Preot prof.

Ioannis Romanidis

RELIGIA
ESTE O BOALĂ NEUROBIOLOGICĂ,
IAR ORTODOXIA ESTE
VINDECAREA EI

Traducere din limba greacă

Sihăstria „Acoperămîntul Maicii Domnului”, Goloseevo

1
 Însemnare introductivă

Lucrarea de față este rodul strădaniei pururea pomenitului părinte

Ioannis Romanidis. Aceasta a fost publicată pentru prima oară în anul
1996 de Sf. Mănăstire Cutlumuș din Sf. Munte Athos în volumul
«Ortodoxia, Elenismul – evoluția în decursul celui de-al 3-lea mileniu»
(«Οπθοδοξία, Ελληνιζμόρ, ποπεία ζηην 3η σιλιεηηπίδα»), pg. 67-
87.Denumirea scrierii este«Ἡ θπηζκεία εἶναι νεςποβιολογική ἀζθένεια, ἡ
δέ Ὀπθοδοξία ἡ θεπαπεία ηηρ» («Religia este o boală neurobiologică, iar
Ortodoxia este vindecarea ei»).

Dorim să menționăm de asemenea că pentru traducerea versetelor

biblice am folosit Biblia din 1914, care a păstrat mai bine apropierea de
originalul grecesc, iar în ceea ce privește cîteva fragmente din scrierile Sf.
Grigorie Palama ne-am condus de traducerea efectuată de părintele
Dumitru Stăniloae.

2
 Introducere
Cheia pentru înțelegerea transformării Tradiției Universale Ortodoxe dintr-
o religie ilegală într-una legală și apoi într-o Biserică oficială, constă în faptul
că Imperiul Roman a constatat că nu se confrunta pur și simplu cu o formă în
plus de religie sau filosofie, ci cu o Asociație extrem de bine organizată de
Clinici Neurologice, care tămăduiau omenirea de boala religiei și boala de
căutare a fericirii, și care produceau astfel cetățeni normali cu dragoste
jertfelnică, afierosiți vindecării radicale a bolilor lor personale și a celor sociale.
Relația care s-a dezvoltat între Biserică și Stat era echivalentă întocmai cu
relația dintre Stat și Medicina contemporană.

3
 Metoda
Metoda care stă la baza acestei expuneri este simplă. Scriitorii Noului
Testament și Părinții remarcă în istorie propria lor experiență de curățire și
luminare a inimii și de proslăvire (de îndumnezeire), pe care o identifică cu cea
a Proorocilor tuturor veacurilor, începînd cel puțin de la Avraam. Aceasta
echivalează cu repetarea terapiei în știința medicală, a cărei metodă se
transmite din medic în medic.Doar că în acest caz, Hristos, Domnul Slavei și
Îngerul de Mare Sfat1, este Doctorul Care-i tămăduiește și «desăvîrșește»
personal pe doctorii Săi, atît în Vechiul cît și în Noul Testament. Această
tradiție istorică și succesiune de vindecare și desăvîrșire «întru Domnul
Slavei», înainte și după Întruparea Sa, constituie inima și miezul Tradiției
Biblice și Patristice.
Împărțim expunerea noastră în modul următor: 1) Boala religiei. 2)
Sinoadele ca Asociații de Clinici Neurologice. 3) Sinoade și Civilizații. 4)
Concluzii. 5) Epilog.

1
Isaia 9, 5 [n.trad.]

4
 Ι.BOALA RELIGIEI
Patriarhii și Proorocii Vechiului Testament, ca și Apostolii și Proorocii
Noului Testament și urmașii lor, cunosc extrem de bine boala religiei și pe
Doctorul Care o tămăduiește, adică pe Domnul Slavei (Iahve). El este Doctorul
sufletelor și al trupurilor noastre. El tămăduia această boală în prietenii și
credincioșii Săi înainte de Întruparea Sa și continuă să o tămăduiască și ca
Dumnezeu-Om.
Boala respectivă constă în faptul că există un scurt-circuit între duhul din
inima omului (adică, potrivit Părinților, între energia noetică) și creier. În
starea ei normală, energia noetică se mișcă circular, ca o manivelă rugîndu-se
înăuntrul inimii. În starea ei bolnavă, energia noetică nu se rotește circular.
Dar desfăcută și înrădăcinată în inimă se lipește de creier și creează scurt-
circuit între creier și inimă. Astfel, înțelesurile creierului, care provin toate din
mediul înconjurător, ajung înțelesuri ale energiei noetice, care e permanent
înrădăcinată în inimă. Astfel, pătimașul devine robul propriului său mediu. În
consecință, confundă anumite înțelesuri care provin din mediul său
înconjurător cu dumnezeul sau dumnezeii lui.
Prin termenul «religie» înțelegem orice «identificare» a necreatului cu
creatul și chiar orice «identificare a reprezentărilor» necreatului cu înțelesuri
și cuvinte ale gîndirii omenești, care este temelia închinării la idoli. Aceste
înțelesuri și cuvinte pot fi pur și simplu înțelesuri și cuvinte sau și reprezentări
cu statui și chipuri din interiorul sau din afara unui text considerat insuflat-de-
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, chiar și identificarea înțelesurilor și cuvintelor
despre Dumnezeu ale Sfintei Scripturi cu necreatul aparține și aceasta lumii
idolatriei și este temelia tuturor ereziilor de pînă acum.
În tradiția terapeutică a Vechiului și a Noului Testament sunt folosite
înțelesuri și cuvinte potrivite ca mijloace pe durata curățirii și luminării inimii
și care se sfîrșesc pe durata proslăvirii (îndumnezeirii)2, atunci cînd se
revelează în Trupul lui Hristos slava necreată, de neînțeles și de nedescris a lui
Dumnezeu, care plinește toate cele create. După proslăvire (îndumnezeire)
înțelesurile și cuvintele rugăciunii minții în inimă, se întorc. Din proslăvirea
(îndumnezeirea) lui, pătimașul constată că nu există nicio asemănare dintre
creat și necreat și că a-L exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, iar a-L
înţelege, și mai cu neputinţă.
Temelia ereziilor Vaticanului și a protestanților este faptul că-l urmează pe
Augustin, care a interpretat slava lui Dumnezeu revelată în Vechiul și în Noul
Testament drept «creată», adusă la existență și care încetează să existe chiar.
Nu numai asta, dar și cel mai rău e că a interpretat printre altele și pe Îngerul

2
Mai jos, pentru a fi înțeles corect termenul de «proslăvire» am adăugat permanent în paranteză sensul acestuia,
adică de «îndumnezeire». [n.trad.]

5
de Mare Sfat și Slava Lui drept făpturi create care apar și dispar, pe care
Dumnezeu le aduce din nimic la existență pentru ca să fie văzute și auzite, și
care se întorc iarăși întru inexistență după îndeplinirea misiunii lor. Ba mai și
dezvoltă aceste aberații în cartea sa De Trinitate, de exemplu. (cartea a 2-a și a
3-a).
Însă, pentru ca cineva să aibă o direcție dreaptă în tămăduirea energiei
noetice, trebuie să aibă ca și călăuză experiența celui îndumnezeit, care
mărturisește despre anumite axiome: [și anume] că întrea) Dumnezeul necreat
și energiile Sale necreate și b) făpturile Sale create, nu există nici o asemănare
și că «a-L exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, iar a-L înţelege, și mai cu
neputinţă» (Sfîntul Grigorie Teologul). Doar pe baza acestor axiome poate
cineva să evite halul de a-l avea ca și călăuzitor pe diavol prin așa-zișii teologi
care speculează despre Dumnezeu și cele dumnezeiești.
În starea ei firească energia noetică reglează patimi precum foamea, setea,
somnul, instinctul autoconservării (adică frica de moarte), astfel încît să
rămînă ireproșabile/nevinovate. În starea lor bolnavă, patimile devin vinovate.
Acestea, împreună cu imaginația deja nestăpînită, dau naștere la religii magice
pentru îmblînzirea stihiilor naturii, sau chiar pentru izbăvirea sufletului de
materie în starea de eudemonie/fericire, sau pentru eudemonia/fericirea
trupului și-a sufletului.
Credința, potrivit Sfintei Scripturi, este împreună-lucrarea cu Sfîntul Duh,
Care inaugurează vindecarea bolii dragostei egoiste în inimă și o preschimbă în
dragostea care «nu caută ale sale»3. Această vindecare culminează cu
proslăvirea (îndumnezeirea) și constituie chintesența Bisericii Ortodoxe
Sobornicești (Universale), care a înlocuit prin aceasta idolatria ca miezul
Civilizației Elene a Imperiului Roman.
Pentru ca să înțelegem motivul pentru care Imperiul Roman a încorporat
Biserica Ortodoxă în dreptul său administrativ, suntem datori să avem un
tablou clar al cadrului în care Biserica și Statul au văzut contribuția celor
îndumnezeiți în vindecarea bolii religiei care denaturează personalitatea
omenească prin intermediul căutării fericirii de dincoace și de dincolo de
mormînt. Nici Biserica, nici Statul nu au văzut misiunea Bisericii ca o simplă
iertare a păcatelor credincioșilor pentru intrarea lor după moarte în rai. Asta ar
fi echivalat cu iertarea medicală a bolilor celor suferinzi pentru vindecarea lor
după moarte. Atît Biserica cît și Statul cunoșteau extrem de bine că iertarea
păcatelor era doar începutul vindecării omenirii de boala de căutare a fericirii.
Această vindecare începea cu curățirea inimii, ajungea la restabilirea inimii în
starea ei firească de luminare și întregul om se desăvîrșea în starea mai presus
de fire a proslăvirii, adică a îndumnezeirii. Rezultatul acestei vindecări și
desăvîrșiri nu era doar pregătirea potrivită pentru viața de după moartea
trupească, dar și transformarea societății, aici și acum, din ansambluri de

