Curs nr 1

Introducere în Teologia Morală

-"Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis." (Ioan 17, 3)
-"Nu pot să concep un creștinism adogmatic, neascetic, neeclezial…" (Sf. Sofronie
Saharov)
-adogmatic=neținând cont de Adevărul de credință
-neascetic=socotind că desăvârșirea omului se poate realiza și fără asceză (care,
oricum, nu trebuie îndreptată exclusiv spre trup)
-neeclezial=neancorat în viața Bisericii (de la practicile personale, de ex.
rugăciunea, până la Sfintele Taine).
Neintrând în această comunicare conștientizată, asumată, personală (ca raportare la
Dumnezeu), omul nu se poate mântui.
TEOLOGIA MORALĂ= este acea disciplină a Teologiei care, pe baza Revelației
divine transmisă prin Sf Scriptură și Sf Tradiție, înfățișează în mod sistematic
normele după care creștinul trebuie să se călăuzească spre a realiza scopul său
ultim, adică asemănarea cu Dumnezeu și fericirea.
Aceste norme nu se impun forțat creștinului, ci urmarea lor este un exercițiu de
libertate. "Nu poate dăinui veșnic decât ceea ce e asumat liber."(Sf Sofronie
Saharov)
-"chipul" lui Dumnezeu este un dat, "asemănarea" este un proces (vezi Facere
1,26-27), o dinamică, o tensiune în urcuș, care urmează să se împlinească prin
sinergie, lucrare în comun cu Dumnezeu, pe care omul o asumă în mod liber.
Distincția dintre etică și Morală= în Antichitate nu se făcea o legătură între Morală
și Religie, fiind în primul rând căutată cinstirea zeului prin sacrificii, neimportând
moralitatea adepților, care a fost preferată prima dată în religia iudaică. În Hristos
și opera Lui mântuitoare vedem modul în care împlinesc viața și dreptatea, în
vederea acestei existențe și a celei viitoare. Teologia morală este în primul rând
hristocentrică.
Diferența dintre Etică și Morală=în lb greacă termenul "ethos" înseamnă obicei. În
greaca veche nu există cuvântul morală. Obiceiurile care erau normative erau
numite "ithos" (comportament∕caracter). În Etica Nicomahică a lui Aristotel se

1
vorbește despre ”virtuți etice”: înțelepciunea, cumpătarea, curajul.
Termenul ”morală” vine din latină-adj moralis (pl morales), care desemna un
obicei, iar mai târziu morala (Cicero, în Adversus Catilinae - ”O tempora, o
mores” – Ce vremuri, ce moravuri!)
Seneca este cel care a folosit pt prima dată termenul ”philosophia moralis”.
Ulterior, adj moralis a devenit substantiv urmărind armonizarea comportamentului
moral în general.
Etica se referă mai degrabă la o abordare filozofică, conceptuală (care are ca reper
rațiunea) a moralei și a problemelor ei. Ea urmărește să descopere principiile etice,
valorile pe care urmărește să le atingă, utilizând în mod exclusiv mijloacele
naturale.
MORALA CREȘTINĂ însă regăsește principiile morale în Revelația divină
supranaturală, transmisă prin Sf Scriptură și Sf Tradiție. Acest lucru înseamnă că
primul izvor al Moralei creștine este Revelația supranaturală.
Pt că se fundamenteză pe Revelația divină, Morala este disciplină normativă. Ea nu
doar propune principii și valori așa cum face Etica filosofică, ci le și împărtășește
ca aparținând lui Dumnezeu, spre a fi împlinite.
Astfel, Morala arată:
1 - ce este și ce nu este în acord cu principiile regăsite în cuvântul lui Dumnezeu.
Este nevoie de o ancoră capabilă să surprindă acest mod de existență. Avem nevoie
de o realitate de care viața omului și convingerile omului să se poată ancora, iar
acest reper este Revelația dumnezeiască. Avem în Scriptură „cuvânt de maximă
autoritate”(Ieromonah Rafael Noica). Nu există pt cel credincios o autoritate mai
mare.
Religo,-are= definește actul de a lega o barcă de țărm(!nu barca este realitatea
statornică în această ancorare=acțiunea aceasta de a ancora barca la țărm=religia).
Cuvântul lui Dumnezeu și Revelația sunt repere fundamentale, desăvârșite, de
aceea omul are nevoie de ancorare în ele.
2 – ce anume desăvârșește cu adevărat pe om și îl face viu, dar și ce îl alienează.
3 – statornicia omului în Binele autentic prin deprinderea virtuților, ca expresie a
conlucrării omului cu harul lui Dumnezeu.
4 – arată că dorul cel mai profund al omului îl conduce la desăvârșire și-i dă
certitudinea împărtășirii încă din această viață.

