APOLOGETICA

Curs 1

Despre religie

Religia nu se limiteaza doar la cunoastere ci si la experienta. Experienta urmeaza

dimensiunile cunoasterii. Intelegerea lumii se face in cadrul unor structuri de cunoastere
(lichidul ia forma tiparului) asa informatia pe care o luam prin simturi, pe care o
transmitem in anumite tipare, iar sufletul o recepteaza.
Modelele de gandire sunt numite paradigme fundamentale. In acest sens stiinta
din timpul unei perioade determinate se infaptuieste in cadrul unor scheme numite
paradigme.
Samuel Thomas Khun (1922, filosof, filosof) – “Structura revelatiilor
stiintifice”. A revolutionat modul de gandire si intelegere al gandirii stiintifice printr-o
sintagma pe care o numeste schimbare de paradigma.
La fel Alexandre Caire spune ca istoria stiintei nu este acumulare lina, liniara si
continua de informatii,ci mai cu seama aceasta este rezultatul rupturilor. Se elaboreaza o
noua paradigma. Khum arata ca progresul stiintific aduce cu sine astfel de schimbari
paradigmatice. Aceasta teorie a rupturilor sau schimbarilor paradigmatice se aplica si
reflectiilor religioase sistematice. Schimbarea majora de paradigmie in teologie inseamna
o schimbare majora, chiar in ideea despre ceea ce inseamna a face teologie. Un astfel de
moment este Sinodul I Ecumenic (sec. IV), moment de nastere a Europei. Sinodul I
Ecumenic face mai mult decat sa rezolve conflictul referitor la intrebarile despre Tatal si
Fiul (omousious). Cu definitiile de la Niceea Sinodul a acceptat ca sunt probleme noi a
caror rezolvare nu mai este posibila doar cu limbajul scriptural.
Crestinismul se naste in spatiul culturii semite. El e numit o noua cale, nu se mai
limiteaza doar la Palestina, se vorbeste despre o intalnire intre culturi si astfel apar noi
intrebari.
Problema “omousious” este pusa intr-o alta terminologie decat cea pe care o
gasim in Sf. Evanghelii. Raspunsul nu mai poate fi valabil in vechea paradigma semitica
si adoptat-o pe cea greco-romana. Ruptura de paradigma nu da continuitate in credinta.
Suntem in procesul unei alte schimbari fundamentale de procedeu in ceea ce
inseamna reflectie, din perspectiva religioasa si ideologica. Daca este demers de reflectie
rezulta ca finalitatea este scopul, sensul vietii si modul de a trai in concordanta cu acesta.
Omul a cautat o reflectie asupra a ceea ce este in jur, a facut o explicatie teoretica, apoi a
facut si un cod etic pentru a fi in armonie cu ceea ce noi am inteles ca este viata. Daca
explicarea teoretica a lumii si a vietii se face prin raportare la lumea transcedentala atunci
explicatia este religioasa. Explicatia sensului vietii si a modului de a trai in concordanta
cu viata, prin credinta, prin trimitere la o realitate transcedentala, viata si
lumea(divinitatea) constituie o religie sau ne situam intr-un demers religios. Daca aceasta
explicatie de sens si a modului de a trai in concordanta cu aceasta nu implica credinta
intr-o transcedenta atunci avem de-a face cu o ideologie.
Ideologia sistemului de gandire este asemenea unui pat procustian care forteaza
informatiile in cadrul structurilor ei chiar daca aceasta inseamna distorsionarea faptelor.

1
Cand omenirea ajunge la maturitate nu mai are nevoie de ipotezele credintei. Cand
vorbim despre religie temele mari privesc originea si fiinta religiei(atat pentru religie in
general cat si pentru apologetica in special).
Are religia o baza revelata? Sau este un produs natural?
– revelata – vericitatea
Religia - caracter absolut
- produs natural - nonrevelatie
- nonabsolut
Sfera si continutul religiei la G. Savin, p.359, Aplogetica. Vol. 2. Cand ne propunem sa
definim trebuie sa retinem aceste elemente si prin ele sa definim. Cu cat continutul este
mai restrans cu atat sfera este mai larga. La religie daca extindem continutul, se restrange
sfera.
Elementele constitutive ale religiei

Max Muller – ar fi inutul sa spui ca religia este cutare sau cutare lucru.
Cine poate spune ca religia de azi sau din alte timpuri e buna sau nu? El considera religia
intelegere raportata la o divinitate, la o transcendenta.
1. Intalnim notiunea de divinitate (credinta in Deus). Trebuie inteleasa activitatea
creatoare si proniatoare. Divinitatea creatorare si proniatoare este transcendenta, are
atributul transcendentei. Daca divinitatea este creatoare este inteleapta, atotbuna,
atotputernica, divinitate perfecta. Divinitatea nu abandoneaza faptura Sa. Fiecare ne
situam in ipostaza fiului risipitor.Doar bunul Deus recupereaza creatia, aceasta
presupunand faptul ca e prezent in creatie.
2. Prezenta in creatie
Transcendenta trebuie afirmata cu toate ca exista unele afirmatii contradictorii. Deismul
(sec. 14) a fost perceput ca o religie pentru ca dupa ce Deus a creat lumea divinitatea se
retrage si astfel nu mai este cult, religie, revelatie. Atunci omul se exteriorizeaza in fata
frumosului de aceea este o doctrina naturala. Deismul neaga prezenta lui Deus.
Panteismul afirma prezenta lui Deus in lume, Deus facand parte din esenta lumii. Deus nu
este transcedental, e chiar esenta lumii.
Divinitate – intalnita in orice religie
Om – fiinta spirituala. Libertate este afirmata neconditionat. Libertatea este elementul ce
deosebeste religia de magie. Numai in libertate are sens legea morala. Spre deosebire de
actul de magie ce face chemare la partea transcedentala formulele incanatatoare au
menirea de a capta puterile si de a le constrange in a produce efecte. Puterile aici sunt
captate si constranse. In religie divinitatea este rugata, adorata, laudata. Raportarea
presupune interior.
3. Sentimentul interior
Se manifesta in actele externe. Sentimentul religios e prezent in cultul religios. In magie
nu aveam cult. Cultul presupune ceva stabil, ce duce la divinitate. Structurat in crez,
cult(etic si moral), codul, comunitatea.