3
I Corinteni 13, 5 [n.trad.]

6
persoane egoiste și egocentrice într-o societate de oameni cu dragoste
jertfelnică«care nu caută ale sale».
II. SINOADELE CA ASOCIAȚII DE CLINICI NEUROLOGICE
1) Raiul și Iadul
Fiecare va vedea slava lui Dumnezeu în Hristos și va ajunge la acea treaptă
a desăvîrșirii pe care a ales-o și pentru care a lucrat. Urmînd Apostolului Pavel,
Evanghelistului Ioan și propriei lor experiențe, Părinții susțin că se vor mîntui
acei care Îl văd pe Hristos Cel Înviat întru slavă în viața aceasta, fie «ca prin
oglindă, în ghicitură» prin neîncetatele rugăciuni și psalmi în inimă, fie
«față către față»4 prin proslăvire (îndumnezeire). Cei care nu-L văd astfel
în viața aceasta, în cealaltă viață vor vedea slava Lui ca foc veșnic și mistuitor și
întuneric cel mai din afară. Slava necreată, pe care Hristos o are după fire de la
Tatăl, le este rai celor ce și-au tămăduit dragostea egocentrică și egoistă,
transformînd-o în dragoste jertfelnică. Însă, aceeași slavă le este foc necreat
veșnic și iad celor ce au ales să rămînă netămăduiți în egoismul lor.
În privința asta este limpede nu numai Scriptura și Părinții, ci și icoanele
ortodoxe ale Judecății. Aceeași lumină aurie a slavei ce izvorește de la Hristos,
în care sunt învăluiți prietenii Săi, se face roșie pe măsură ce se revarsă în jos,
pentru ca aceeași dragoste dumnezeiască să-i îmbrățișeze [și] pe cei
«blestemați», care o văd ca putere pedepsitoare. Aceasta este slava și dragostea
lui Hristos, care curățește păcatele tututor, dar proslăvește (îndumnezeiește)
pe unii și osîndește pe alții. Toți vor fi călăuziți de Duhul Sfînt «la tot
adevărul»5, adică Îl vor vedea pe Hristos împreună cu prietenii Săi întru
slavă, dar nu toți vor fi proslăviți (îndumnezeiți). «Iar pe care i-a
îndreptat, pe aceștia i-a și proslăvit»6, zice Apostolul Pavel. Pilda
despre săracul Lazăr în sînurile lui Avraam și bogatul în locul chinurilor este
clară. Bogatul vede, dar nu participă (Luca 16, 19-31).
Biserica nu trimite pe nimeni în rai sau în iad, ci îi pregătește pe cei
credincioși pentru vederea lui Hristos întru slavă, pe care o vor avea toți
oamenii. Dumnezeu îl iubește pe cel osîndit tot la fel cît îi iubește și pe sfinți.
Vrea ca toți să se tămăduiască, dar nu toți primesc tămăduirea pe care El le-o
oferă. Asta înseamnă că iertarea păcatelor nu este o pregătire suficientă pentru
ca cineva să-L vadă pe Hristos întru slavă și să fie proslăvit (îndumnezeit).
Este limpede că tradiția franco-latină conform căreia cei mîntuiți sunt cei
cu care Hristos L-a împăcat, chipurile, pe Tatăl Său, nu corespunde Tradiției
Ortodoxe. Tîlcuind [versetul] II Corinteni 5, 19, de exemplu, Sfîntul Ioan Gură
de Aur spune: «„Împăcați-vă cu Dumnezeu”. Și n-a zis: „Împăcați pre
Dumnezeu cu voi”, căci nu El este Care dușmănește, ci voi, fiindcă Dumnezeu

4
I Corinteni 13, 12 [n.trad.].
5
Ioan 16, 13 [n.trad.].
6
Romani 8, 30 [n.trad.]

7
niciodată nu dușmănește»7. În contextul de mai sus, Statul Roman a înțeles
misiunea Bisericii de vindecare și desăvîrșire în această lume, pentru folosul
general al societății. De altfel, religiile care promit satisfacția de după moarte
în locul vindecării în această lume a bolii dorinței de fericire, în fond nu se
deosebesc între ele.

2) Așa-zisa încercare de demitologizarea Sfintei Scripturi

Această așa-zisă problemă îi preocupă pe protestanți și papistași, dar și pe
așa-zișii specialiști luminați dintre ortodocși ai interpretării Bibliei. Ba chiar își
ridică nasul sus dacă aud despre Tîlcuirea Patristică. Așa-zisa problemă
provine de la neoplatonicul Augustin și de la cei ce l-au urmat, mai ales de la
francii carlovingieni. Episcopul de Hipona a interpretat slava necreată și
pretutindeni prezentă a lui Dumnezeu ca pe o făptură creată ce apare și
dispare. Nu știa că o vede cineva prin starea de proslăvire (îndumnezeire). În
consecință, a acceptat împărțirea universului în trei etaje: raiul în cer, iadul
sub pămînt și suprafața pămîntului ca loc de punere la încercare.

3) Fereastra deschisă a Apostolului Pavel către Biserică8

Capitolele 12 pînă la 15 ale Epistolei Întîia către Corinteni sunt o fereastră
unică, prin care poate cineva să vadă realitatea Bisericii ca Trup al lui Hristos.
Părtașii la Biserică se încadrează în două grupuri potrivit treptei de vindecare
și desăvîrșire: cei luminați și cei proslăviți (îndumnezeiți). Mădularele
Trupului lui Hristos sunt enumerate clar la I Corinteni 12, 28.9
Începe cineva prin a fi un om de sine10 (ἰδιώηης)11, care spune «Αmin» în
timpul slujbei cuvîntătoare/raționale (λογικήλαηρεία), spre deosebire de slujba

7
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei II către Corinteni, Omilia XI, București, 1910, pg.
152 [n.trad.].
8
Tîlcuirea de mai jos [la anumite pasaje din epistolele] Apostolului Pavel se bazează pe Τradiția Patristică,
precum și pe informațiile care au fost oferite de teologii evrei pe durata dialogului dintre ortodocși și evrei în
octombrie 1979 la București. Cei din urmă au remarcat faptul că descrierea care s-a dat cu privire la Tradiția
Patristică despre luminarea inimii și proslăvire (îndumnezeire) se identifică cu tradiția hasidimilor. Evident,
Apostolii și fariseii Apostolului Pavel aparțin acestei tradiții.
9
Sfîntul Simeon Noul Teolog rezumă Tîlcuirea Patristică cu privire la I Corinteni 12, 27-28: «Iar ca să arate și
deosebirea mădularelor și care sînt acestea și cine sînt, a zis: «Iar voi sînteți trup al lui Hristos [și mădulare
din parte. Și pe care i-a pus Dumnezeu în Biserică, mai întîi pe apostoli, în al doilea rînd pe prooroci, în al
treilea rînd pe învățători, apoi puterile, darurile vindecărilor, ajutoarele, cîrmuirile,] felurile limbilor». Ai
văzut deosebirile mădularelor lui Hristos? Ai aflat care sînt mădularele Lui.» (Cuvîntări morale, 6, Cum se
unesc toți sfinții cu Hristos și Dumnezeu); ***Vedeți FILOCALIA sau Culegere din scrierile Sfinților Părinți
care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvărși, vol. VI, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, EIBMOR,
București, 1977, pg. 147-148. [n.trad.]
10
[Omul de sine este] credinciosul cu botezul apei, care nu a intrat încă în starea de luminare, adică în botezul
Duhului, și prin urmare nu a devenit încă mădular al Trupului lui Hristos și al «preoției împărătești». De aceea și
se numește om de sine (ιδιώηης), întrucît trăiește ca un particular.
11
Cuvîntul grecesc ἰδιώηης are mai multe sensuri. În traducerile din limba română a fost întrebuințat sensul
secundar. De exemplu, în versetul I Corinteni 14, 16 a fost tradus ca «omul simplu» (ediția sinodală) și «prost»
(Biblia din 1914), iar la I Corinteni 14, 23-24 ca «neștiutor» (ediția sinodală) și «neînvățat» (Biblia din 1914).
Conform tîlcuirii Sfinților Părinți însă adecvat contextului dat este sensul principal, de om «particular,
individual, de sine», cu viață autonomă. Astfel, am optat pentru sensul de «om de sine», conducîndu-ne, de

8
noetică (νοερή λαηρεία) care se săvîrșește în inimă. În acest stadiu, cel ce este
de sine (mireanul)12 se îndeletnicește cu trecerea sa de la curățirea inimii la
luminarea ei, sub îndrumarea acelora care sînt temple ale Duhului Sfînt și
mădulare ale Trupului lui Hristos și care alcătuiesc «preoția împărătească».
Treptele luminării încep cu «felurile limbilor», cea mai joasă dintre
harisme, pe al 8-lea loc, și ajung pînă la harisma «învățătorului» pe al 3-lea
loc.
În fruntea Bisericii locale sunt «proorocii» (pe al doilea loc), care au primit
aceeași descoperire ca și Apostolii de pe primul loc (Efeseni 3, 5) și împreună
cu ei alcătuiesc «temelia» Bisericii (Efeseni 2, 20). Apostolii și Proorocii sunt
temelia Bisericii într-un mod asemănător după cum medicii sunt temelia
spitalelor.
«Felurile limbilor» sunt temelia pe care se zidesc toate celelalte harisme,
care sunt întrerupte temporar doar pe durata proslăvirii (îndumnezeirii) (I
Corinteni 13, 8). Ca și Apostol, Pavel, se situează pe sine în vîrful listei
mădularelor pe care «i-a pus Dumnezeu în Biserică». Cu toate acestea,
păstrează încă «felurile limbilor», adică cea mai mică dintre harisme. Scrie:
«Mulțumesc Dumnezeului meu, că mai mult decît voi toți grăiesc
în limbi» (I Corinteni 14, 18). Asta înseamnă că «felurile limbilor» aparțin
tuturor treptelor harismelor în Trupul lui Hristos. Prin [întrebarea] «au
doară toți în limbi grăiesc?»13, Ap. Pavel se referă la «cei ce sunt de sine»,
care nu se numără printre templele Duhului Sfînt și mădularele Trupului lui
Hristos (I Corinteni 12, 28).
Luminarea și proslăvirea (îndumnezeirea) mădularelor Trupului lui
Hristos nu sunt grade de autoritate provenite dintr-o numire sau alegere
omenească. Sunt harisme de la Dumnezeu către cei care au împreună-lucrat cu
cei luminați și îndumnezeiți, pentru ca, urmîndu-i tămăduiți și desăvîrșiți, să
păstreze astfel această Tradiție și succesiune apostolică din generație în
generație. Faptul că Ap. Pavel cheamă membrii treptelor mai joase de
vindecare și desăvîrșire să caute cele mai bune harisme, înseamnă desigur că
toți sunt datori și pot să devină Prooroci, adică să ajungă la proslăvire
(îndumnezeire). «Voiesc ca voi toți să grăiți în limbi, iar mai vîrtos
să proorociți» (I Corinteni 14, 5).

asemenea, de cartea Mitropolitului Ierótheos Vlachos, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale
Părintelui Ioannis Romanidis, Vol. II, trad. Tatiana Petrache, Ed. Doxologia, 2017. [n.trad.]
12
Pentru ca să se înțeleagă corect cine este cel ce este de sine, pr. Ioannis Romanidis pune de obicei în paranteză
cuvîntul mirean. Părintele nu are în vedere însă prin cuvîntul mirean pe cel care nu face parte din preoția
sacramentală, adică pe cel care nu este diacon, preot sau episcop. Aici cuvîntul mirean se referă la cel care nu
face parte din preoția împărătească. Este, după cum a menționat mai sus pr. Ioannis Romanidis, credinciosul cu
botezul apei, care nu a intrat în starea de luminare, adică în botezul Duhului, și deci nu este mădular al Trupului
lui Hristos și al preoției împărătești. De aceea, am socotit de cuviință ca de fiecare dată cînd pr. Ioannis
Romanidis se referă la cel ce este de sine să punem în paranteză și cuvîntul mirean. [n.trad.]
13
I Corinteni 12, 30 [n.trad.]