2
5 – modul în care viața omului căzut în păcat se poate îndrepta prin mijloacele pe
care le regăsește în Biserică.
OBIECTUL Moralei creștine îl constituie faptele omului, așezate sub voința
iubitoare a lui Dumnezeu,în vederea∕perspectiva desăvârșirii în Împărăția lui
Dumnezeu. Prin fapte înțelegem atât cele personale, cât și cele sociale.
Faptele sunt acelea săvârșite în mod conștient și liber, cu un scop precis. Și
gândurile și cuvintele intră în sfera moralității. (Starețul Tadei de la Vitovnița-
„Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața”)
OBIECTIVUL Moralei îl constituie desăvârșirea și fericirea omului. Acestea sunt
nu doar o țintă eshatologică,ci ceva pregustat,anticipat încă din această viață (în
sensul de experiență duhovnicească, nu o iluzie). Judecata eshatologică, spre
exemplu, nu este ceva ce se va întâmpla la sfârșitul veacurilor, ci este ceva ce s-a
inaugurat la Întruparea Domnului, ca cernere, ca alegere.

Curs nr 2
„Virtutea este pentru Adevăr, nu Adevărul pentru virtute.” (Sf Maxim
Mărturisitorul)
-o taină se deschide întotdeauna către o taină și mai adâncă→ ”Tăcerea este taina
veacului viitor.”(Sf Isaac Sirul)
Caracteristicile Moralei creștine
1. Morala creștină este o morală teocentrică, pentru simplul fapt că orice activitate
morală a omului este orientată spre Dumnezeu. (Vezi Sf Dorotei din Gaza,
Filocalia vol. 9 – Lumea este asemenea unui cerc în centrul căruia este Dumnezeu.
Oamenii sunt pe circumferința acestui cerc. Împlinirea noastră ca oameni se face
tinzând spre Dumnezeu, spre centru. Cu cât suntem mai aproape de El, cu atât
suntem mai aproape și de ceilalți.)
Sisteme morale mai vechi sau mai noi au o perspectivă antropocentrică. Scopul lor
este acela de a oferi oamenilor echilibru, starea de bine individuală și socială.
Uneori aceste sisteme fac referire și la Dumnezeu, pe care-L înțeleg doar ca pe o
ființă supranaturală, dar care nu se implică în viața oamenilor și nu determină
calitatea morală a faptelor lor. Astfel, aceste sisteme nu-L asumă pe Dumnezeu ca
pe reperul fundamental al vieții lor.