2
 CURS 2
Religia poate fi privita sub aspect subiectiv si obiectiv.
Subiectiv – actul sufletesc sau dispozitia voluntara prin care credinciosul
accepta adevarul de crezut, indeplineste obligatiile morale si aduce lui Dumnezeu cultul
de adorare. Religia personala si individuala, ca act sufletesc sub forma ei subiectiva,
aceea de sentiment religios, e colectiva si exterioara in forma de manifestare ca si cult
religios.
Nu orice devotiune, atitudine in raport cu ceva ce se situeaza dincolo de noi, se
poate considera religie. O pozitie contrara lui Max Muller, realitatea trebuie sa fie una
spirituala si personala, o atitudine de adorare. Astfel se poate vorbi de o religie a ateilor
(de respingere a divinitatii).
Deismul, panteismul, animismul, teismul, nu sunt religii. Religia cere nu numai
raportul omului cu obiectul de cunoastere si de adorare, ci sa fie numai intr-un fel trait si
sa fie manifestat in exterior intr-o forma stabila si durabila. Cultul este necesar ca ideea
de divinitate. Marturisirea divinitatii fara o manifestare in acte de cult poate sa fie
filosofie, metafizica, dar nu religie. Atitudinea etica sau estetica determinata de ideea de
divinitate, nu este religie.
Definirea religiei (etimologie)
Religio (lat.) – 1. Cicero (106-43), “De natura Deorum”, II, 78, religo, - ere = a
reciti, a reveni asupra unui lucru, a pune deoparte, a consacra, a venera. El este pus ca
antonim la “nelegere” = a neglija, a nebaga in seama.
Accentul ar cadea de preocupare fata de divinitati, zei. Aceasta deductie
produce doua serii de divinitati: etimologia si definitia sau continutul.
Dificultatile etimologice: imposibil ca de la “relegere” sa ajungi la “religio”,
“intellego,-ere”, “inteligentia”, “diligo,-ere” – “diligentia”.
Dificultati de continut: nu numai fapte exterioare, ci sentimentul de iubire din
care rezulta manifestarea in exterior. Definitia sa s-a incercat a fi corectata de Arnobiu
(330) “Religia nu este numai indeplinirea ceremoniilor si adorarii externe, pentru ca
adevarata adorare nu se cuprinde in exterior ci in adancul sufletului”. Fer. Augustin
(430) – reeligere – a alege din nou, a realege. Suntem realesi de Dumnezeu, El ne-a ales
la creatie, apoi omul cazut in pacat s-a indepartat de Dumnezeu, ne realege in Iisus
Hristos.
Nasterea din nou a omului in raport cu divinitatea.
“Dumnezeu este izvorul fericirii si scopul aspiratiilor noastre. Pe El alegandu-L
sau realegandu-L mai degraba, de unde se pare ca si religia si-a luat numele. Noi prin
religie tindem catre El”. – imposibil etimologic.
Lactantiu (240-320) – religare, a lega din nou, a uni. Scopul religiei e sa lege
din nou pe oameni de Dumnezeu. “Suntem legati de Deus cu unirea adevaratei cinstiri”
(Deo religati sumus) de unde isi primeste numele insasi relegia. (imposibil etimilogic).
La evrei – religia era desemntata prin termenul “berit”, legamantul cu Noe.
Legamantul era sub forma unui contract cu obligatii de ambele parti: Dumnezeu sa-l
sustina, intareasca, ajute; poporul sa pastreze monoteismul.

IRAT-
- IAHVE – termeni pentru religie- teama sfanta de Iahve

3
 EMAT-
La greci – pietate sacra. Religia: raportul liber dintre om si Dumnezeu trait sub
forma sentimentului intern si manifestat printr-un cult extern.