9
 4) Clinică neurologică
Biserica în descrierea Apostolului Pavel seamănă cu o clinică de psihiatrie.
Concepția sa însă cu privire la boala personalității umane este cu mult mai
străvăzătoare decît ceea ce este astăzi cunoscut medicinii contemporane. Ca să
pricepem această realitate, trebuie să vedem prin Ap. Pavel înțelegerea biblică
a stării normale și anormale a omului.
Omul bolnav este restabilit în starea sa normală atunci cînd este călăuzit
«la tot adevărul» de Duhul Adevărului, adică la vederea lui Hristos întru
slava Tatălui Său (Ioan 17). Oamenii care nu văd slava lui Dumnezeu nu sunt
normali. «Pentru că toți au păcătuit, și se lipsesc de slava lui
Dumnezeu» (Romani 3, 23). Cu alte cuvinte, singurul Om Care S-a născut în
starea normală este Domnul Slavei, Care S-a născut după trup din Născătoarea
de Dumnezeu și Și-a asumat de bunăvoie patimile ireproșabile/nevinovate
(adică foamea, setea, oboseala, somnul, stricăciunea, moartea, frica de
moarte), cu toate că fiind după fire Izvorul «slavei» necreate le sfîrșește pe
[toate] acestea. O altă latură a temei respective este că Dumnezeu nu-Și
revelează slava Sa oricui, deoarece nu vrea să-i osîndească pe cei pregătiți
necorespunzător prin dragoste jertfelnică. Uimirea Proorocilor Vechiului
Testament că puteau încă să trăiască, cu toate că L-au văzut pe Dumnezeu, și
rugămintea poporului către Moise ca să ceară de la Dumnezeu să înceteze să-Și
arate slava Sa, pe care nu puteau să o mai îndure, ne confirmă limpede acest
lucru.
Biserica Apostolilor și a Părinților nu se ocupa cu Dumnezeu prin speculații
și raționamente abstracte despre El. Și asta fiindcă Dumnezeu rămîne taină
pentru rațiune și chiar și pentru cei cărora le revelează slava și împărăția Sa
întru Hristos și care se împărtășesc astfel de taina Crucii prin proslăvire, adică
prin îndumnezeirea lor. Singura preocupare a Proorocilor, a Apostolilor și a
Părinților era 1) tămăduirea«celor ce sunt de sine» (a mirenilor) prin curățirea
inimii lor și 2) inițierea lor:
a) în starea de a fi mădulare ale Trupului lui Hristos și temple ale Duhului
Sfînt prin luminarea inimii, și
b) în «ceea ce este desăvîrșit» (I Corinteni 13, 10), adică în vederea lui
Hristos întru slavă «față către față» (I Corinteni 13, 12), prin proslăvire
(îndumnezeire) (I Corinteni 12, 26; Romani 8, 30) pentru slujirea omenirii
(Ioan 17).
Faptul că «...iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și proslăvit»
(Romani 8, 30) înseamnă că luminarea și proslăvirea (îndumnezeirea) se leagă
între ele în această viață, dar nu se identifică.

Boala personalității omenești constă în slăbirea împărtășirii inimii de slava

lui Dumnezeu (Romani 3, 23) și în înrobirea ei față de lume, prin inundarea ei
de către gîndurile subordonate mediului înconjurător (Romani 1, 21-24; 2, 5).
În această stare omul și-L imaginează pe Dumnezeu după chipul sinelui său

10
bolnav sau chiar al animalelor (Romani 1, 22). Astfel omul cel dinlăuntru
suferă moartea duhovnicească, «întru acela, prin care (datorită căruia)
toți au păcătuit» (Romani 5, 12)14. Vasăzică dragostea este înrobită
instinctului autoconservării, care o desfigurează și o transformă într-o lucrare
egocentrică și egoistă, devalorizată la o simplă căutare de supraviețuire,
siguranță și fericire.

Căderea fiecărui om și robia sa față de zidire constă în confundarea

energiei duhului omenesc15 cu cea a intelectului, la care confundare, gîndurile
provenite din mediul înconjurător devin gînduri ale duhului, ca urmare slăbind
după diverse trepte împărtășirea în inimă de energia necreată și împărăția lui
Dumnezeu. Vindecarea acestei boli începe prin curățirea duhului său de toate
gîndurile, bune și rele, și cu ținerea lor în intelect. Concomitent, duhul (adică
energia noetică) a omului se eliberează din intelect și se întoarce cu rugăciunea
minții în inimă. În starea sa firească duhul omului acționează ca un vîrtej
înăuntrul inimii, pe cînd în starea sade cădere este împrăștiat în creierul
identificat cu înțelesurile și cuvintele lui și înrobit acestora.
Astfel, [omul] în loc să împărățească împreună cu Dumnezeu asupra
naturii, se face rob al acesteia. Pentru ca să fie restabilită funcționarea normală
a personalității umane prin tăierea împrejur însăși a inimii de toate gîndurile
(Romani 2, 29), trebuie ca omul cel dinlăuntru să se elibereze de robia față de
orice fel de lucru ce are legătură cu mediul său înconjurător, de exemplu
satisfacția de sine, bogăția, proprietatea, și chiar părinții și rudele sale (Matei
10, 37; Luca 14, 26). Scopul nu este dobîndirea indiferenței stoice prin
desființarea [oricărui fel de] atașament, ci oferirea posibilității pentru ca inima
să primească rugăciunile și psalmii pe care Sfîntul Duh îi mută acolo din
intelect și îi activizează neîncetat. Astfel, coordonatorul sistemului nervos,
creierul, se ocupă cu activitățile zilnice și cu somnul, în timp ce simultan duhul
omului se roagă în inimă neîncetat. Vasăzică devine ca o dischetă de computer
reparată, în care se mută textele rugăciunilor din creier și care revin în acesta.
Totuși, cei ce se roagă neîncetat cu duhul, se roagă și cu voce tare cu rațiunea,
pentru ca să contribuie la catehizarea și la zidirea celor ce sunt de sine (a
mirenilor) și a celor necredincioși. Asta are în vedere Ap. Pavel prin: «ruga-
mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi și cu mintea; cînta-voi cu duhul,
cînta-voi și cu mintea»16 (I Corinteni 14, 15).

14
Pentru Tîlcuirea Patristică a [expresiei] «ευ' ώ» [tradusă în limba română prin «întru acela, prin care» (Biblia
1914)] din versetul Romani 5, 12 vedeți I. S. Romanidis, Original Sin According to Saint Paul (Păcatul
strămoșesc potrivit Sfîntului Pavel), în St. Vladimir's Quartedly (cu numărătoarea veche de pe vremea părintelui
Gheorghe Florovsky pe care au desființat-o urmașii săi) Νew Υοrk, 1955, vol. ΙV, nr. 1 și 2: Το Προπατορικόν
Αμάρτημα (Păcatul strămoșesc), Atena, 1957, a 2-a ediție, [editura] Δόμος, Atena 1989, cap. 6.
15
Adică, potrivit Părinților, a energiei noetice a sufletului.
16
La Sf. Apostol Pavel «mintea» (νοῦς) înseamnă «rațiune» (λογική). Adică, vrea să spună: ruga-mă-voi cu
duhul, dar ruga-mă-voi și cu rațiunea. Afirmă cît se poate de clar că există două rugăciuni. La Sf. Apostol Pavel
rugăciunea «cu duhul» e Rugăciunea minții, adică Rugăciunea Duhului Sfînt în inima omului. Cea de-a doua
este rugăciunea cu rațiunea, adică rugăciunea rostită de către om cu creierul. [n.trad.]

11
 Acesta este contextul în care Apostolul Pavel și Evanghelistul Ioan se referă
la Duhul Mîngîietor Care se roagă pentru noi în inimă. Însuși Duhul Sfînt se
roagă pentru toți oamenii «cu suspine negrăite» (Romani 8, 26). Dar
găsește răspuns în acei care împreună-lucrează:
1)la curățirea duhului lor, adică a «omului celui dinlăuntru» sau «a
energiei noetice» de toate gîndurile, bune și rele,
2)la resepararea acestui duh de rațiune, și
3)la întoarcerea duhului în inimă împreună cu rugăciunile și psalmii
intelectului.
Astfel, tămăduirea personalității omenești intră în stadiul luminării. Asta
presupune Ap. Pavel cînd scrie: «ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi și
cu mintea; cînta-voi cu duhul, cînta-voi și cu mintea»
(«πποζεύξομαι ηῷ πνεύμαηι, πποζεύξομαι δὲ καὶ ηῷ νοΐ· ψαλῶ ηῷ
πνεύμαηι, ψαλῶ δὲ καὶ ηῷ νοΐ. ») (I Corinteni 14, 15).

Chiar acum Ap. Pavel ne-a spus că rugăciunea cu duhul conține psalmi ai
Vechiului Testament17. Așadar nu vorbește despre rugăciuni neînțelese și
rostite cu voce tare, fiindcă psalmii erau cunoscuți tuturor.

Apostolul Pavel vorbește despre «felurile limbilor», care cuprind rugăciuni

și psalmi ai duhului omului în inimă și care sunt auzite doar de către cei care
au aceeași harismă. Cîți oameni de sine nu aveau încă harisma aceasta nu
puteau să audă rugăciunile și psalmii din inima celor care aveau această
harismă a «limbilor». Corintenii [aflați] în starea de luminare au introdus
inovația de a săvîrși slujbele noetic în inimă în prezența «celor ce sunt de sine»
(a mirenilor), care nu primiseră încă «felurile limbilor». Astfel, însă, era cu
neputință pentru cei ce erau de sine (mireni) să se zidească și să răspundă cu
«Amin» la părțile corespunzătoare ale slujbei, deoarece pur și simplu nu
auzeau nimic.
Apostolul Pavel declară limpede că «nimeni nu-l aude» (I Corinteni 14,
2). «De voi veni la voi grăind în limbi, ce voi folosi vouă, de nu voi
grăi vouă...?» (I Corinteni 14, 6-7). Cei care nu au darul limbilor trebuie să
audă «puterea glasului» rugăciunilor și a psalmilor pentru ca să răspundă cu
propriul lor «Amin» (I Corinteni 14, 11; 14, 16). «Că trîmbița de va da glas
fără semn, cine se va găti la război? Așa și voi, prin limbă de nu
veți da cuvînt cu bună înțelegere, cum se va cunoaște ceea ce se va

17
În această privință pr. Ioannis Romanidis spunea: „De ce are Psaltirea o aşa de mare importanţă pentru
Biserică? Pentru că Psalmii erau rugăciuni pentru Rugăciunea minţii. Şi este limpede că, în tradiţia ebraică, în
tradiţia ebraică proorocească, dar şi în tradiţia creştină veche, Rugăciunea minţii se făcea nu doar pe
Rugăciune, adică aşa cum zicem noi astăzi Rugăciunea, ci şi pe psalmi, de aceea spune Apostolul Pavel: «ruga-
mă-voi cu duhul, dar ruga-mă-voi și cu mintea; cînta-voi cu duhul, dar cînta-voi și cu mintea» («πποζεύξομαι
ηῷ πνεύμαηι, πποζεύξομαι δὲ καὶ ηῷ νοΐ· ψαλῶ ηῷ πνεύμαηι, ψαλῶ δὲ καὶ ηῷ νοΐ. ») (I Corinteni 14,15).
Vasăzică, Rugăciunea minţii nu este doar Rugăciune, ci şi psalmodie, cîntări duhovniceşti [săvîrșite în inimă].”
(Ierótheos Vlachos, Mitropolit de Navpaktos, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui
Ioannis Romanidis, Vol. I, trad. Tatiana Petrache, Ed. Doxologia, 2017.) [n.trad.]