3
Morala creștină se fundamentează pe Revelația lui Dumnezeu pe care Îl vede ca pe
un părinte iubitor și purtător de grijă (nu ca pe un Dumnezeu care rămâne la
distanță, așa cum a fost teoria numită deism). Dovada fundamentală a iubirii
divine este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în vederea mântuirii ființei umane.
Niciodată înainte de Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, omul nu a avut șansa de a
se cunoaște pe sine așa cum este într-adevăr, Întruparea Sa este expresia
desăvârșită a iubirii lui Dumnezeu.
2. Morala creștină este hristocentrică
Domnul ne-a spus: ”Eu sunt Calea,Adevărul și Viața”. Înfăptuirea binelui și
împărtășirea de El în viața veșnica nu se pot realiza fără Hristos. Nu putem avea
viața în noi fără să ne hrănim cu Trupul și Sângele Lui.
Mântuitorul Hristos este izvorul vieții morale. Viața în Hristos este posibilă numai
prin împărtășirea de Harul Duhului Sfânt. Prin botez, Duhul Sfânt îl altoiește pe
om pe Trupul lui Hristos, în interiorul căruia va ființa ca un organ viu.(vezi
Christos Yannaras - ”Libertatea moralei”→capitolul despre Sfintele Taine). Aici
este vizată realitatea Tainei ca lucru ce se întâmplă în mod real, săvârșit de către
Dumnezeu, prin preot, și nu doar ca un simbol.
Mântuitorul Hristos este Mijlocitorul către Dumnezeu Tatăl.(”Nimeni nu vine la
Tatăl decât prin Mine” – Ioan). Hristos este reperul fundamental și modelul nostru
în iubire, în smerenie, în sfințenie.
3. Morala creștină are un caracter dialogal, ea nu poate exista fără dialogul între
Dumnezeu și om, și între oameni, pe de altă parte. Omul este o ființă socială, cu
vocația socializării, a comuniunii (Aristotel – zoon politikon- ”Etica Nicomahică”).
Persoana este cea care are „intenționalitate spre comuniune”, comuniune care îl
împlinește, dar îl și responsabilizează. (Pr. D Stăniloae – Dogmatica, vol. I).
Morala creștină se constituie în acest dialog special pe care Dumnezeu l-a inițiat și
pe răspunsul pe care îl dă omul. Chemându-l pe om (înțelegem vocația),
Dumnezeu îi dă Harul Lui, nu doar solicită sau pretinde ceva omului.
4. Morala creștină are un profund caracter ontologic. Prin Botez omul este introdus
într-un nou mod de viață. În calitate de creștin, modul de viață al omului este
determinat nu de frica pedepselor, ci de calitatea lui de ”om nou” (Sf Pavel),
membru al Trupului lui Hristos. Lucrul esențial este că acestă înnoire apare ca o
nouă calitate (de om nou), și în această calitate omul va trebui să acționeze în acord
cu Hristos și cu Trupul Lui, Biserica.

4
5. Morala creștină are un caracter eclezial. Creștinul are conștiința că face parte din
Trupul lui Hristos, iar desăvârșirea sa nu se poate realiza doar prin ascultarea și
executarea unor porunci (de frică, sau pentru răsplată), ci doar în comuniunea
Bisericii, în care Harul lui Dumnezeu se dăruiește prin Sfintele Taine și Ierurgii,
prin toate formele de cult (personal și public).
Curs nr 3
”Oare îi lipsește ceva Ortodoxiei?... Da, îi lipsește ceva. Îi lipsește un singur lucru:
să fie TRĂITĂ.”(Pr Constantin Galeriu)
Cultul divin ca expresie a dialogului cu Dumnezeu
Cultul se dezvoltă dintr-o atitudine față de Dumnezeu și marchează tipul de relație
a omului cu Dumnezeu. Omul se găsește într-un dialog cu Dumnezeu, dar dialogul
nu este ca o discuție de la egal la egal sau ca o relație interesată. Fundamentul
acestui dialog îl reprezintă faptul că omul este creat după chipul lui Dumnezeu și
într-un proces de asemănare cu El, pe faptul că Domnul îl chemă pe om la dialog
prin iubire, iar omul răspunde la această comuniune.
Dialogul profund reverențios,f iresc,în care omul intră cu Dumnezeu, se numește
ACT DE CULT.(vezi Vladimir Soloviov-1853-1900→ ”Îndreptățirea binelui”
și ”Temeiurile duhovnicești ale vieții” – el răspunde intelectualilor atei ai vremii că
în om sunt sădite trei realități, trei fundamente ale moralității: rușinea, mila și
venerația.
→omul are conștiința că nu este doar materie - de aceea se rușinează de ceea ce
este inferior lui, fiind conștient că a fost creat ca să se împlinească duhovnicește.
→mila îl raportează pe om la semenii lui - omul conștientizează necazul aproapelui,
îl compătimește pe acela (o intuiție de a-l ajuta) și se hotărăște să-l ajute. Mila este
expresia iubirii și a comuniunii autentice.
→ venerația – omul se raportează la ceea ce este superior lui – are conștiința
ocrotirii și Proniei lui Dumnezeu, iar dialogul viu cu Dumnezeu este rugăciunea.
Cultul devine forma de dialog în care omul simte ca Îl slăvește pe Dumnezeu, că
are parte de bucuria de a I se închina. Nu este o realitate care i se impune omului,
ci o realitate în care omul se regăsește cu bucurie. De aceea e nevoie de o anumită
ținută morală, dar și de o ținută exterioară a omului. Cuviința se regăsește și în
vestimentație. La această realitate omul participă ca la relația unui fiu cu tatăl său,
de aceea este necesară ținuta morală și vestimentară. ”Nimeni nu s-a urcat la cer cu
răsfăț” (prin comoditate) - Sf Isaac Sirul→vizează statura omului în ceea ce