Originea religiei
Toate pozitiile pot fi structurate in doua pozitii:
1. Religia este
~ un fenomen primar original
– teza - revelationista – revelatia lui Deus c
- apriorista – e in structura omului
~ o forma derivata (secundara)
- teza – historista – inainte de religie a fost o perioada atee (lipsa religiei).
Frica a luat fiinta dupa caderea in pacat.
Teza historista: o perioada atee apoi prin comunitati (triburi, clanuri) s-a ajuns la
formarea ritului, a cultului. Religia apare ca o forma politeista, o necesitate sociala,
raspunzand unei perioade religioase. Evolutia istorica continua si societatea se dezvolta.
Ea trece din perioada mitica in cea sociologica. Societatea poate fi explicata rational.
Revelationista: afirma ca religia i-a fost data omului la creatie si s-a patrat pe
cale rev. nat. in religiile pagane si rev. supranaturala in religia mozaica si cea crestina.
Historista: prezinta religia drept un fenomen natural aparut in istorie si care a
evoluat de la formele initiale, simple si areligioase (totem, tabu), pana la formele cele mai
complexe si superioare ale religiei crestine.
Apriorista: religia este un fenomen natural sau supranatural constitutiv si
aprioric umanitatii, atat o data cu omul si prezent, imanent intregii activitati umane. E
compatibila cu cea revelationista. Aici intra toate religiile referitoare la religie.
Dintre ele cea revelationista si apriorista sunt compatibile si opuse celei
historiste.
1. Pentru noi sentimentul religios este un element primar si original al
sufletului omenesc, deci un element aprioric (in sensul lui Kant).
2. Nu s-a putut naste si evolua in timp ca un produs logic al sufletului omenesc.
3. Nu este reflexul interior al unui fenomen colectiv si exterior al societatii care
ar fi produs religia.

CURS 3
Teza sociologica.
A fost formulata de N. Wundt (sociolog) “Psihologia popoarelor” – asumata de
scoala sociologica franceza prin Emil Durkheim. Afirma ca religia s-a nascut ca un
produs al societatii colective si ca a evoluat de la forma initiala care consta intr-o suma de
interdictii care aveau menirea sa faca viata comunitara, pe care grupul l-a impus
individului si care cu timpul au capatat semnificatii supranaturale devenind sacre si
inviolabile. Fazele evolutioniste ar contine urmatoarele momente: tabuismul, animismul,
totemismul, politeismul, monoteismul (o consecinta a unirii diverselor clanuri care ar fi
condus la unificarea panteonului).
Abordarea sociologica: Fiecare dintre acestia propun noi abordari specifice,
proprii: Emil Durkheim, Karl Marx, Max Weber.

4
 Sociologia religioasa are ca obiect analizarea influentelor exercitate de credintele
si practicile religioase asupra dimensiunii sociale a omului si lasa pe un plan secund
aspectele individuale ale religiei.
Sociologia religioasa si-a indreptat atentia spre analizarea relatiilor diverselor
activitati colective umane cu sacrul. Stiinta empirica, ea are in vedere atat studierea
relatiilor de interdependenta dintre religie-societate cat si identificarea proceselor sociale
determinate de religie. Obiectul sociologiei religioase nu e reprezentat de religie in sine ci
de multiplele studiuri empirice adaptate de acesta in cadrul societatii umane. O atentie
aparte e acordata influentei exercitate de religie in cadrul grupurilor naturale (familie,
stat, natiune) precum in ceea ce priveste originea, dezvoltarea si caracteristicile noilor
miscari religioase. Se are in vedere si procesul invers, cel al influentei spiritualitatii de
catre conditiile generale de secularismului si ale vietii cotidiene.Partea negativa a
demersului social asupra religiei il reprezinta tentatia de a considera socialismul drept
unic factor important in demersul religios (studierea fenomenului religios). Latura
pozitiva a aplicarii metodei sociologice la relg. Consta in evidentierea importantei sociale
a religiei si a locului central ocupat de cultul public in orice manifestare colectiva
determinata de sacru.
Emil Durkheim(1858-1917) – “Formele elementare ale vietii religioase” (1912).
Defineste religia ca fiind: “un sistem unitar de credinte si practici referitoare la lucrurile
sacre, adica la lucrurile puse deoparte si considerate interzise”. August Compte – religia
produs al gandirii prestiintifice se bazeaza pe premise false si trebuie explicate la nivelul
de traire individuala. Emil Durkheim vede in religie un element de structura al societatii
cu o functie sociala, eclesiala. Nu e un produs al fanteziei ci un fenomen cu un continut
real. E un fenomen social. Convingerile religioase sunt expresia vietii sociale si de aceea
ele nu pot fi false. Societatea si cultura impreuna cu cultul constituie o unitate ale carei
elemente se conditioneaza reciproc.
Ceremoniile religioase sunt autoexaltari ale colectivitatii. Pentru el religia ca
forma organizata si institutionalizata a sacrului e un mod de productie al normelor
colective si de constiinta sociala care au o functie sociala integratoare.
Religia inseamna a re-lega, a tine unita societatea, mentinand vie credinta intr-un
set de valor metasociale pe care se fundamenteaza ordinea lucrurilor existente aici. De
aici importanta riturilor care au datoria sa mentina aceasta constiinta colectiva originala.
Pozitia lui a fost criticata din perspectiva cercetarilor etnologice de catre
Lausiene Lewis Bruhl si de Claude Lewi Straus. Contributia acestora a dus la o mai
stransa legare a sociologiei religioase de etnologie si aceasta va continua. Acest demers
este evidentiat de Jeanpiero Bof: “De constructia istoriei, a subiectului al libertatii
depasirea antropocentrismului pana la a face din umanitate un sistem fara centru,
inchiderea fata de orice transcendenta inclusiv fata de transcendenta semantica prin
reducerea semnificatiilor la sistemul de semnificatii, toate reprezinta radicala legare a
conditiilor de pasibilitatea a religiei in special a religiei crestine.