12
grăi? Că veți fi grăind în văzduh. Atîtea de multe precum se
întîmplă, sunt în lume, felurile glasurilor, și niciunul dintr-însele
nu este fără de glas» (I Corinteni 14, 8-10). Nu trebuie ca cei luminați să se
mărginească la «grăirea în limbi» cu «glas fără semn» în prezența «celor ce
sunt de sine» (a mirenilor) (I Corinteni 14, 10-11). «Că tu bine mulțumești,
dar celălalt nu se zidește.» (I Corinteni 14, 17).
Atunci cînd Ap. Pavel zice «că mai mare este cel ce proorocește,
decît cel ce grăiește în limbi, fără numai de va tălmăci, ca Biserica
zidire să ia» (I Corinteni 14, 5) are în vedere desigur că cel care vorbește
numai «în limbi» trebuie să dobîndească harisma de «a tălmăci» rugăciunile și
psalmii duhului din inimă, concomitent în rugăciuni și psalmi ai minții18,
pentru ca să fie rostite și cu voce tare spre zidirea celor ce sunt de sine (a
mirenilor). «Pentru aceea cel ce grăiește în limbi să se roage, ca să și
tălmăcească. Pentru că de mă voi ruga cu limba, duhul meu se
roagă, iar mintea mea fără de roadă este. Ce dar este? Ruga-mă-
voi cu duhul, ruga-mă-voi (concomitent) și cu mintea; cînta-voi cu
duhul, cînta-voi (concomitent) și cu mintea. Pentru că de vei
binecuvînta cu duhul, cel ce împlinește locul celui ce este de sine,
cum va zice „Amin” după mulțumirea ta, de vreme ce nu știe ce
zici? Că tu bine mulțumești, dar celălalt nu se zidește. Mulțumesc
Dumnezeului meu, că mai mult decît voi toți grăiesc în limbi; Ci în
biserică voiesc cinci cuvinte a grăi cu mintea mea ca și pe alții să-i
învăț, decît zeci mii de cuvinte în limbă» (I Corinteni 14, 13-19).
Apostolul Pavel niciodată nu spune că cineva tălmăcește ceea ce celălalt
zice «în limbi». Fiecare tălmăcește ceea ce el însuși zice «în limbi». Asta
presupun și cele zise la I Corinteni 14, 27-28: «de grăiește cineva în
limbă, cîte doi, sau mai mulți cîte trei, și pe rînd și unul să
tălmăcească; Iar de nu va fi tălmăcitor, să tacă în biserică; și
numai lui să-și grăiască, și lui Dumnezeu». Vasăzică, dacă cel ce
grăiește în limbă nu este tălmăcitor, atunci tace în biserică. Dar își grăiește lui
și lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte grăirea în limbi are loc în inimă și nu cu voce
tare. Prin această poruncă Ap. Pavel îi lipsește pe cei ce au numai «felurile
limbilor» de puterea de a-și impune respectiva inovație19 prin intermediul
majorității.
Apostolul Pavel vorbește foarte clar despre rugăciuni și psalmi nu rostiți cu
«puterea glasului», ci auziți înăuntrul inimii. Această luminare a inimii
neutralizează înrobirea față de instinctul autoconservării și începe
transformarea dragostei egoiste în dragoste jertfelnică. Acesta este darul
credinței lăuntrice către omul cel dinlăuntru, care este îndreptarea, împăcarea,
înfierea, pacea, nădejdea și dăruirea vieții.

18
Adică, în cazul dat, ai rațiunii. Căci știm că la Sf. Ap. Pavel «mintea» (νοῦς) înseamnă «rațiune».[n.trad.]
19
Adică inovația de a săvîrși slujbele doar noetic, în inimă, prin rugăciunea cu duhul, fără a săvîrși și slujbele
cuvîntătoare, cu voce tare, la care puteau participa și cei care nu aveau încă harisma grăirii în limbi. [n.trad.]

13
 Rugăciunile și psalmii lucrați neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17) noetic în
inimă (Efeseni 5, 18-20), adică «felurile limbilor» (I Corinteni 12; 10, 28), îl
transformă pe «cel ce este de sine» (pe mirean) în templu al Duhului Sfînt și
mădular al Trupului lui Hristos și al preoției împărătești. Acesta este începutul
eliberării credinciosului din robia față de mediul înconjurător, nu prin fuga de
el, ci prin controlul asupra lui, nu prin exploatarea egoistă, ci prin dragostea
jertfelnică. În acest context «legea Duhului vieții întru Hristos Iisus m-
a izbăvit de legea păcatului și a morții… Iar de n-are cineva Duhul
lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar de este Hristos întru voi,
trupul dar este mort pentru păcat; iar duhul viază pentru
dreptate» (Romani 8; 2, 9, 10).
Odată cu trecerea timpului, terapia luminării sporește desăvîrșirea
dragostei, și prin biruirea diavolului chiar, cel luminat primește corespunzător
cele mai înalte harisme enumerate la I Corinteni 12, 28, cu punctul culminant
– proslăvirea (îndumnezeirea). Apostolul Pavel declară că «de se
proslăvește un mădular, împreună se bucură toate mădularele» (I
Corinteni 12, 26), [și asta] cu scopul de a explica de ce Proorocii sunt ai doilea
după Apostoli și înaintea tuturor celorlalte mădulare ale Trupului lui Hristos.
Mutarea rugăciunilor și a psalmilor de către Duhul din intelect în inimă este
îndreptarea omului celui dinlăuntru, dăruirea vieții către acesta și vederea lui
Hristos «ca prin oglindă în ghicitură» (I Corinteni 13,12). Proslăvirea
(îndumnezeirea) este venirea a «ceea ce este desăvîrșit» (I Corinteni 13,
10), adică vederea lui Hristos întru slavă «față către față» (I Corinteni 13,
12). Atunci cînd Ap. Pavel scrie: «acum cunosc din parte» (ibidem) se
referă la starea lui actuală de luminare sau de îndreptare. Prin următoarea sa
frază: «atunci voi cunoaște precum și cunoscut sunt» (ibidem),
Ap.Pavel zice că va fi proslăvit (îndumnezeit) după cum a și fost proslăvit
(îndumnezeit) deja. În starea de luminare credinciosul este «prunc». După ce
va fi proslăvit (îndumnezeit) se întoarce la luminare ca «bărbat» (I Corinteni
13, 11).
Pe durata proslăvirii, care este îndumnezeire și revelație, rugăciunea în
inimă («limbile»), cunoașterea și proorocia, împreună cu credința și nădejdea,
se sfîrșesc, căci sunt înlocuite de către Hristos Însuși în împărăția necreată și
slava Tatălui. Numai dragostea nu cade (I Corinteni 13, 8-11). Pe durata
proslăvirii (îndumnezeirii) înțelesurile și cuvintele despre Dumnezeu și cele
[folosite] în rugăciune către Hristos,se sfîrșesc. După îndumnezeire și odată cu
întoarcerea la luminare, se întorc cunoașterea, proorocia, limbile, credința și
nădejdea și se reunesc cu dragostea care nu a «căzut». Cuvintele și înțelesurile
folosite de cei îndumnezeiți la învățarea și rugăciunea pentru îndrumarea
celorlalți pînă la proslăvire (îndumnezeire) sunt de Dumnezeu insuflate, dar
numai dacă sunt folosite de cei luminați și îndumnezeiți și sub îndrumarea
acestora. Cei care nu cunosc că scopul acestor cuvinte și înțelesuri este sfîrșirea
lor pe durata îndumnezeirii, pășesc bazîndu-se pe imaginația lor.

14
 Aceasta este vederea lui Hristos Celui Înviat întru slavă, pe care a avut-o
Ap. Pavel și prin care Dumnezeu îi pune în fruntea (I Corinteni 12, 28) și
temelia (Efeseni 2, 20) Bisericii pe Apostoli și pe Prooroci. Această «temelie»
care include și pe femeile proorocițe (Fapte 2, 17; 21, 9; I Corinteni 11, 5)
formează contextul în care Apostolul Pavel afirmă că în Hristos «nu este
parte bărbătească,nici femeiască» (Galateni 3, 28).
Proslăvirea (îndumnezeirea) nu este o minune. Este ultimul stadiu firesc al
preschimbării dragostei egoiste în dragoste jertfelnică și ajungerea omului în
starea pentru care a fost creat. Atît Apostolul Pavel cît și Apostolul Ioan
socotesc clar că vederea lui Hristos întru slavă în viața aceasta este
indinspensabilă pentru desăvîrșirea dragostei și a slujirii față de societate
(Ioan 14, 21-24; 16, 22; 17, 24; I Corinteni 13, 10-13; Efeseni 3, 3-6). Arătările
lui Hristos Celui Înviat întru slavă nu erau și nu sunt minuni pentru ca să-i
uluiască pe spectatori și să-i convingă să creadă în Dumnezeirea Sa. Învierea
Domnului slavei nu a fost o minune. Minune a fost răstignirea și moartea Lui.
Hristos Cel Înviat Se arată doar pentru desăvîrșirea dragostei, chiar și în cazul
Apostolului Pavel, care a ajuns în pragul proslăvirii (îndumnezeirii) (Galateni
1, 14 ș.urm.), necunoscînd că Domnul slavei pe Care urmează să-L vadă, S-a
născut, a fost răstignit și a înviat. Arătările Domnului slavei Celui Înviat, la I
Corinteni 15, 1-11, sunt proslăviri (îndumnezeiri) cu care Ap. Pavel completează
expunerea despre harisme, care a început-o la I Corinteni 12, 1.
Toți care au fost ulterior îndumnezeiți, alcătuiesc împreună cu Apostolii
temelia Bisericii, deoarece spune Petru: «...le-a dat Dumnezeu întocmai
darul ca și nouă» (Fapte 11, 17; 10, 47). Vasăzică, au fost călăuziți, ca și
Apostolii în timpul Cincizecimii, la «tot adevărul», care este Hristos Cel
Înviat și înălțat întru slavă, Care S-a întors cu trup în limbile de foc necreate
ale Duhului Său, pentru ca să locuiască ca Om împreună cu Tatăl Său în
credincioșii deveniți temple ale Duhului Sfînt, după cum a făgăduit întocmai
(Ioan 14-17). Astfel, Biserica Proorocilor, a templelor Duhului Sfînt, a devenit
Trup al lui Hristos, pe Care «porțile iadului (ale morții) nu o vor
birui»20.
Proslăvirea (îndumnezeirea) este împărtășirea nu doar a sufletului dar și a
trupului de nemurire și nestricăciune pentru desăvîrșirea dragostei. Poate fi o
vedere de durată mică sau mare. După un oarecare extaz de dezorientare, noul
îndumnezeit vede toate în jurul lui pătrunse de slava/împărăția lui Dumnezeu,
care, întrucît nu este nici lumină, nici întuneric, și nu se aseamănă cu nimic
creat, depășește toate cuvintele și înțelesurile și, cu toate că este revelată,
rămîne taină de nepătruns, de neexprimat și, prin urmare, de nedescris. Pe
durata vederii, patimile care odată cu luminarea au fost neutralizate și făcute
ireproșabile/nevinovate, se sfîrșesc. Îndumnezeitul nici nu mănîncă, nici nu
bea, nici nu doarme, nici nu obosește și nu este influențat de căldură sau frig.