5
privește relația cu Dumnezeu, înțelegerea lui de a rămâne la forma corectă și
benefică sufletului de manifestare a religiozității.
Sf Grigorie de Nyssa spune cu referire la participarea omului la rugăciune în trup și
suflet: „Voi îngenunchea cu trupul, dar voi îngenunchea și cu sufletul”. Una este să
te rogi în picioare, alta în genunchi, alta în fotoliu... E vorba de starea omului, atât
ca suflet, cât și ca trup. („Școala rugăciunii”- ”Cuvintele rugăciunii trebuie să fie
întotdeauna cuvinte vrednice de Dumnezeu”- Mitropolitul Antonie de Suroj)
În cult, omul își manifestă ca autentică relația sa cu Dumnezeu, simțind că are
privilegiul de a sta de vorbă cu Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul.

Cultul individual și cultul public

Cultul individual - omul intră în dialog cu Dumnezeu prin rugăciune pe care o
simte nu ca pe o obligație, ci ca pe o șansă și o nevoie. Ca să ajungi la un dialog
real e nevoie de maturitate duhovnicească și experiență. „Roagă-te cum poți, ca să
ajungi să te rogi cum trebuie.” (Pr Teofil Pârâianu). Asumarea ascezei trebuie să
fie pentru toată viața omului. (Sf Isaac Sirul)
Unii cred ca a te ruga este o formă de umilire, de constrângere a libertății. În alte
situații, oamenii îl consideră pe Dumnezeu Bun, doar pentru că le-a împlinit
dorințele. Adevărata rugăciune presupune o legătură personală, statornică și vie cu
Dumnezeu, o relație fiu-Părinte.
Sf Grigorie de Nyssa spune că rugăciunea oferă omului chipul dumnezeiesc, pt că
ne schimbăm în funcție de ceea ce privim și de ceea ce iubim.
Curs nr 4
Cultul dumnezeiesc
”Smerenia este virtutea unei minți sănătoase”. (Sf Isaac Sirul)
Nu poți să prețuiești ceea ce nu înțelegi și asumi. Înțelegerea aici nu este una de tip
analitic, raționalist. Înțelegerea vizează o cuprindere a minții și a inimii (a simțirii),
în sens duhovnicesc.
Forma eclezială a cultului (Cultul public)
Aceasta se realizează prin participarea întregii comunități la viața Bisericii.
„Creștinismul nu este nici filozofie, nici morală, nici ritual, ci darul vieții noi în
Hristos, și această nouă viață este Biserica”. (Pr. Alexander Schmemann, „Pentru