5
 CURS 4

Karl Marx (1818-1883). Ideologia lui se inscrie pe linia generala trasata de

diversele pozitivisme. In “Critica filosofiei hegeliene a Dreptului” se gaseste teza lui
Marx cu privire la religie. “Religia este suspinul creaturii chinuite, sensibilitatea unei luni
lipsita de inima, duca cum este si spiritul unei ocarmuiri lipsita de spirit. Ea este opium
pentru popor”. Suprimarea religiei acestei fericiri iluzorii a poporului este cerinta
adevaratei fericiri. Aceasta perspectiva se distanteaza deja de pozitia exprimata de Max
Weber, George Simel. Demersul sociologic al lui Marx este inspirat de antropologia lui
Feuerbach si se inscrie intr-o hermeneutica a suspiciunii care este opusa uneia totale sau
integrale. In aceasta ecuatie marxista religia devine doar protectia unor inegalitati
economice sau sociale camuflate sub prestigiul sacru al unei transcendente. Aici chiar
categoria sacrului dispare prin aplicarea la religie a canonului unei lecturi reductiviste si
relativiste. Marx socotea ca critica religiei e permisa oricarei critici. Eficacitatea acestei
directive s-a verificat in revolutiile moderne (Revolutia franceza, Rusia, 1917-1921;
Spania 1936 razboi civil, Cuba socialista a lui Che Guevara, masacrul rasial din Ruanda
1990, conflictul din Iugoslavia). Revolutia e cea care distruge temeliile, fundamentele.
Calificand religia ca opiumul pe care societatea il destineaza celor mai
dezavantajati se afirma ca religia e un pur fapt social a carei existenta este datorata
manipularilor claselor dominante bazandu-se pe structura de putere. Libertatea nu se
dobandeste luptand impotriva spiritului. Suveranitatea individuala vine printr-un act de
constiinta care refuza afilierea la teroarea istoriei. Festivalul ratiunii proclamat de stanga
extremista cere despartirea virtutilor practice (dreptatea) de virtutile teoretice
(intelepciunea).
Marxismul opereaza o teribila reductie cosmologica. Societatea in care toate
clasele dispar seamana cu un pustiu steril, saracit, nivelat, departe de ceea ce teologia
numeste liturghia diferentelor sau ierarhia cereasca a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul.
Marxismul manipuleza tema clasica a varstei de aur careia ii adauga elemente specifice:
proletarismul, lupta apocaliptica intre bine si rau, proclamarea unui sfarsit absolut al
istoriei din care religia trebuie sa dispara. Afirma nevoia de speranta mesianica si noutate
radicala intr-o epoca terminata a istoriei. Nu deconstructia ci transformarea constiintei
celui care cauta vestigiile sacre trebuie sa fie urmarea unui dialog, o ermeneutica
creatoare, care transforma omul, care depaseste simpla instruire si devine un demers
spiritual succeptibila sa modifice calitatea experientei umane.
Mircea Eliade – opera sociala a Bisericii dintr-un singur an acopera tot ajutorul
rosu. Lumea crestina presupune disciplinarea dorintei, refuzul invidiei egalitare, refuzul
crimei lui Cain fata de Abel. Marx vorbeste de alienarea umana, pe care o considera ca
fiind de natura istorica tehnico-economica. Alienarea umana este una radicala, ontologic
umana (prin pacatul originar)? Daca a II-a ipoteza e reala atunci problema religiei e
contrara afirmatiilor referitoare la apusul definitiv al religiei. Daca pentru Marx religia e
un pur fapt social, un produs al atotproiectiei omului, nu al individului ci al societatii,
pentru Max Weber problema religiei se pune in alti termeni. Cea mai faimoasa scriere
este: “Etica protestanta si spiritul capitalist”. Autorul a incercat sa demonstreze ca
protestantismul in special doctrina protestanta despre predestinatie a intarit si favorizat
intr-o mare masura intr-un cadru teologic adecvat si economic sistemul de valori

6
caracteristic unei societati capitaliste, afirmand dimensiunea ascetica a muncii pentru o
mai mare slava a lui Dumnezeu.
Teza lui Weber e acceptata in sociologie pana astazi. Raportata la teza lui Marx
si bazandu-se pe baze empirice, teza lui Weber a contestat valabilitatea universala a
pozitiei marxiste. Meritul lui Weber- refuza acceptarea valabilitatii universale, a unei
cauzalitati unilaterale intre societate si religie. Acesti autori prezentati pleaca de la ideea
unei profunde interactiuni intre religie si societate. Emil Durkheim nu admite in fapt o
diferenta intre societate, cult, religie. Marx deriva religia din realitatea sociala. Max
Weber demonstreaza cu argumente concrete crearea unei realitati sociale in baza unui dat
teologic religios. Demersurile lor au fost continuate de Peter Bergen si Thomas Luckman.
Ei au incercat o sinteza a celor 3 perspective sprijinindu-se pe unele reflectii freudiene.
Perspectiva lor pleaca de la supozitia ca ideile si constiinta individuala sunt complet
interdependente astfel incat realitatea ca si constructie sociala, poate fi analizata pe baza
acestei interactiuni. Aceasta teza a fost mult discutata in anii ‘70. Alte teorii avansate au
fost functionalismul lui Millton si Yinger si teoria sistemelor lui Nikolas Luhmann.
(“Functia religiei”). Millton avanseaza ideea ca pentru societate si pentru individ religia
are functia de a plasa intr-un mai amplu context interpretativ al ideii de bine insuficienta
vietii, naufragiul lumii si moartea, atenuand astfel efectul negativ. Comportamentul uman
in societate poate fi analizat ca fenomenul influentat radical de astfel de conceptii, chiar
daca nu si determinant. Luhmann reia aceasta interpretare despre religie ca functie in
interiorul societatii si o insereaza intr-o teorie globala a sistemelor sociale.
Un alt tip de teorie introduce Rene Girard, plasandu-o in ecuatie cu sentimentul
de violenta si razbunare in sensul ca acestea sunt transferate de societate in domeniul
sacru al vietii prin intermediul unui ritual corespunzator prin care aceste tendinte sunt
purificate si sublimate spre binele colectivitatii sau al societatii.