20
Matei 16, 18 [n.trad.]

15
Aceste fenomene din viețile sfinților, înainte și după Întruparea Domnului
slavei, nu sunt minuni, ci sunt restabilirea sănătății firii omenești bolnave.
Gerontologii21 au demonstrat că bătrînețea este o boală și cercetează dacă
nu cumva oare și însăși moartea este o boală. Ar fi putut să contribuie la
cercetarea respectivă îndumnezeiții și moaștele lor. Trupurile sutelor de
îndumnezeiți rămîn relativ întregi de-a lungul veacurilor, într-o stare între
stricăciune și nestricăciune. Din cele mai vechi exemple este trupul întreg al
Sfîntului Spiridon din insula Kerkyra, care a luat parte în anul 325 la Sinodul I
Ecumenic. Numai în Mănăstirea Peșterilor din Kiev există 120 de sfinte moaște
întregi.
Acesta este contextul în care Apostolul Pavel zice că «și zidirea se va
slobozi din robia stricăciunii întru slobozenia slavei fiilor lui
Dumnezeu» (Romani 8, 21). Din context este clar că «slobozenia slavei»
este aici libertatea față de stricăciune și mortalitate. Dar chiar și cei ai căror om
lăuntric a ajuns la înfierea luminării, precum și cei ai căror trupuri au avut prin
îndumnezeire pregustarea nemuririi și a nestricăciunii, așteaptă «înfierea,
izbăvirea trupului nostru» (Romani 8, 23). «Morții se vor scula
nestricați și noi ne vom schimba... Că se cade stricăciosul acesta să
se îmbrace întru nestricăciune și muritorul acesta să se îmbrace
întru nemurire» (I Corinteni 15, 53-54).
Acestea le cunoaște cineva nu din speculația rațională asupra textelor
biblice, ci din experiența proslăvirii (îndumnezeirii), adică din «slobozenia
slavei fiilor lui Dumnezeu». Experiența proslăvirii (îndumnezeirii) și nu
doar textele biblice este temelia credinței Bisericii în învierea trupească a părții
biologice a personalității omenești.

5) Sfintele Moaște
Îndeobște există două feluri de sfinte moaște: cele care răspîndesc bună-
mireasmă și cele care se păstrează în întregime sau aproape în întregime. Se
pare că primele aparțin sfinților care erau în starea de luminare cînd au
adormit, iar cele de-a doua sfinților care erau în starea de proslăvire
(îndumnezeire).
Din mărturiile Părinților reiese faptul că energia necreată creatoare,
susținătoare, proniatoare, curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare a lui
Dumnezeu este simplă, se împarte neîmpărțit și fiind pretutindeni prezentă
lucrează toate întru toți. Astfel îndumnezeitul, aflîndu-se întru Duhul Sfînt, Îl
vede dinlăuntru ca mădular al Trupului lui Hristos pe Tatăl în Cuvîntul
Întrupat. Trupurile lor se păstrează în acest mod fiindcă energia lor noetică
continuă să se rotească circular înăuntrul inimii lor în comuniune cu energia
îndumnezeitoare a Sfintei Treimi. Probabil am fi putut să vedem această
rotație cu un tomograf magnetic axial.

21
Membrii unei noi ramuri de cercetări medicale cu privire la bătrînețe.

16
 Se pare că au dreptate cei care cred că găurile negre se găsesc nu numai în
centrul Galaxiilor, dîndu-le lor mișcarea lor circulară, dar și în mărimi
microscopice pretutindeni în univers și printre noi și înăuntrul nostru.

6) Nu «din lume», dar«în lume»

Distincția franco-latină dintre viața practică (active) și cea contemplativă
(contemplative) nu există înăuntrul Trupului lui Hristos. Harisma Sfîntului
Duh a neîncetatelor rugăciuni și psalmi, prin care cel ce este de sine (mireanul)
intră în preoția împărătească, făcîndu-se templu al Duhului Sfînt și mădular al
Trupului lui Hristos, face distincția respectivă imposibilă. Curățirea și
luminarea inimii și îndumnezeirea sunt realitatea în care se mișcă fiecare
credincios și tradiția în care liturghisește nedespărțit preoția cea specială22.
Contrar distincției latine respective, toate mădularele Trupului lui Hristos se
află în vederea luminării, îndreptîndu-se spre vederea îndumnezeirii.
«... Nimeni cu Duhul lui Dumnezeu grăind nu zice anatema pe
Iisus, și nimeni nu poate numi pe DOMNUL IISUS, fără numai
întru Duhul Sfînt» (I Corinteni 12, 3). Aceasta este spiritualitatea biblică și
patristică și puterea, datorită căreia era cu neputință pentru un credincios-
templu al Duhului Sfînt, în ciuda tuturor chinurilor și a muceniciilor, să cedeze
și să se lepede de Hristos. Eventuala lepădare ar fi demonstrat pur și simplu că
nu era mădular al Trupului lui Hristos. Mucenicii și noii mucenici erau dovada
puterii luminării și îndumnezeirii, adică a tainei Crucii, împotriva puterilor
întunericului, precum și predică prin excelență a libertății. Misiunea inițială a
templelor Duhului Sfînt era să lucreze în orice meserie de care s-ar fi alăturat și
să urmărească să răspîndească propria lor vindecare și altora. Literalmente,
lucrau în interiorul societății cu o specialitate identică cu cea a psihiatrilor. Se
deosebeau, însă, de ei prin faptul că nu urmăreau, ca și aceștia, echilibrul
intelectual al celor bolnavi, prin adaptarea lor la standardele de gîndire și
comportament normal acceptate îndeobște. Standardul lor de sănătate, de
gîndire și de comportament normal era proslăvirea (îndumnezeirea). Puterea
lor tămăduitoare nu era și nu este«din lumea aceasta». Dar ei, însă, sunt «în
lume», lucrînd pentru tămăduirea inimii oamenilor și, deci, pentru schimbarea
lumii.

7) Teologia și dogma
Toți cîți au ajuns la proslăvire (îndumnezeire) mărturisesc faptul că «a-L
exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, iar a-L înţelege, și mai cu
neputinţă», deoarece cunosc din această experiență a lor că nu există nicio
asemănare dintre creat și necreat.
Asta înseamnă că cuvintele și înțelesurile despre Dumnezeu care nu se
împotrivesc experienței îndumnezeirii, dar și călăuzesc la curățirea și
22
Preoția specială (η ειδική ιερωζύνη) este preoția sacramentală, membrii căreia prin harul hirotonirii pot săvîrși
Sfintele Taine. [n.trad.]

17
luminarea inimii și la îndumnezeire, sunt ortodoxe. Cuvintele și înțelesurile
care se împotrivesc proslăvirii (îndumnezeirii) și îndepărtează de la curățirea și
luminarea inimii și de la îndumnezeire sunt eretice.
Aceasta este cheia hotărîrilor celor Șapte Sinoade Ecumenice, precum și ale
celui de-al VIII-lea din 879 și ale celui de-al IX-lea din 1341.
Aproape toți istoricii dogmelor ignoră această cheie și cred că Părinții
încearcă, ca și Augustin, să înțeleagă taina care se ascunde în spatele cuvintelor
și înțelesurilor despre Dumnezeu în mod speculativ și dialectic. În tabăra
teologiei franco-latine îl trag dintre Părinți chiar și pe Grigorie Teologul,
prezentîndu-l în traduceri că spune că se permite «să filosofeze despre
Dumnezeu» numai celor «ce s-au făcut deja experți în meditație» (past
masters of meditation), în loc [să traducă că se permite să filosofeze] doar
«celor înaintați în vedere (θεωπία)», care este vederea lui Hristos «ca prin
oglindă în ghicitur㻫în limbă» și «față către față» în timpul «proslăvirii»
(îndumnezeirii).
Părinții evident resping ca înșelare ideea că formularea dogmelor
alcătuiește o parte a încercării de înțelegere a tainelor credinței despre Sfînta
Treime și Întruparea Cuvîntului. Sfîntul Grigorie Teologul îi ia în rîs pe astfel
de eretici: «Spune tu cum este nenaşterea Tatălui şi eu îţi voi explica natura
naşterii Fiului şi natura purcederii Duhului şi vom fi loviţi amîndoi de
nebunie din cauza scrutării iscoditoare a tainelor lui Dumnezeu» (Cuvîntări
teologice 4, 8). Părinții nu au acceptat niciodată nici poziția lui Augustin și a
urmașilor săi latini că Biserica înțelege mai bine și mai profund credința și
dogmele odată cu trecerea timpului. Fiecare caz de proslăvire (îndumnezeire)
de-a lungul veacurilor este participare «la tot adevărul» Cincizecimii, care
nu admite nici sporire, nici înțelegere mai profundă.
Asta înseamnă, de asemenea, că dogmatica ortodoxă este pe deplin
pastorală, fiindcă ea nu există în afara contextului de tămăduire a inimii prin
curățire și luminare, și deoarece teolog este prin excelență cel îndumnezeit, a
cărui îndumnezeire este mai presus de orice cuvînt și noțiune.
A fi teolog înseamnă, în primul și-n primul rînd, a fi expert în uneltirile
diavolului. Luminarea, și mai ales proslăvirea (îndumnezeirea), transmit
harisma deosebirii duhurilor pentru a-l birui pe diavol, îndeosebi atunci cînd
acesta recurge la predarea teologiei și-a duhovniciei celor ce încep să-i scape
din ghearele lui.
8) Tainele
Cea mai importantă consecință a franco-latinizării educației teologice
ortodoxe din sec. XVIII și XIX a fost dispariția din manualele de dogmatică, și
mai cu seamă din capitolele despre Taine, a existenței mădularelor Trupului lui
Hristos în cadrul curățirii și luminării inimii și a îndumnezeirii, cu toate că
textele liturgice tocmai asta presupun. Influențați de manualele rusești și

18
latine, au uitat faptul că Taina Preoției presupune îndumnezeirea, adică
proorocia: «nu fi nebăgător de seamă de darul ce este întru tine,
care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mîinilor preoțimii» (I
Timotei 4, 14).

9) Proorocii și intelectualii
Creația este dependentă completamente de Dumnezeu, deși nu există vreo
asemănare între ei. Asta înseamnă că nu a existat și nu există vreo diferență
dintre cel cult sau incult, atunci cînd ambii înaintează pe calea terapiei
luminării și a desăvîrșirii proslăvirii (îndumnezeirii), pentru ca să devină
Apostoli și Prooroci. Cea mai înaltă cunoaștere despre realitatea creată nu
oferă niciun drept special asupra cunoașterii necreatului. Nici necunoașterea
realității create nu este un dezavantaj pentru ca să ajungă cineva la cea mai
înaltă cunoaștere, cunoașterea necreatului.

10) Proorocii și papii franco-latini

Din cele cinci Patriarhii Romeice23, a Vechii Rome, a Noii Rome, a
Alexandriei, a Antiohiei și a Ierusalimului, francii au pus stăpînire, prin forță
armată, pe cea a Vechii Rome, înlocuind papii romei cu teutoni pe durata unui
secol, care a început în 983 și s-a încheiat în 1046. Astfel, și-au extins controlul
asupra succesiunii apostolice pînă la Tronul Papal, ca parte a planurilor lor
pentru dominația mondială. I-au transformat pe Părinții romei în greci și latini
și i-au adăugat pe franci în acești, așa-numiți, Părinți latini inexistenți și astfel
au plăsmuit mitul că francii și Părinții romei latinofoni alcătuiesc o oarecare
Creștinătate latină unitară. Pentru islam, chiar și astăzi, papa este latin și
franc, iar patriarhii noștri ai Noii Rome, ai Alexandriei, ai Antiohiei și ai
Ierusalimului sunt romei.
Necunoașterea faptului cine și ce sunt Proorocii și de ce posedă al doilea
loc după Apostoli, a creat un gol care a fost umplut de infailibilitatea franco-
latină a papei.
11) Proorocii și Părinții
Grigorie de Nyssa își înștiințează cititorii săi că ereziile apar în acele
Biserici unde nu există Prooroci. Motivul este că conducătorii acestora încearcă
să se împărtășească de Dumnezeu prin speculația rațională și prin imaginația
(abstractă) despre Dumnezeu, în loc de luminare și proslăvire (îndumnezeire).
A confunda cineva înțelesurile lui despre Dumnezeu cu Dumnezeu este din
punct de vedere al religiei – idolatrie, iar din punct de vedere al metodei
științifice – analfabetism.
Despre Apostoli și Prooroci vorbește Ap. Pavel cînd scrie: «iar cel
duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă» (I

23
Cuvintele «romeic», «romeitate» caracterizează perioada Imperiului Roman încreștinat. «Romeii» sunt creștinii
ortodocși din Imperiul Roman. [n.trad.]