6
viața lumii”; a se citi și jurnalul său)→ ”Biserica Ortodoxă folosește multe limbi în
cultul ei și, totuși, la bază are o singură limbă liturgică, este limba Sfintei Scripturi.
Pentru a înțelege cultul nu este suficient să-l traduci într-o anumită limbă. Trebuie
înțelese forma și conținuturile lui biblice (…) Când descriem slujbele ortodoxe,
folosim foarte des cuvintele ”solemn” și ”frumos”. Să reținem că nici frumusețea,
nici solemnitatea nu au finalitate în ele însele, pentru că în esența lui, cultul este
duhovnicesc. Ne trebuie o redescoperire a adevăratului spirit al cultului, care este
acela de smerenie, evlavie, frică de Dumnezeu, recunoașterea nevredniciei și
petrecere neclintită în prezența lui Dumnezeu.”
Esențială este simțirea și conștiința omului că stă în fața lui Dumnezeu (raportare
personală la Dumnezeu în timpul rugăciunii, și în cult, dar și acasă).
Vladimir Soloviov vorbește despre trei feluri de postire:
1. Există o postire duhovnicească: să mă rețin de la iubirea de mine și slava deșartă.
Regula acestei postiri este: nu căuta putere și stăpânire; dacă ești chemat totuși la
ele, privește-le ca pe o slujire. Principiul acestei postiri: nu-ți hrăni iubirea de sine.
2. Există o postire a minții: să mă rețin de la judecăți și întrebări fără sens și fără
scop. Regula acestei postiri: nu căuta știința inutilă aproapelui și lucrării lui
Dumnezeu. Principiul: nu hrăni subtilitatea goală (de conținut).
3. Există o postire fizică, sensibilă: mă rețin a face din mâncare un scop în sine.
Regula: fă ca trupul tău să se curățească și să renască și, astfel, să te pregătești
pentru transfigurare (îndumnezeire). Principiul: nu-ți hrăni senzualitatea.
Cum să lupți cu patimile? Cu un vrăjmaș care îți știe toate scăderile și ezitările,
până și răsuflarea? Ce șansă să ai? ”Când vrăjmașii dau buzna peste un popor
neînarmat și nepregătit, aceștia, îndrumați de Dumnezeu, otrăvesc fântânile, ard
grânele…ca slăbind pe dușman să îl poată apoi birui.” Ideea apare la Sf. Cuv. Ioan
Colovos (Patericul egiptean) și este reluată de Sf Isaac Sirul→nu-ți hrăni patimile.
Spre exemplu, nu hrăni un trup care nu ascultă de suflet. „Trupul e un bun slujitor,
dar un rău stăpân.”(Sf Ioan Scărarul)
Trebuie să vedem realitatea chipului lui Dumnezeu și în trup. Sf Ap Pavel ne
spune că trupul este templu al Duhului Sfânt.
Postind, nu fac altceva decât să aleg o cale sigură. Este calea pe care Biserica a
asumat-o de două milenii. În virtutea experienței bimilenare îmi asum liber să fac
parte din comuniunea Bisericii și experiența ei. Un efort individual este ceva
nesigur, de aceea trebuie făcut în comuniune, după experiența Bisericii. Este

7
interesant de asemenea că Biserica nu impune aceeași măsură a postului
tuturor.(vezi Christos Yannaras)
Postirea trebuie deci făcută într-o înțelegere eclezială, nu individuală. Un duh
eclezial mai concret și mai puternic decât în dumnezeiasca Liturghie nu putem găsi
sau experimenta.
-vezi G Mantzaridis→ pag 131- citat Sf Ioan Gură de Aur, Omilia la I Corinteni 27,
5 (vezi și nota de subsol 33 de la pagina 133).
În cultul public al Bisericii întreaga comunitate caută să primească chipul
dumnezeiesc. În Sf Liturghie, omul însuși, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate,
este chemat să devină jertfă vie și bineplăcută lui Dumnezeu, în toată viața lui. Este
o diferență foarte mare între a asista la Liturghie și a te face jertfă bineplăcută
Domnului.
Curs nr 5
”Opusul iubirii este frica.” (Sf Maxim Mărturisitorul)
-frica ce este opusul iubirii nu are credință, frica ce îngheață sufletul nu crede în
prezența milostivă a lui Dumnezeu →unde este frică, nu este credință și nici
cunoașterea lui Dumnezeu (raportarea omului la Dumnezeu precum un fiu la tatăl
său).
-frica izvorâtă din necredință
BINELE din perspectiva Moralei creștine
Prezența binelui și cunoașterea binelui (capitole din G Mantzaridis) (a se vedea!)
(și din carte și din curs nr 5).
Potrivit credinței creștine, Binele nu este o idee sau un concept, ci o realitate
dinamică, personală, mai precis tri-personală (Sfânta Treime). El este prin
excelență Ființa (vezi Ieșirea – „Eu sunt Cel ce sunt”) și prin excelență Iubire (1
Ioan 4,8).
Numai în calitate de existență personală, Binele poate fi prezent în viața omului,
poate lucra în viața lui, modelând-o. Binele este cu adevărat Bine atunci când are
marca universalității (rămâne ”bine” pentru toți oamenii, în orice împrejurare și în
orice timp). Din punct de vedere creștin, Binele trebuie să respecte demnitatea
persoanei umane și în același timp să se identifice cu desăvârșirea omului, adică
sfințenia. Altfel spus, omul experiază desăvârșirea atunci când este în comuniune
cu Binele Suprem.