CURS 5

Teoriile psihologiste cu privire la fiinta religiei

Privita ca fapt sufletesc si considerata exclusiv sub latura ei naturala. S-a

incercat ca religia sa fie explicata ca un simplu produs sufletesc, o manifestare a
sufletului. De aici au aparut mai multe teorii intelectualiste, sentimetaliste, voluntariste
(toate trei trebuie privite impreuna). In a doua jumatate a secolului 19 a aparut psihologia
religiei ca disciplina de sine statatoare si care isi propune sa analizeze trairile interioare
ale credinciosului, trairile si reactiile sale referitoare la sensul ultim al existentei atat pana
la moarte cat si dincolo de moarte. (Religia e un produs al societatii sociologiei) sau a
sufletului (psihologie). Fiinta umana se intreaba cu privire la aceasta realitate care scapa
cunoasterii empirice si pe care o considera transformare si personificare neputand intra in
comuniune cu ea decat prin credinta. Dar poate fi considerata religie, religia sau credinta
ca o realitate analizabila din punct de vedere sociologic? Da, dar numai atat timp cat
scopul unui astfel de demers ramane acela de identificare a mecanismelor declansatoare
in psihicul uman ale formelor fenomenelor legate de experienta religioasa si a trairilor de
factura mistica.

7
 Intre promotorii psihologiei religioase se numara: filosoful, medicul american
William James (1842-1916), preocuparile lui s-au indreptat spre afirmarea psihologiei ca
stiinta naturala, spre cultivarea concretului in nedesocierea gandirii de practica, precum si
socotirea utilitatii si succesului drept criterii ale adevarului. Sustinatori ai utilitarismului
(ce e util e apreciabil). El considera ca verificarea experimentala are in centru actiunea si
credinta vitala. Satisfacerea nevoilor profunde ale fiintei umane reprezinta caracreisticile
pragmatismului sau.
La inceput psihologia religiei era preocupata aproape in exclusivitate de
analizarea originii si a naturii sentimentului religios. Plecand de aici preocuparile unor
psihologi au indicat piste false.
Sigmund Freud (1856-1939). Pentru el credintele religioase reprezentau simple
superstitii artificiale desi le recunostea importanta la conditia umana. Lucrari :
“Interpretarea viselor” (1900), “Trei eseuri despre teoria sexualitatii” (1905), “Totemi si
tabu” (1913), “Raul in cultura” (1930). Sigmund Freud se refera la religie ca la o
componenta fundamentala a patologiei spiritului uman, manifestarea conflictelor de
personalitate inradacinat in subconstient. El considera valorile culturale arta si religia ca o
satisfacere sublima a pulsurilor reprimate de diversi factori sociali. Societatea nu permite
manifestarea libidoului. De aceea are loc o refulare. Aceste porniri raman in constient
apoi ies la lumina travestindu-se (sentimentul libidoului se transforma in sentiment
religios – sentiment de refulare).
Pentru Freud, in acceptiunea lui, religia nu e altceva decat o stare de tip nevrotic
prin care se exprima potentialitatea ascunsa a fiintei umane. O simpla reflectare iluzorie a
unor ipostaze virtuale ale adevarului. El considera ca personalitatea umana nu se va putea
nici afirma, nici dezvolta pe deplin in prezenta sentimentului religios generator de
comportamente anormale de tip schizoid.
Concluzioneaza: “Crestinismul nu e credibil”. Dar noi spunem ca jertfa lui
Hristos (si a martirilor) este fundamentala si poate fi afirmata. Pozitia lui Freud este falsa.
Dupa Freud beneficiind de contributiile lui Jung, a lui Frankl, Rogers, tendintele
majore ale psihologiei religioase vor depasi aceasta faza a apriorismului, delimitandu-i
mai clar premisele si largindu-i orizontul de cercetare. Interesul principal al religiei se va
indrepta spre analizarea personalitatii umane in raport cu dezvoltarea comportamentului
religios. Deschiderea psihologiei spre teologie face posibila aprofundarea mecanismelor
interioare de convertire religioasa si a structurii trairilor de factura mistica.
Victor Franckl (1905-1997)
Il considera pe om drept o fiinta chemata la autotranscedere, la deschidere libera
fata de valorile ultime ale adevarului. In acceptiunea lui un rol important il are iubirea
manifestata la nivel religios. Pentru el fiecare iubire adevarata devine nucleul cel mai
adanc al personalitatii rezultat al unei cunoasteri profunde imanento-transcedentale care ii
da posibilitatea de a deveni fiinta religioasa.
Karl Gustav Jung (1875-1971)
Subliniaza importanta schemelor eterne ale experientei umane exprimate prin
intermediul imaginilor simbolice colective, in incercarea de conturare a unei structuri
interioare bazate pe unitatea individului, a speciei si a universului.