19
Corinteni 2, 15). Căci aceștia au ajuns la vederea-lui-Dumnezeu întru Hristos,
făcîndu-se martori oculari că stăpînitorii veacului acestuia L-au răstignit «pe
Domnul slavei» (I Corinteni 2, 8). Pe Acest Domn al slavei, pe Îngerul de
Mare Sfat, pe Cel Ce este, pe Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și
Dumnezeul lui Iacov, pe Atotțiitorul, pe Înțelepciunea lui Dumnezeu, pe Piatra
care urma (I Corinteni 10, 4) L-au văzut toți Proorocii Vechiului Testament.
Dintre aceștia Ioan Botezătorul, aflîndu-se în vederea-lui-Dumnezeu, L-a văzut
în trup pe Domnul slavei. Desigur și iudeii care au crezut formal în El «de o ar
fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei»24 .Totuși, celor
îndumnezeiți le adaptează Ap. Pavel [spusele] că «cele ce ochiul n-a văzut,
nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au
gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe Dînsul. Iar nouă ne-au
descoperit Dumnezeu prin Duhul Său» (I Corinteni 2; 9, 10) că «L-au
răstignit pe Domnul slavei» (I Corinteni 2, 8). Acești martori oculari
îndumnezeiți și ucenicii lor luminați sunt singurele autorități în Biserica
Ortodoxă. Aceștia formulează termenii [dogmatici] ai credinței care călăuzesc
la tămăduirea «omului celui dinlăuntru» și, ca semnale de avertizare, îi ajută
pe credincioși să evite doctorii șarlatani care făgăduiesc multe și nu au nimic să
ofere în pregătirea pentru experiența slavei lui Dumnezeu întru Hristos, pe
care toți o vor vedea, fie ca rai, fie ca iad.
12) Domnul Slavei și Sinoadele Ecumenice
Pentru Hristos și pentru Apostoli, Sfînta Scriptură este Vechiul Testament,
căruia i s-a adăugat [mai apoi și] Noul Testament. Evangheliile după Matei,
Marcu și Luca au fost scrise ca și călăuze pentru curățirea omului celui
dinlăuntru, adică a duhului său (a minții) în inimă, și pentru primele stadii de
luminare înainte de botezul cu apă. În aceste [evanghelii] Hristos Se descoperă
ca Domnul Întrupat al slavei la Botezul Său și la Schimbarea Sa la Față, atunci
cînd apare ca Izvor după fire al slavei necreate, al împărăției și al Dumnezeirii
Tatălui. Evanghelia după Ioan a fost scrisă pentru cei deja botezați cu apă, ca și
călăuză către botezul Duhului, adică spre luminarea și propășirea inimii
(îndeosebi Ioan 13, 31 – 17), pentru ca prin dragostea jertfelnică să ajungă la
proslăvire (îndumnezeire) (Ioan 17), prin care-L vede pe Domnul slavei în trup
proslăvindu-se întru Tatăl și Tatăl întru El prin taina Crucii (Ioan 13, 31; 18-
21). Din această pricină [Evanghelia] după Ioan este numită «Evanghelia
duhovnicească»25.
Cei inițiați de către Apostoli, Prooroci și Părinți în Trupul lui Hristos
niciodată nu au învățat despre Întrupare, Botez, Schimbare la Față, Răstignire,
Îngropare, Înălțare, limbi precum și despre focul de la Cincizecime, atunci cînd
Biserica a devenit Trupul lui Hristos, printr-o simplă studiere a Sfintei
Scripturi. Ei au studiat [Sfînta Scriptură] ca o parte nedespărțită a inițierii în

24
I Cor. 2, 8 [n.trad.]
25
I. S. Romanidis, Iustin Martirul și cea de-a Patra Evanghelie (Justin Martyr and the Fourth Gospel), The
Greek Orthodox Theological Review, IV, 2 (1958-59), 115-139.

20
curățirea și luminarea inimii și în pregătirea pentru proslăvirea
(îndumnezeirea) ei de către Domnul slavei al Vechiului Testament, născut cu
trup din Născătoarea de Dumnezeu.
În cadrul acestei proslăviri (îndumnezeiri) a Apostolilor și a Proorocilor
Biserica primară L-a identificat pe Hristos cu Îngerul de Mare Sfat și cu
Înțelepciunea lui Dumnezeu, prin Care a creat Dumnezeu lumea, a proslăvit (a
îndumnezeit) pe prietenii Săi Prooroci și prin ei a călăuzit poporul Său ales
către Întruparea Acestui Domn al slavei din Născătoarea de Dumnezeu, pentru
ca să surpe stăpînirea morții asupra membrilor Bisericii din Vechiul Testament
(Matei 16, 18). Cu toate că s-au proslăvit (s-au îndumnezeit) «Avraam a
murit, de asemenea și proorocii» (Ioan 8, 52). «...De va păzi cineva
cuvîntul Meu, nu va gusta moartea în veac» (Ioan 8, 52). De aceea
există prima înviere – a sufletului (Apoc. 20, 5) și a doua înviere – a trupului
(Apoc. 20, 6), după cum există și prima moarte – a sufletului (I Timotei 5, 6;
Apoc. 20, 14) și a doua moarte – a trupului (Apoc. 20, 14)26.
Chiar și ereticii arieni și eunomieni, condamnați de Sinoadele Ecumenice,
acceptau această identificare a lui Hristos cu Domnul slavei și Îngerul de Mare
Sfat al Vechiului Testament ca o parte esențială a Tradiției Apostolice. Dar
datorită principiilor filosofice comune pe care le-au moștenit ei și nestorienii
de la Pavel de Samosata, pe care le-am descris altundeva27, arienii susțineau că
Îngerul și Domnul slavei este prima creație din neființă a sfatului lui
Dumnezeu înainte de timp și de veacuri, și că prin urmare nu este împreună-
veșnic (ζσναείδιος) și deoființă (ομοούζιος) cu Dumnezeu.
Printre altele, pentru ca să demonstreze că este creat, arienii și eunomienii
au folosit afirmația că Îngerul slavei S-a făcut văzut Proorocilor. Învățătura lor
se asemăna cu cea a gnosticilor care identificau pe respectivul Înger al
Vechiului Testament cu dumnezeul văzut inferior, ori chiar cu satana, care
chipurile din neștiința dumnezeului bun a creat ca și cum această lume rea
materială și i-a înșelat prin văzul trupesc pe Proorocii evreilor.
Arienii și eunomienii ori nu cunoșteau ori respingeau revelația că cei
îndumnezeiți se aflau în vederea-lui-Dumnezeu (θεοπηία), devenind dumnezei
după har și numai prin Dumnezeu vedeau, întru Domnul slavei, înainte și după

26
Despre prima înviere pr. Ioannis Romanidis spunea: «Prin Botez participăm la prima înviere - şi Botezul chiar
este prima înviere, conform teologiei patristice. Are loc curăţirea, pe urmă vine Botezul, ungerea cu mir, şi omul
devine Trup al lui Hristos. Şi faptul că devine Trup al lui Hristos şi participă la Trupul lui Hristos, care este
Biserica, aceasta este prima înviere.» Vasăzică, după cum spune Mitr. Ierótheos Vlachos, «prima înviere este
trăită prin Botez şi Dumnezeiasca Împărtăşanie», «este harul naşterii din nou, pe care îl primeşte omul prin
Botez, Mirungere şi viaţa în Biserică». A doua înviere, este învierea din morți, care va avea loc la cea de-a Doua
Venire a Mîntuitorului. «Prima moarte este pierderea harului lui Dumnezeu în această viaţă, iar a doua moarte
este învierea trupului la sfîrşitul veacurilor pentru Judecată, cînd cei ce nu-L ascultă pe Hristo,s pînă la moarte
vor vedea slava lui Hristos ca foc veşnic şi întunericul cel mai dinafară», spune pr. Ioannis Romanidis. (Vedeți
Ierótheos Vlachos, Mitropolit de Navpaktos, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui
Ioannis Romanidis, Vol. I, trad.Tatiana Petrache, Ed. Doxologia, 2017) [n.trad.]
27
[I. Romanidis], Dezbatere asupra Hristologiei lui Teodor de Mopsuestia (Debate over Theodore of
Mopsuestia΄s Christology), The Greek Orthodox Theological Review, vol. VΙΙ, nr. 2 1959-60), pg. 140-185.

21
Întruparea Sa, împărăția necreată și Dumnezeirea lui Dumnezeu. [Arienii și
eunomienii] au atacat dogma principală a tradiției Proorocilor că Dumnezeu Se
revelează prietenilor Săi doar prin necreatul Înger de Mare Sfat șiprin firea Lui
omenească după ce S-a făcut trup. Harul și împărăția luminării și a slavei, pe
care-o împărtășește Cuvîntul lui Dumnezeu prin firea Sa omenească
mădularelor Trupului Său, este necreată. Doctrina franco-latinilorcă harul pe
care ni-l împărtășește firea omenească a lui Hristos este creat, nu se găsește
nicăieri în Tradiția Sinoadelor Ecumenice.
Motivul pentru care teofaniile28 Cuvîntului în Vechiul Testament lipsesc
din manualele de istorie ale dogmelor și de dogmatică ale latinilor și ale
protestanților, pînă și din cele ale ortodocșilor din epoca lui Petru cel Mare și a
neoelenismului, este faptul că Augustin a respins această Tradiție Apostolică și
Patristică. Tîlcuirea greșită a lui Augustin cu privire la Teofanii a alcătuit
singura tradiție a francilor, deoarece în fond [francii] numai pe aceasta o
cunoșteau cît de cît bine pînă în sec. al XI-lea. Manualele rare care
menționează vechea Tradiție susțin că aceasta a fost abandonată ca poziție
care-i favoriza pe arieni.
Dimpotrivă, însă, această Tradiție continuă să constituie esența Tradiției
Ortodoxe, care îmbibă viața tainică, ceremonială și iconografică a Bisericii. Și
chiar formează contextul indispensabil în care Părinții folosesc termenii trei
ipostasuri, o esență/ființă și deoființa Cuvîntului cu Tatăl și Sfîntul Duh. Ea
este, însă, o aberație nu doar în cadrul teologiei augustiniene a franco-latinilor,
dar și a teologiei francolatinizate a «ortodocșilor», care s-au obișnuit deja să
împrumute din manualele eterodocșilor atunci cînd scriu despre teme
dogmatice, de istorie ale dogmelor și ale Sfintei Scripturi.
Augustin a crezut29 că doar arienii au identificat Cuvîntul cu Îngerul slavei
pentru ca să demonstreze că este creat, întrucît este chipurile văzut în ochii
Proorocilor. Cu toate că susține că Ambrozie de Mediolan i-a schimbat poziția
sa maniheică de mai înainte asupra Vechiului Testament, ignoră complet
argumentele împotriva arienilor cu care cel care l-a botezat dovedește însușirea
de necreat a Îngerului de Mare Sfat, a Cuvîntului, a Înțelepciunii lui Dumnezeu
și deoființimea Sa cu Tatăl.
Deoarece Augustin a confundat luminarea și îndumnezeirea cu luminarea
neoplatonică și extazul, a căzut de acord cu filosofii și ereticii respectivi că
trupul nu participă la vederea lui Dumnezeu. A identificat proslăvirea sau
îndumnezeirea cu satisfacerea setei pentru fericire și cu viața de după moarte.
De aceea nici în Vechiul și nici în Noul Testament nu a înțeles proslăvirea
(îndumnezeirea) întru Domnul slavei. Vasăzică, nu se deosebea în mod esențial
de arieni. A rezolvat problema pusă de arieni, referitoare la Teofaniile dinainte

28
Adică arătările dumnezeiești.[n.trad.]
29
Concepțiile sale de mai jos despre Teofanii corelate cu fericirea (εὐδαιμονία) sunt dezvoltate îndeosebi în
lucrarea sa De Trinitate, cartea a II-a și a III-a. Cele referitoare la fericire se află din abundență în lucrările lui și
nu s-au schimbat deloc de la prima sa lucrare asupra temei, scrisă înainte de botez - Beata Vita.