8
Filosofia antică, prin Platon și Aristotel, a postulat (conceput) existența Binelui. Ei
vedeau deja binele într-o dimensiune transcendentală, dar nu Îl vedeau în manieră
personală, ca pe o persoană. Ei L-au expediat în transcendent făcând din Bine o
realitate spre care omul tinde, dar care realitate nu se poate implica în viața omului.
Pentru creștiniănsă, binele este Dumnezeu nu numai pentru că în Dumnezeu se află
desăvârșirea, ci și pentru faptul că Revelația supranaturală Îl numește pe
Dumnezeu în acest fel. Așadar, nu este propria idee despre divinitate, ci se are în
vedere un reper obiectiv, Revelația supranaturală. Sf Scriptură ne spune că
Dumnezeu este bun și sursă și izvor al bunătății. Profetul Amos Îl identifică pe
Dumnezeu cu Binele Absolut: ”Căutați pe Domnul și veți fi vii” (Amos 5,6). În
acest context, profetul dă de trei ori acest sfat. A treia oară chiar spune: ”Căutați
Binele, nu răul și veți fi vii” (Amos 5,14).
Prin urmare, cine caută pe Dumnezeu caută Binele și invers. Mai există și mărturii
din Noul Testament: ”De ce Mă numești bun? Bun este doar Dumnezeu.” (Marcu
10, Matei 19).
Bunătatea lui Dumnezeu se vede și în faptul creării lumii. Potrivit Genezei, El a
creat toate ”bune foarte” (în sensul că nu le lipsea nimic să ajungă la desăvârșire).
Dumnezeu Și-a arătat bunătatea în descoperirea sfințeniei Sale, a voii Sale, în
purtarea de grijă pentru întreaga Creație, culminând cu lucrarea restauratoare și
mântuitoare împlinită de Fiul Său Întrupat, Iisus Hristos, și împărtășită lumii prin
Duhul Sfânt.
Una dintre caracteristicile Binelui este tocmai capacitatea Lui de a se face accesibil
tuturor. Pentru că întreg Universul este creat de Dumnezeu, omul poate cunoaște
Binele la un prim nivel, descoperind Universul (Revelația naturală). Oricum ar fi,
Universul rămâne ceva creat. Putem spune că regăsim Binele și în natură (ordinea
naturală), dar în mod culminant în Persoana Mântuitorului Hristos. Binele este
prezent în lume și în om nu prin Ființa Sa, ci prin energiile Sale. Prezența
energiilor divine necreate face ca lumea și omul să descopere în ele bunătatea. În
Ființa Sa, Binele Absolut rămâne necunoscut, de neepuizat (Teologia apofatică-
Binele Se face cunoscut prin lucrările Sale și Se împărtășește omului prin harul
Său).
→a se vedea Sf Grigorie al Nyssei - Viața lui Moise (PSB 29 sau Ed. Meteor Press)
Când vorbește despre Bine, Morala creștină distinge:
1. Binele ontologic (Sfânta Treime, Dumnezeu Însuși);

