* martirologiu: listă de sărbători compusă din diversele calendare ale bisericilor
locale
* în secolul 10 => Simeon Metafrastul face un calendar din Sinaxarele vechi ale
Bisericii Răsăritului având la bază pe cel constantinopolitan
* în secolul 18 => Nicodim Aghioritul revizuiește și completează opera lui Simeon =>
face cel mai complet Sinaxar ortodox Care este astăzi folosit în toată ortodoxia

5, Care este, pe scurt, rostul (funcția) sărbătorilor în viața noastră religioasă?

a. rol comemorativ sau aniversar: întrețin amintirea momentelor și personajelor
sfinte din istoria mântuirii având și sens eshatologic: amintesc și de fapte din viitorul
îndepărtat (Duminica înfricoșătoarei judecăți)
b. rol latreutic: ne dau prilejul de a ne exprima bucuria, întristarea, respectul,
cinstirea; sunt mijloace de a preamări pe Dumnezeu și pe Sfinți
d. rol pedagogic: Sfinții pe care îi sărbătorim sunt exemple de urmat și imbolduri spre
virtute
e. rol soteriologic: ne dau posibilitatea să ne preocupăm de mântuirea sufletului prin
participarea la slujbe si împărtășirea cu Sfintele taine.

6. Împărțirea sărbătorilor Bisericii Ortodoxe

a. după dată
- sărbători cu dată fixă: cad în fiecare an la aceeași dată (cele din Minei sau Sinaxar)

19
- sărbători cu dată variabilă: se schimbă in fiecare an în funcție de data Păștilor, cad
mereu în aceeași zi a săptămânii (Floriile, Înălțarea, sărbători din Triod, Penticostar)

b. după importanță
- praznicele împărătești: închinate Sfintei Treimi, momentelor din viața
Mântuitorului, Maicii Domnului
- sărbătorile sfinților
c. după bogăția și solemnitatea slujbelor
- sărbători mari: praznicele împărătești, nașterea și tăierea capului Sfântului Ioan
Botezătorul, Sfinții Petru și Pavel (slujba bogata cu priveghere)
- sărbători mijlocii (sfinți importanți):
- cu priveghere și polieleu: (Sf. Nicolae)
- fara priveghere, cu polieleu (Sf. Parascheva)
- sărbători mici: (sfinți mai puțin importanți)
- cu stihirile pe șase + slavoslovie mare
- cu stihirile pe șase, fara slavoslovie mare
Restul sărbătorilor care n-au nici un semn tipiconal (cruce roșie sau neagra) au
slujba zilelor de rând

CAPITOLUL IV - DUMINICA, SĂRBĂTOAREA SĂPTĂMÂNALĂA

CREȘTINILOR
1. Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămânală
Duminica e sărbătoarea Sfintei Treimi
- Duminica este prima zi a creației lumii (zidirea lumii de către Dumnezeu-Tatăl)
- Duminica s-a petrecut Învierea Domnului (răscumpărarea lumii prin Dumnezeu-Fiul)
- Duminica s-a petrecut Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli şi s-a întemeiat
prima comunitate de credincioși, nucleul Bisericii (sfințirea lumii prin Dumnezeu-
Sfântul Duh)

2. Vechimea sărbătorii
- cea dintâi şi cea mai veche sărbătoare
In Duminica in care a înviat, Hristos s-a arătat Sf. Apostoli unde luaseră Cina cea de
Taina. Duminica următoare li se arata in același loc si la aceeași ora. Duhul Sfant s-a

20
pogorât peste Apostoli tot Duminica, in același loc => au hotărât ca Duminica să fie
ziua de comemorare săptămânală a Învierii Domnului prin săvârșirea Sf. Euharistii.
- creștinii se adunau in case duminica pentru că așteptau a doua venire si credeau ca
așa cum li s-a arătat Apostolilor de doua ori consecutiv duminica, tot așa li se va arăta
și lor în acea zi.
- mai târziu, Duminica a devenit zi de odihnă înlocuind astfel sabatul; Constantin cel
Mare a recunoscut-o oficial ca zi de odihna pentru toți (inclusiv și pentru păgâni)
3. Numirile sărbătorii
- la început se numea “prima zi a săptămânii” (denumire iudaica) pentru că zilele se
numărau in funcție de sabat => Duminica e prima zi după sabat
- a luat locul sabatului ca zi de sărbătoare, apoi au redenumit-o “Dominica Dies” (ziua
Domnului, denumire creștină)
- denumirea a alternat cu “Dies Solis” (ziua soarelui, denumire păgâna) pentru că
printre convertiți au fost și păgâni
- Hristos e numit “Soarele Dreptății” => creștinii acceptau denumirea păgână
- 325 Sinodul I înlocuiește definitiv denumirea păgână cu cea de “Duminică”
- popoarele creștinate mai târziu au rămas cu denumirea păgână (Sunday în engleză,
Sonntag în germană)
- denumiri poetice ale Sfinților părinți: ziua pâinii, împărăteasa zilelor
4. Caracterul sărbătorii si modul sărbătoririi în vechime
- Duminica este sărbătoarea triumfului vieții asupra morții=> caracterul Duminicii
este de veselie
- nu se ține post si nu se fac metanii (manifestări ale întristării)
- haine albe, curate (simbol al bucuriei)
- se participa la Sf Liturghie
- clericii care lipseau trei duminici la rând erau caterisiți, laicii excomunicați
- diaconii duceau Sfânta Euharistie la spitale si în închisori
- după slujba se țineau agape si colecte pentru săraci
- Sfinții părinți recomandă întreruperea lucrului (simbol al odihnei vesnice după
moarte)
- nu se călătorea
- repausul era legiferat și de Biserica și de stat