22
și de după Întrupare, prin teoria originală că Proorocii Îl vedeau și Îl auzeau pe
Dumnezeu prin făpturile create, apărute din nimic și care dispar în nimic după
voia lui Dumnezeu, ca de exemplu rugul aprins și nemistuit, stîlpul de foc și
norul, slava și norul, și chiar Îngerul slavei. Dumnezeu devine văzut permanent
prin Întruparea Cuvîntului Său prin Care transmite cuvintele și înțelesurile
Sale. Dar continuă să folosească mesajele și vedeniile făcute din nimic și care
dispar în nimic, după cum limbile de foc ale Cincizecimii, norul la Înălțare,
împărăția, slava, norul, lumina și glasul din cer la Schimbarea la Față, glasul
din cer și porumbelul la Botezul lui Hristos, focul iadului, ș.a.m.d. Este
învățătura lui Varlaam condamnată în 1341. Părinții Sinodului nu au suspectat
nici izvorul ereziei respective și nici faptul că era unica tradiție a franco-
latinilor. Consecința celor de mai sus a fost că simbolurile de limbaj prin care
Vechiul și Noul Testament exprima experiențele luminării și ale îndumnezeirii
au fost reduse la [niște] făpturi create ce apar și dispar și la [niște] minuni
incredibile. O consecință curioasă a interpretărilor greșite respective este nu
numai faptul că cuvîntul «regat» (βαζίλειον) domină traducerile Noului
Testament, cu toate că în originalul grecesc nu se întîlnește nicio singură dată.
Dar straniu [este] că a predominat [și] în textele biblice și liturgice ale
emigranților ortodocși din Europa, America, Australia și Asia. Împărăția
(βαζιλεία) lui Dumnezeu este energia necreată și slava prin care Dumnezeu
împărățește lumea și de care se împărtășesc mădularele curățite, luminate și
proslăvite (îndumnezeite) ale Bisericii.

13) «Duhul să nu-l stingeți» (I Tes. 5, 19)

Rugăciunea Duhului Sfînt în inimă «cu suspine negrăite» (Romani 8,
26) nu este ea în sine părtășia la Trupul lui Hristos. Trebuie ca cineva să
răspundă acestei rugăciuni a Duhului Sfînt cu propria sa rugăciune neîncetată
a duhului său în inimă. Așa, «Însuși Duhul Acesta mărturisește
dimpreună cu duhul nostru, că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar de
suntem fii, suntem dar și moștenitori; moștenitori adică ai lui
Dumnezeu și împreună moștenitori ai lui Hristos, de vreme ce
pătimim împreună cu Dînsul, ca să ne și proslăvim împreună cu
Dînsul» (Romani 8, 16-17). Cu toate că acest răspuns este al nostru, este și
dar al lui Dumnezeu. Tocmai asta presupune Apostolul Pavel cînd poruncește:
«rugați-vă neîncetat... Duhul să nu-l stingeți. Proorociile să nu le
defăimați» (I Tesaloniceni 5, 17-19). Aici Ap. Pavel ne zice să avem grijă să
rămînem temple ale Duhului Sfînt, păstrînd rugăciunea neîncetată a duhului
nostru în inimă, pentru ca să ajungem să devenim Prooroci prin îndumnezeire.
Botezul apei «spre iertarea păcatelor» este o Taină de neșters, deoarece
iertarea [acordată] de către Dumnezeu pentru boala noastră este un fapt
împlinit pentru începerea vindecării. Totuși, botezul Duhului nu este de
neșters. De aceea există slujba specială de pocăință și de remirungere a celor ce
se pocăiesc pentru lepădarea lor de credință de mai înainte. Căci cu siguranță

23
Taina Spovedaniei își are rădăcina în îndrumarea celor care sunt de sine (a
mirenilor) pentru ca să ajungă de la curățirea inimii la luminarea ei. Fie că
răspunde cineva, fie că nu, Duhul Sfînt «se roagă» în inima fiecărui om. Cu alte
cuvinte, dragostea lui Dumnezeu cheamă deopotrivă pe fiecare, dar nu toți
răspund.
Cei care nu răspund ar trebui să nu se creadă pe ei înșiși temple ale
Duhului Sfînt și mădulare ale Trupului lui Hristos și să devină, în consecință,
obstacol pentru ceilalți în acest răspuns. Cei din starea de luminare se roagă
împreună la liturghiile lor ca temple ale Sfîntului Duh și mădulare ale Trupului
lui Hristos pentru ca cei care nu sunt membri să devină membri sau să
redevină membri, din moment ce aceasta nu le este garantat de botezul apei
spre iertarea păcatelor. De aceea [Sf. Ioan] Gură de Aur preîntîmpină: «Să nu
ne încurajăm că deja suntem în Trup»30.

14) Harisma tălmăcirii

La un oarecare moment al istoriei Bisericii post-apostolice, harisma
mutării simultane a rugăciunilor și a psalmilor din inimă în intelect pentru
rostirea lor cu voce tare, spre folosul celor ce sunt de sine (a mirenilor), a fost
înlocuită cu textile scrise citite, cu anumite puncte la care cei ce erau de sine
(mirenii) răspundeau cu «Αmin», «Doamne miluiește» ș.a.m.d. De asemenea,
rugăciunea inimii a fost prescurtată la o mică frază (d. ex. Doamne Iisuse
Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul) sau la o spusă dintr-un Psalm
(tradiția Egiptului pe care a transferat-o în Apus Sfîntul Ioan Casian). În alte
privințe, harismele de la I Corinteni 12, 28 au rămas aceleași.
Istoricul romeu al francilor, Grigorie, Episcopul de Tours, descrie atît
fenomenele luminării, cît și cele ale proslăvirii (ale îndumnezeirii). Dar,
necunoscînd ce sunt, le descrie ca [pe niște] minuni și într-un mod confuz31.
Francii au continuat această confuzie și, în cele din urmă, au identificat
luminarea și proslăvirea (îndumnezeirea) cu misticismul neoplatonic al lui
Augustin, pe care anumiți protestanți l-au respins, pe bună dreptate, deoarece
pentru Părinți [misticismul neoplatonic] este un fenomen demonic.

15) Ci să se ispitească omul pe sine

«Drept aceea, oricare va mînca pîinea aceasta, sau va bea
paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi Trupului şi
Sîngelui Domnului. Ci să se ispitească omul pe sine, şi aşa din
pîine să mănînce şi din pahar să bea. Că cel ce mănîncă şi bea cu
nevrednicie, judecată luiși mănîncă şi bea, nesocotind Trupul
Domnului. Pentru aceasta între voi mulți sunt neputincioşi şi

30
Ρ.G. 60, 23. Vedeți I. Romanidis, Păcatul strămoșesc (Το Προπατορικόν Αμάρτημα), ediția a 2-a, Atena, 1989,
pg. 173.
31
Ioannis S. Romanidis, Franks, Romans, Feudalism and Doctrine (Franci, Romeitate, Feudalism şi Dogmă),
Holy Cross Orthodox Press, Brookline 1981, p. 53-57.

24
bolnavi şi au murit mulţi» (I Corinteni 11, 28-30). Cu alte cuvinte, cineva
trebuie să se ispitească pe sine dacă este în starea de luminare, și deci [dacă
este] mădular al Trupului lui Hristos și templu al Duhului Sfînt, [avînd] cel
puțin «felurile limbilor», adică rugăciunea minții. Altminteri, mănîncă pîinea
și bea paharul Domnului cu nevrednicie (I Corinteni 11, 27). În acest caz se află
sau între cei «neputincioși», sau între cei «bolnavi», sau între cei «adormiți
(morți)» duhovnicește (I Corinteni 11, 30), adică nu participă la prima înviere
a omului celui dinlăuntru. Asemenea oameni participă la Dumnezeiasca
Euharistie nu cu vrednicie, ci spre osîndă. Nu trebuie ca cineva să folosească
cina agapei (care însoțea atunci fiece adunare euharistică) ca prilej de a mînca
și bea. Lucrul ăsta îl face cineva la el acasă. (I Corinteni 11, 21–22, 34). «Că de
ne-am fi judecat pe noi singuri (adică prin rugăciunea minții), nu ne-
am fi osîndit. Iar judecîndu-ne, de la Domnul ne certăm, ca nu cu
lumea să ne osîndim» (I Corinteni 11, 31-32). Luminații și îndumnezeiții
care se judecă în luminare și proslăvire (îndumnezeire), sunt instruiți în duhul
lor de Însuși Hristos. După cum am văzut, această tămăduire o descrie în
continuare Apostolul Pavel la I Corinteni 12, – 15, 11.32
16) Formularea dogmelor
Singurul scop al formulării dogmelor de către Sinoadele Ecumenice și
Locale era și este păzirea credincioșilor înăuntrul acestei metode terapeutice a
curățirii și luminării inimii și a proslăvirii/îndumnezeirii, precum și [ferirea]
de doctorii șarlatani neortodocși și de doctorii ortodocși formaliști.
Asta«pentru că toți au păcătuit, și se lipsesc de slava lui
Dumnezeu...» (Romani 3, 23). Formulările dogmelor nu au nicio legătură cu
speculația teologică și filosofică asupra tainelor Sfintei Treimi, a Întrupării
Cuvîntului și a îndumnezeirii. Boala omului constă în întunecarea duhului în
inimă, care începe să se vindece cu rugăciunea neîncetată și nu cu speculațiile
teologico-filosofice. Asta deoarece nu există nicio asemănare între Dumnezeul
necreat și făpturile Lui create și pentru că «a-L exprima pe Dumnezeu este cu
neputinţă, iar a-L înţelege, și mai cu neputinţă». De aceea speculațiile
raționale despre Dumnezeu și Întrupare ale lui Augustin, ale franco-latinilor și
ale susținătorilor săi protestanți, precum și speculațiile raționale ale anumitor
«teologi» ortodocși formaliști, bazați pe analogia entis și analogia fidei, sunt
întru totul străine Tradiției Biblice și Patristice33. Astăzi sunt considerate chiar
un semn distinctiv al unor fanatici religioși întîrziați mental.