9
 2. Binele eshatologic (Împărăția lui Dumnezeu, pregustată încă din această
viață prin Tainele Bisericii, care prin harul Duhului Sfânt transfigurează
viața omului). Sf Pavel, în Epistola către Romani, spune că Împărăția lui
Dumnezeu este „dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14,17).
(Vezi și pr Alexander Men - ”Fiul Omului”)→ Nimic mai greșit decât să
înțelegem eshatologia proiectată în viitor. Ne contrazice cuvântul Domnului,
că Împărăția e în mijlocul nostru. Eshatologia se inaugurează odată cu
Întruparea Domnului. Deja Judecata a început.
3. Binele moral.
Curs nr 6
”De Crăciun, Duhul Sfânt umblă pe la toate porțile inimilor, căutând să se
sălășluiască.”(Sf Efrem Sirul – ”Imnele Nașterii”- Imnul nr 5).
EXAMEN - curs+ pr D Stăniloae – ”Mica Dogmatică vorbită ”(cu pr Marc-
Antoine Costa de Beauregard)→ capitolele 11-15+epilog
-mitr Kallistos Ware – ”Rugăciune și tăcere în spiritualitatea
ortodoxă”
3. Binele moral înseamnă viețuirea virtuoasă (conform virtuților). Omul ajunge să
descopere Binele moral atunci când se lasă călăuzit după voia lui Dumnezeu
exprimată în cuvintele și poruncile Domnului. Această asumare a călăuzirii după
voia Domnului este una deplin liberă. Împlinind binele moral, omul confirmă
calitatea sa de ființă dinamică, capabilă să participe la îndumnezeire. Binele moral
este o realitate către care tânjește orice om credincios, el nu este rezervat
unor ”elite” creștine. (îndumnezeire- 2 Petru 1,4).
Este omul capabil de făptuirea Binelui moral, deși este într-o stare căzută? Da,
desigur, în calitatea lui de chip al lui Dumnezeu, iar modul de a acționa este în
acord cu natura ∕ firea autentică a omului (realizarea acestui bine nu e decât
manifestarea firii bune create de Domnul întru început).
Cu voia lui Dumnezeu și cu ceea ce omul trăiește în Biserica lui Hristos – binele
moral trebuie să fie în acord natural cu aceste realități.
În mod concret binele moral rezidă în fapta bună. Aceasta presupune judecata
dreaptă, libertatea, buna intenție, toate raportate la voia lui Dumnezeu. Din viața
virtuoasă izvorăsc: pace sufletului, încredere desăvârșită (totală) în Dumnezeu,
iubire deplină față de Dumnezeu și aproapele, și libertate autentică în fața lui
Dumnezeu și a oamenilor.

10
Binele moral se manifestă și în necazuri, prin nădejdea nestrămutată în cuvântul
nemincinos al lui Dumnezeu. Spunem nemincinos, pt că acea făgăduință cu
siguranță se va împlini.
Prin viețuirea virtuoasă, omul participă activ și eficient la bunătatea lui Dumnezeu.
Este ceea ce regăsim în viețile sfinților, acea hristificare a omului. Împărtășindu-se
de binele pe care-l primește de la Dumnezeu, omul duce acest bine mai departe și îl
împărtășește celorlalți. Astfel el devine împreună lucrător cu Dumnezeu, în lume și
în om.
Arhim. Placide Deseille – ”Credința în Cel Nevăzut” sau ” Ce este Ortodoxia”: de
citit capitolul - ”Problema răului”.
Curs nr 7
„Să fiți stânci. Pe toate să le înfruntați cu iubire și cu smerenie. Dar veți zice: se
poate asta? Se poate întotdeauna, cu harul lui Dumnezeu.” (Sf. Porfirie
Kavsokalivitul)
„Iată una din întâmplările mele: se petrecea în Franța, înaintea plecării mele la
Athos în 1925. Îndelung mă rugam cu plânset lui Dumnezeu: „Găsește cale spre a
mântui lumea... Tu unde ești?” Drept răspuns, am auzit în inimă cuvintele: „Oare
tu te-ai răstignit pentru ei?”... În cearta mea cu El - El a biruit.” (Sf. Cuv. Sofronie
Saharov, Despre rugăciune, traducere de Păr. Rafail Noica, Ed. Accent Print, 2019,
pp. 35-37)
Pe baza mărturiei referatului biblic, Biserica mărturisește și crede că Domnul
a creat toate „bune foarte”. Cu toate acestea, vedem că în lume există rău și
suferință. De unde vin ele? „Cum să împăcăm prezența răului în lume cu un
Dumnezeu atotputernic și bun. Problema s-a pus dintotdeauna, dar ea se dovedește
îngrijorătoare mai ales în zilele noastre, căci noi am cunoscut gulagurile staliniste,
lagărele comuniste, nazismul, suferințele țărilor din lumea a treia, arma atomică.
Problema sau mai degrabă scandalul (sminteala) răului este una din sursele
ateismului modern.” (Arhim. Placide Deseille)
Toată gândirea antică a rezumat contribuția ei în ceea ce poate defini
formularea: răul este absența binelui. Ideea aceasta este preluată și de Sfinții Părinți
ai Bisericii, ducând mai departe cugetarea, înțelegerea și afirmând: Răul nu este
simpla absență a binelui, ci lipsa binelui care trebuia să fie prezent. (Fer. Augustin)
Trebuie subliniat că răul și suferința nu fac parte din cele create de Dumnezeu. Sf.
Vasile cel Mare, în „Că Dumnezeu nu este autorul răului”, scrie: „Dumnezeu nu