8
 Curs 6

Metoda fenomenologica – Edmund Husserl (1859-1938)

E dezvoltata de Max Schiller si Rudolf Otto (1860-1937), Rudolf von dar Leur (1890-
1950). Metoda are drept scop stabilirea caracteristicilor permanente ale religiosului
printre care: caracterul istoric si muabilul. Fenomenologia religiei analizeaza diferite
manifestari ale religiosului cautand sa determine legatura dintre ele pentru a demonstra
unitatea profunda aflata la baza diversitatii dintre istorie si religie.
Teoriile intelectualiste: afirma ca religia nu ar fi decat rezolvarea unui proces
intelectual de cunoastere a lumii raportat la ultima ei cauza. Legea cauzalitatii e
fundamentala si constitutiva spiritului nostru. Fara ea nu ar exista cunoastere. Demersul
acesta ignora ca religia nu e doar o simpla atitudine teoretica fata de lume si viata si ea e
si una practica.
Hartmann numeste religia ca o filosofie populara, iar Schopenhauer ca fiind
“metafizica plebei”. August Compte considera religia ca prima forma de cunoastere a
lumii: a) treapta de inceput – religioasa b) metafizica c) stiintifica => teorii ale celor trei
stadii.
Herbert Spencer socoteste ca religia reprezinta sentimentul de cunoscut care
inacesibil stiintei e trait ca religie. Elementul intelectual participa la structura
fenomenului religios, dar complexitatea fenomenului depaseste cu mult elementul
intelectual. De aceea nici deismul si nici panteismul nu sunt religii, deoarece nu satisfac
decat cerinta intelectului si nu sufletul intreg. Max Muller pune esenta religiei in nevoia
sufletului omenesc de a completa infinitul. Orice cunoastere omeneasca are inceputul
intr-o experienta sensibila. Aceasta experienta e infinitul nemarginit sensibilizat in
lumina boltii ceresti. Acest infinit a impresionat adanc sufletul omenesc. Tendinta de a da
un nume acestui nemarginit e religia.
Teoriile voluntariste tind sa reduca religia la morala si la simple acte de vointa
ale sufletului. Tendinta de a substitui religia morala – moralism. Kant exprima ca fiindca
e morala, religia se naste din morala. Nici Dumnezeu, nici adevarurile fundamentale nu
se pot cunoaste si dovedi cu ajutorul ratiunii. Acestea sunt afirmate pe cale practica ca
postulate ale vointei. Ratiunea noastra practica nu impune atat realizarea binelui cat si
ideea de rasplatire a lui. Aceasta nu e posibila decat intr-o alta viata si prin sanctiunea
unei atotfiinte, atotputernice si vesnice. Ratiunea are putere de cunoastere pentru lucrurile
create. Obiectul credintei este suprarational si supralogic.
Realizarea binelui
- chiar impotriva vointei noastre, cu riscul de a ne pierde propria viata
- rasplata binelui nu se realizeaza in viata acesta
Rasplatirea – existenta viitoare – existenta lui Dumnezeu.
Prin aceasta religia se confunda cu morala si e subordonata moralei. Moralismul
kantian a avut o covarsitoare influenta asupra lui Fichte in filosofie si asupra lui
Schleimacher in teologie (ambii adepti).
Teoriile sentimentaliste sau emanationiste
Reduc religia la o forma a sensibilitatii sau afectivitatii (emotie). Aici s-au
inscris misticii tuturor timpurilor. Filosofii: Schleimacher: Sentimentul de
autodependenta a omului pe care il simtim in fata lui Dumnezeu. Religia e acea dispozitie
interna a sufletului in care primim in noi ceea ce individual, dar nu ca individual ci ca