21
- se suspendau activitățile armatei, tribunalelor, neguțătorilor, meseriașilor,
agricultorilor
- nu se mergea la petreceri, jocuri în arene, teatre

5. Șirul duminicilor din cursul anului bisericesc

-anul bisericesc are 52 de duminici
a. Duminicile din perioada penticostarului: de la Paște (duminica învierii) până la
Rusalii ( duminica Pogorârii Sfântului Duh), 8 la număr
b. Duminicile din perioada octoihului: de la Duminica tuturor sfinților până la
începutul triodului, 32 la număr
c. Duminicile din perioada triodului: (1) Vameșul și fariseul, (2) Fiul risipitor,
(3) Înfricoșătoarei judecăți, (4) izgonirea lui Adam din Rai + 6 Duminici ale postului
Paștelui: ((1) Ortodoxiei, (2) Sf. Grigorie Palama, (3) Sfintei Cruci, (4) Sf. Ioan
Scărarul, (5) Sf. Cuv. Maria Egipteanca, (6) Floriilor(Intrarea Domnului în
Ierusalim)
- Duminica Învierii e cea mai importanta fiind urmată de cea a Rusaliilor, apoi a
Floriilor

2. Nașterea Domnului (25 decembrie)

- primul (după cronologia vieții Mântuitorului), praznic împărătesc cu data fixa (25
dec)
- cea dintâi sărbătoare a Mântuitorului pur creștină
a. Păgânii puneau accentul pe ziua morții și învierii zeilor, nu pe ziua de naștere =>
Paștele este cea mai veche sărbătoare creștină, Nașterea Domnului este mai nouă (sec
3)
b. În Apus, Crăciunul a fost de la început sărbătorit pe 25 decembrie; tradiția spune
că la acea dată avut loc recensământul lui Cezar August, despre care Sfântul
Evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat la Nașterea Domnului
- în Răsărit, pana la jumătatea secolului 4, Crăciunul era serbat odată cu Botezul
domnului pe 6 ianuarie; tradiția spune că Mântuitorul s-a botezat în aceeași zi în care
s-a născut
- de fapt Crăciunul era sărbătorit și în Apus și în Răsărit la aceeași dată, în funcție de
solstițiul de iarnă, numai că au folosit metode diferite de calcul

22
c. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mithra,
zeul Soarelui - cult de origine orientală, care in secolul 3 făcea o serioasă concurență
creștinismului, îndeosebi în rândurile armatei romane și a cărui sărbătoare centrală
cădea în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie)
- aceasta sărbătoare păgână era ziua de naștere a zeului Soare, învingător în lupta
contra frigului și a întunericului şi numită “Dies natalis Solis invicti” (Ziua de naștere
a Soarelui nebiruit), pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să
scadă
- ziua de naștere a zeului Mithra a fost înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului
(soarele dreptății, răsăritul cel de sus)
- din moment ce sărbătoarea Nașterii Domnului este mai veche, este posibil ca de fapt
să fie invers: împăratul Aurelian la 274 a introdus sărbătoarea păgână a lui Mitra într-o
încercare nereușită de a locui sărbătoarea creștină
- Crăciunul a înlocuit si sărbătorile păgâne Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) si a
Juvenaliilor (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor)
- multe obiceiuri păgâne ale acestor sărbători se păstrează si azi in poporul nostru, dar
sunt încrestinate (colindele, sorcova, plugușorul)
- “Aceluia se cade să crească, iar mie să mă micșorez” => Nașterea Sf. Ioan
Botezătorul (24 iunie, solstițiul de vara, după care zilele se micșorează), Nașterea
Domnului (25 decembrie - solstițiul de iarna, după care zilele se măresc)

d. Crăciunul este al doilea punct central al anului bisericesc după Paști

în funcție de Crăciun se stabilesc sărbătorile cu dată fixă, iar în funcție de Paște se
stabilesc sărbătorile cu dată variabilă
e. Crăciunul e sărbătorit cu mare solemnitate
-cu o zi înainte se ajuna, se botezau catehumenii și se citeau ceasurile împărătești
care luau parte împărații
- preoții umblau cu icoana pentru a vesti sărbătoarea
- s-a introdus postul Crăciunului pentru a te pregăti sufletește
- sclavii erau scutiți de muncă
- spectacolele erau interzise prin lege
- erau interzise metaniile de la Crăciun până la Bobotează

4. Botezul Domnului (6 ianuarie)

23
- amintește de botezul Domnului în Iordan
- numit și teofanie = arătarea Domnului (Mântuitorul e mărturisit pentru prima oara
în lume din spusele Sfântul Ioan și ale Tatălui)
- datează înainte de secolul 3
- Apusenii au luat-o în sec. 4 de la răsăriteni, dându-le în schimb sărbătoarea
Nașterii Domnului, serbată separat la 25 decembrie, mai veche la apuseni => cele
doua sărbători se generalizează în toată creștinătatea
- Botezul Domnului e sărbătorit cu mare solemnitate
- spectacolele erau interzise
- catehumenii posteau pentru a se pregăti de botez
- se sfințesc apele în ajun (Agheasma Mare)
- se făcea slujba Ceasurilor Împărătești la care asistau împărații
- în ziua serbării Botezului Domnului, preoții anunțau data Păștilor si începutul
postului mare, primite de la episcopi în epistolele pastorale

24