11
este autor al existenței răului, și nici să nu-ți închipui că răul are o existență
proprie.”
Putem vorbi despre trei forme de rău:
A. Rău metafizic - răul produs în lumea îngerilor (căderea îngerilor trufași).
B. Rău fizic - durerea și suferința.
C. Rău moral - orice formă de păcat.
După Sf. Grigorie de Nyssa, răul nu există prin sine în afara libertății voinței.
Răul fundamental este rezultatul unei acțiuni deliberate, pornită dintr-o voință rău
folosită. El există atâta vreme cât persistă apostazia ;I ]ndep[rtarea de Dumnezeu.
Cel care a renunțat la Bine pentru prima dată în virtutea liberei sale alegeri a fost
îngerul satana, devenind diavol. Astfel, răul fundamental a apărut drept consecință
a căderii voite a ființei libere din ceea ce îi era firesc (starea de comuniune cu
Dumnezeu) în ceea ce este nefiresc.
Sf. Grigorie de Nyssa îl socotește pe diavol inventatorul răului (arhigón -
începător). Răutatea diavolului întruchipează răutatea care stă la rădăcina răului
omenesc. Prin căderea în păcat a protopărinților (cădere din comuniunea firească
cu Dumnezeu), din cauza ispitirii diavolului și a dorinței omului de a fi ca
Dumnezeu pe altă cale decât cea rânduită, răul a pătruns în întreaga creație. Din
acest moment, răul, fără să fie ceva, se face existent ca lipsă a ceea ce trebuia să fie
prezent, ca lipsă a Binelui. Absența unui bine ce ar fi trebuit să fie prezent face să
apară răul, printr-un act de voință care nu mai este conformă cu Dumnezeu.
Orice act (lucrare, alegere) prin care cineva refuză iubirea lui Dumnezeu
face ca acea realitate personală (înger sau om) să cadă din starea în care a fost
creată „bună foarte”.
În lume există realități:
- voite de Dumnezeu
- înfăptuite de Dumnezeu
- îngăduite de Dumnezeu
Potrivit unei pedagogii dumnezeiești, realitățile purtătoare ale răului fac
parte din cele îngăduite.
În măsura în care omul iese de sub lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu, el
deschide posibilitatea ca forța diavolului să-l cuprindă. Devenind obiect al răului,

12
omul ajunge să suporte răul vrăjmașului, iar uneori devine chiar agent al lui, în
sensul că îl propagă, îl manifestă mai departe. Sf Isaac Sirul spune că diavolul este
asemenea unui câine feroce, dar care este legat mai departe cu un lanț. Dacă omul
intră în raza lui de acțiune, dulăul îl sfâșie. Cine are urechi de auzit să audă!

13