9
parte a totului, ca icoana a infinitului. Tot aici se situeaza si Gothe: Cine are arta si stiinta
are si religie. Cine nu le are pe acestea sa aiba religie.
Apriorism (complexitatea credintei e mai puternica deoarece angajeaza mai
multe acte. Credinta e un act central. Riscurile definirii deformate a credintei:
-gandirea populara: confunda sau ia lucrurile immediate ca realitate ultima.
Identificarea credintei cu lucruri si fapte cu statut de realitate ultima.
Personalitatea umana – realitatea ultima (neconditionatului, absolutului).
O realitate finita e pusa in locul celei ultime (ex. vitelul de aur; sarpele de
arama). Sarpele era un semn care trimitea spre o realitate, nu se identifica cu aceasta
(idol). Nici cuvintele nu pot deveni ultime, ele sunt idoli in momentul in care inchid
realitatea ultima in concepte. Credinta e un act central al intregii personalitati pe realitatea
ultima. Toate faptele noastre trebuie sa ne duca cu gandul la o realitate ultima.
Exista riscul unor interpretari denaturate: gandirea populara, filosofia, teologia.
Daca una din aceste forme care constituie totalitatea personalitatii este
identificata partial sau complet cu credinta atunci sensul credintei este denaturat. Daca
luam numai o functie si o identificam partial sau total cu credinta avem de a face cu un
fapt denaturat al credintei. Identificarea contine o cantitate de adevar, dar nu adevarul
total.
Aceste interpretari care denatureaza credinta nu sunt in totalitate gresite intrucat
fiecare funcie a sufletului uman participa la actul credintei. Insa elementul de adevar din
fiecare din acestea este incadrat intr-o masa de eroare. In experienta acestei credinte pot
avea loc manifestari idolatre. Icoana e o realitate ultima.
Definitiile dogmatice sunt marturii despre realitatea ultima.
Marturii care provin din autoritate (Petru, Ioan, Toma), experiente, rationale
(realitatea lor e sub semnul intrebarii)
Denaturarea intelectualista a credintei – investirea functiei cu rolul intregului.
Interpretarea credintei – act de cunoastere cu un grad scazut de evidenta. Ceva mai mult
sau mai putin probabil sau improbabil este afirmat impotriva insuficientei temeiurilor
teoretice. Aceasta face diferenta intre convingere si credinta.
In teoria cunoasteri se face diferenta intre credinta si cunoastere. In teologie
credinta are un alt continut. Ea are un alt demers. Avem convingerea ca o teorie stiintifica
e adecvata pentru intelegerea unei stari de fapte. Cauzele acestor convingeri teoretice:
- avem dovezi bune dar nu complete despre aceasta
- unele lucruri sunt crezute pentru ca sunt formulate de autoritati credibile (intra in calcul
increderea).
Credinta este participarea la subiectul propriei noastre preocupari ultime cu toata
fiinta noastra. De aceea termenul de credinta nu ar trebui utilizat cand e vorba de
cunoastere teoretica fie ca se bazeaza pe dovezi stiintifice sau pe increderea in autoritati.
Credinta e participarea la subiectul preocuparilor noastre. Ea nu poate afirma sau
nega ceea ce tine de cunoasterea stiintifica a lumii. Cunoasterea lumii tine de cercetarea
interprinsa de noi sau de savantii lumii. Cunoasterea lumii nu tine de credinta.
Dimensiunea credintei nu e dimensiunea stiintei, istoriei, sociologiei sau psihologiei.
Cunoasterea realitatii nu are niciodata certitudinea dovezii complete. Progresul e
infinit pentru ca, cunoasterea apartine lui Dumnezeu. O cunoastere completa a realitatii
nu ne poate da stiinta.

10
 Procesul cunoasterii e infinit. Certitudinea cu privire la legile fizice, la un fapt
istoric sau la o structura psihologica din punct de vedere teoretic poate fi sbminata
permanent prin critica sau printr-o noua experienta.
Certitudinea creditei nu are acest caracter, nu poate fi subminata. Ea nu are
caracterul unei dovezi formale si nici materiale. Ea este o certitudine existentiala, intreaga
existenta a omului e implicata in expresia religioasa. Ea cuprinde intreaga noastre fiinta.
Suntem inruditi spre ceva ultim si neconditionat – dimensiunea ontologica.
Elementul care presupune riscul e predarea in fata unei preocupari care nu e
ultima cu adevarat si care poate fi destructiva pentru ca nu e ultima. Aceasta nu e o
problema teoretica de tipul dovezii ridicate sau scazute sau al probabilitatii sau
improbabilitatii. Ea nu e incredere, nu e cunoastere cu un grad scazut de probabilitate, iar
certitudinea credintei nu e cea a unei judecatii teoretice.

Curs 7

Interpretari denaturate ale credintei

Credinta e un act contrat al personalitatii umane, in relatie cu ceea ce e ultim.

Ceea ce e finit nu poate intra in relatie cu realitatea ultima.
Cunoasterea stiintifica nu este absoluta, definitiva, iar increderea nu e
conditionata. Credinta aduce o alta cunoastere decat cea stiintifica. Ea angajeaza o
incredere neconditionata. Credinta are o dimensiune existentiala si presupune o angajare
totala.
Denaturarea voluntarista a sensului credintei a venit din doua directii:
1. catolica
2. protestanta
Denaturarea Teologiei catolice incepe cu Toma de Aquino. Demersul catolic s-a situat pe
orientarea intelectualista. Credinta = act de cunoastere cu un grad scazut de evidenta.
Toma de Aquino a fost un bun cunoscator al filosofiei antice, mai ales a lui Aristotel.
Ceea ce nu poate cunoaste ratiunea cunoaste vointa. El a subliniat ca lipsa de dovada pe
care credinta o are trebuie completata printr-un act de vointa. Acest demers presupune ca
credinta e un act de cunoastere cu un grad scazut de evidenta. Aceasta lipsa de dovada e
rezolvata printr-un act de vointa. Acest mod de a intelege credinta nu face dreptate
caracterului existential al credintei. El afirma vointa de a crede, care are nevoie de un
continut, dat de catre intelect. (ex. cineva e pus in situatia de a primi sau respinge
nemurirea sufletului. Se aduc dovezi, insa insuficiente pentru logica. El totusi adera la
credinta => vointa de a crede). Omul tanjeste spre perfectionarea lui. Aceasta lipsa in
demersul devezilor se compenseaza cu vointa de a crede.
In teologia romano-catolica vointa de a crede are vocatia de a suplini lipsa
dovezilor rationale, ea nu e un act care se naste din tanjirea omului asupra faptului,
simtamantul lui ca el e inrudit cu o realitate ultima neconditionata. Este data (virtutea de a
crede) celui a carui vointa este miscata de Dumnezeu prin harul divin pentru a accepta
adevarul lucrurilor predicate de Biserica.
Credinta nu se naste dintr-o structura ontologica, ci e rezultatul harului divin
(virtuti infuzate: credinta, nadejde, dragoste).

11
 Nu intelectul e determinat de continutul credintei ci vointa e cea care face ceea
ce intelectul nu poate sa faca (sa creada).
Aceasta interpretare se gaseste in acord cu atitudinea autoritata a Bisericii
Romano-Catolice, deoarece ea este cea care da continutul credintei pentru a fi afirmate de
intelect sub impulsul vointei. Aceasta presupune harul care e mediat de Biserica si care
motiveaza vointa. Biserica Romano-Catolica e cea care detine tezaurul harului. Virtutea
de a crede nu e miscata de o dispozitie ontologica ci de harul divin.
Intrebare: Ce se intampla daca ideea de har este respinsa ca in pragmatism?
Decizia vointei devine arbitrara si poate fi sustinuta si poate luat alte directii cu
aceeasi justificare. O astfel de incredere ca baza a vointei de a crede in mod sigur nu mai
e credinta.
Forma protestanta a vointei de a crede e legata de interpretarea morala data
religiei de catre protestanti. Ei merg pe “ascultarea credintei”, expresie paulina. Sintagma
poate desemna doua lucruri diferite:
1. elementul de angajament care e presuous de starea de preocupare ultima
(angajamentul fata de Dumnezeu implica intreaga persoana umana)
2. ascultarea poruncii de a crede asa cum e data in predica profetica si
apostolica (acceptarea unui mesaj ca provenind de la Dumnezeu)
Dar daca exista indoiala ca un cuvant e profetic atunci sintagma isi pierde sensul
si devine vointa de a crede arbitrara.
Concluzia: Un act de vointa nu poate produce credinta ca preocupare ultima.
Aceasta e data. Porunca e a da ascultare este porunca de a fi ceea ce deja esti. Numai in
aceasta situatie poate fi ceruta ascultarea de credinta, dar in aceasta situatie credinta
precede ascultarea si nu e produsul ei. Nici porunca de a crede si nici vointa de a crede nu
pot da nastere credintei. Acest lucru este important pentru educatie si pentru misiunea
religioasa. Vointa noastra oscilanta nu poate produce certitudinea ce apartine credintei,
nici vointa de a crede nu poate da nastere credintei.

Curs 8

Denaturarea emotionala

Dificultatea de a intelege credinta

- fapt ce tine de vointa
- fapt ce tine de intelect – a condus la interpretarea credintei ca emotie.
Ea are sustinatori atat din partea religiei cat si seculara. Pentru aparatorii religiei
a fost o retragere pe o pozitie aparent sigura dupa ce lupta despre credinta ca vointa sau
cunoastere a fost pierduta.
Teologul protestant Scheimacher: religia e sentimentul de dependenta
neconditionata, care e inrudit cu cel de preocupare ultima. Cuvantul de sentiment i-a
facut pe multi sa se intrebe daca credinta tine de emotiile subiective fara a avea un
continut care sa poate fi cunoscut si o porunca careia sa i se supuna. A fost imediat
acceptata de reprezentantii stiintei deoarece reprezinta cea mai buna solutie de a scapa de
interventia religiei in procesul argumentelor stiintifice si dezbaterilor stiintifice.
Daca religia e un simplu sentiment, e inofensiva. Vechile conflicte sunt intinse
pe vesnicie. Cultura merge pe calea ei ghidata de stiinta iar religia e o problema privata a

12
fiecarui individ si o simpla oglinda a vietii personale a acestuia. Nu poate ridica pretentii
de adevar. Nu mai e posibila o competitie cu stiinta, istoria, sociologia, psihologia,
politica. Restransa la aria ingusta a sentimentelor subiective, religia nu mai e o
amenintare la activitatile culturale ale omului. Religia nu poate accepta reducerea
credintei la sentiment. Credinta e starea de preocupare ultima care cere omului intreg si
nu poate fi restransa doar la subiectivitatea sentimentului, ea pretinde adevarul,
preocuparea ei si dedicarea pentru aceasta.
Daca omul intreg e angajat in relatia cu ceea ce e ultim atunci toate functiile lui
sufletesti sunt angajate. Daca e e negata atunci religia insasi e negata. Pozitia aceasta
ingustatoare nu a fost acceptata nici de catre oamenii de stiinta, artisti si moralisti care au
aratat ca si ei erau preocupati la modul ultim. O analiza a celor mai multe procese
stiintifice, etice, simbolice, evidentiaza cat de multa preocupare ultima e in aceasta chiar
cand ele se declara fatis impotriva religiei. Aceste fapte arata limitele definitie emotionale
a credintei. Credinta ca act al intregii personalitati are puternice elemente emotionale.
Emotia exprima implicarea intregii persoane intr-un act al vietii. Insa emotia nu e sursa
credintei. Credinta e definita in orientarea ei si e concreta in continutul ei, de aceea
pretinde adevarul si angajamentul. Ea e indreptata spre neconditionat si apare intr-o
realitate concreta, care cere si justifica un astfel de angajament.

13