32
Ibidem.
33
Analogia entis (analogia ființei) și analogia fidei (analogia credinței) sunt două tradiții caracteristice
creștinismului apusean, care sunt întru totul străine învățăturii Sfinților Părinți. Analogia entis (analogia ființei)
se referă la existența unei analogii dintre creat și necreat și la faptul că Dumnezeu a creat lumea după forme
arhetipale. Această teorie presupune revelația lui Dumnezeu prin filosofie-metafizică și că omul poate pătrunde
taina ființei dumnezeiești prin intermediul rațiunii omenești.
Analogia fidei (analogia credinței) se referă la relația omului cu Dumnezeu prin credință, așa cum este ea
revelată în Sfînta Scriptură. Tradiția aceasta vorbește despre faptul că revelația lui Dumnezeu ar fi fost dată prin
cuvinte, și ar putea fi cunoscută nu prin filosofie, ci prin Sfînta Scriptură, care este cuvîntul lui Dumnezeu.

25
 Unicul scop al dogmelor ortodoxe este păstrarea căii de vindecare întru
Hristos prin curățirea și luminarea inimii și îndumnezeirea credincioșilor.

III. ORIGINEA SINOADELOR

Sistemul sinodal a provenit 1) de la grupul Proorocilor din fiecare Biserică,
și 2) de la Apostolii care supravegheau Bisericile pe care le-au întemeiat.
Episcopii și preoții Bisericilor Apostolice proveneau dintre Prooroci și
învățători. Supravegherea generală de către Apostoli a grupurilor locale de
Biserici a fost continuată, după moartea acestora, de supravegherea colectivă a
episcopilor organizați în sinoade, care reprezentau luminații și îndumnezeiții
din parohie. Anume în această calitate episcopii sinodali sunt, în sensul
propriu al cuvîntului, urmașii Apostolilor.
La un moment dat, Bisericile, precum cea din Laodiceea (Apocalipsa 3, 14-
22), au crescut într-o așa măsură, încît au fost acceptate ca fiind semi-normale,
atîta timp cît rămîneau sub supraveghere. Se pare că din cauza unei asemenea
conjucturi încep să apară Biserici care au în frunte preoți în loc de episcopi,
deoarece nu existau destui îndumnezeiți pentru treapta episcopului.
Faptul că episcopii trebuie să fie aleși dintre cei îndumnezeiți a rămas
cerința fundamentală a Tradiției Ortodoxe pînă în sec. al XIX-lea, susținută
îndeosebi de către Sfîntul Dionisie Areopagitul. Odată cu trecerea timpului,
îndumnezeiții s-au desprins de clerul parohial și au început să apară în
mijlocul pustnicilor și al monahilor, care devin în continuare pepinierele
pentru pregătirea candidaților de ierarhi și mai ales de președinți de sinoade.
Principala responsabilitate a sinoadelor episcopale era promovarea terapiei
curățirii și luminării inimii și a îndumnezeirii, precum și susținerea deplină a
tuturor programelor de punere în lucrare a efectelor terapiei respective pentru
înălțarea [duhovnicească] a întregii societății. Toate acestea presupun
hirotonia doctorilor autentici și respingerea doctorilor șarlatani, al căror
speculații abstracte sau îndepărtau de la această terapie și desăvîrșire, sau
ajungeau pînă la terapie și se afundau în continuare în mlaștina moralismului.
Tocmai datorită identității vindecării și a desăvîrșirii în toți cei luminați și
îndumnezeiți, ortodocșii nu au înțeles niciodată autoritatea dogmatică ca pe

Astfel, cineva care studiază Sfînta Scriptură ar putea ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și la comuniunea cu El,
pentru că revelația lui Dumnezeu a fost depusă în Sfînta Scriptură, care este cuvîntul lui Dumnezeu.
Aceste tradiții sunt cu totul străine Tradiției Ortodoxe, căci știm că nu există nicio asemănare între necreat și
creat. Revelația lui Dumnezeu nu are loc prin filosofie, metafizică, sau prin cuvintele Sfintei Scripturi. Revelația
lui Dumnezeu este experiența îndumnezeirii. Sf. Scriptură nu este Revelație, ci este cuvînt despre Revelație. În
această privință pr. Ioannis Romanidis afirma: «Sfînta Scriptură nu este Revelaţie, aşa cum cred unii. Revelaţia
transcende Sfînta Scriptură, pentru că Revelaţia este experienţa Cincizecimii, care nu poate fi descrisă. Ceea ce
avem în Sfînta Scriptură nu este o descriere a Cincizecimii, ci este o discuţie despre Cincizecime, despre
Revelaţie. Pentru că doar cel care este părtaş Revelaţiei ştie ce este Revelaţia. Ştie că Revelaţia transcende şi
înţelegerea, şi exprimarea [...] Sfînta Scriptură este despre Revelaţie, despre cuvîntul lui Dumnezeu, dar nu
punem egal între Sfînta Scriptură şi Revelaţie.»(Informații preluate din cărțile: Ierótheos Vlachos, Mitropolit de
Navpaktos, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. I și vol.
II, trad. Tatiana Petrache, Ed. Doxologia, 2017.) [n.trad.]

26
ceva impus de sus, ci ca pe ceva care există dinlăuntru în cei luminați și
îndumnezeiți. Deoarece, însă, această experiență comună recunoaște realitatea
că «a-L exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, iar a-L înţelege, și mai cu
neputinţă», era imposibil ca cei proslăviți (îndumnezeiți) să nu fie de acord
între ei în folosirea diferitor termini [dogmatici] – e de-ajuns [doar ca acești
termeni] să călăuzească la luminare și proslăvire (îndumnezeire). Schisma
dintre ortodocși și ortodocșii răsăriteni34 este un exemplu de acceptare a
modurilor diferite de formulare pe de o parte și a unui singur mod de
formulare pe de alta.

1) Sinoadele și Civilizația Ortodoxă

Puterea luminării și a îndumnezeirii nu doar a răbdat și a suportat
prigoanele, dar a și cucerit Imperiul Roman și a devenit inima Civilizației
Elene. Istoricii nefamiliarizați cu această realitate n-o să înțeleagă în niciun
chip amploarea transformării pe care a suferit-o statul roman de la terapia
luminării și a îndumnezeirii. Criteriul prin care Imperiul Roman a făcut
credința și practica ortodoxă și sistemul ei sinodal parte a legislației și a
administrației sale nu se deosebea mult de susținerea legală actuală a
medicinei autentice și a protecției cetățenilor de medicii șarlatani. Religiile și
dogmele care îndepărtează de la luminare și îndumnezeire nu erau considerate
doar periculoase pentru mîntuire, ci și necontribuitoare la producerea
cetățenilor care ar fi putut să contribuie la tămăduirea și schimbarea societății.
Contribuția celor luminați și proslăviți (îndumnezeiți) la Civilizația Elenă,
atît în partea de Răsărit cît și în cea de Apus a Imperiului Roman, era cu mult
mai mare decît ceea ce puteau istoricii necunoscători ai Ortodoxiei să-și
închipuie, chiar și dacă multe dintre așteptările împărătești s-au dovedit
utopice.
Afirmația că Imperiul Roman și Civilizația sa Elenă a fost înlocuită de un
oarecare imperiu «bizantin» și o oarecare civilizație «bizantină» este pur
caricatură35. Luminarea și proslăvirea (îndumnezeirea) au devenit inima și
miezul atît a părții de Răsărit cît și a celei de Apus a Imperiului Roman.
Această tradiție a vindecării și a desăvîrșirii nu-i interesa pe cuceritorii teutoni
ai romeilor apuseni. romeii răsăriteni, însă, au păstrat și au continuat această
tradiție, care nu este «bizantină» ci Apostolică.

2) Civilizația franco-latină
Regii merovingieni ai francilor au uzurpat mai întîi dreptul de veto la
alegerile episcopilor. Apoi au uzurpat dreptul de numire al episcopilor. [Iar] în
continuare au descoperit profitul economic din vinderea locurilor episcopale
prin supralicitare. La acest punct episcopii romei ai Franciei au pierdut
contactul lor cu luminarea și proslăvirea (îndumnezeirea), care a supraviețuit

34
Aici pr. Ioannis Romanidis are în vedere dezbinarea provocată de erezia monofizită [n.trad.]
35
Pentru pr. Ioannis Romanidis denumirea de Imperiu Bizantin este greșită, fiind o născocire a istoriografiei
apusene, folosită pentru prima oară de Hieronymous Wolf în 1562. [n.trad.]

27
printre monahism, cler și popor, după cum se vede clar în viețile sfinților. În
continuare a crescut numărul episcopilor franci, pînă cînd francii carolingieni
i-au izgonit [totalmente] pe episcopii romei rămași și s-au impus pe ei înșiși ca
episcopi în Biserică, cu o grijă aparte de a supraveghea polițienește pe romei,
care au fost transformați în diverse varietăți de iobăgie. Astfel, regalitățile și
nobilimile franco-latine au făcut din succesiunea apostolică o proprietate a
națiunii lor. Nesupunerea robilor și a iobagilor față de această succesiune
apostolică era corectată de către oastea episcopală.
Niciuna dintre inițiativele dogmatice ale francilor din sec. VIII și IX nu au
fost rezultatul unei căutări de informații și lămuriri de la romei, ale căror
formulări dogmatice le-au denaturat. Francii nu erau în stare să întrețină un
dialog, deoarece pur și simplu erau barbari inculți, cu o incredibilă încredere în
sine că sunt poporul ales a lui Dumnezeu și că Augustin este cel mai bun
călăuzitor în toate chestiunile esențiale ale credinței. Din păcate [însă]
episcopul de Hipona nu a înțeles luminarea și proslăvirea (îndumnezeirea)
biblică.
Cîteva secole mai tîrziu francii au început să se informeze referitor la
Părinți și Sinoadele Ecumenice Romeice. Dar le-au supus pur și simplu și pe
acestea propriei lor tradiții și l-au ales pe Augustin ca și cheie prin excelență de
interpretare a acestora. Astfel, francii niciodată nu au văzut, și latinii încă nu
văd, curățirea și luminarea inimii și proslăvirea (îndumnezeirea) nici în
Vechiul, nici în Noul Testament, nici la Părinți. Niciodată nu au văzut, și nici
nu văd încă, necesitatea de vindecare a bolii de căutare a fericirii (εὐδαιμονία)
și necesitatea de transformare a dragostei egoiste în dragostea care „nu caută
ale sale”. Ei continuă să creadă că vederea lui Dumnezeu este raiul și fericirea
(εὐδαιμονία), și că lipsa vederii lui Dumnezeu este iadul. Vasăzică, resping
temelia învățăturii Sfintei Scripturi și a Părinților că toți oamenii vor vedea
slava lui Dumnezeu întru Hristos, dar nu toți vor participa [la ea].

3) Civilizația apuseană
[Unele] părți ale Reformei [protestante] au intrat într-un conflict mai clar
cu creștinismul franco-latin decît celelalte părți și au revenit, pînă la un punct
anumit, la îndreptarea prin acea credință care este dar al Duhului Sfînt în
inimă. Înțelegerea recentă36 dintre luterani și ortodocși cu privire la Canonul
Sfintei Scripturi și la Insuflarea Dumnezeiască include acceptarea în comun a
adevărului că îndreptarea (luminarea) este completată în această viață prin
proslăvire (îndumnezeire). Aceasta ar trebui să se dovedească [ca fiind un] pas
esențial spre direcția dreaptă, nu doar pentru unirea Bisericilor, dar, de
asemenea, pentru ridicarea Civilizației apusene aflate încă în dezvoltare.

36
E clar că aici pr. Ioannis Romanidis, prin cuvîntul „recent”, se referă la perioada cînd a fost scrisă lucrarea de
față, adică la cea de-a doua jumătăte a sec. XX. [n.trad.]

28
 IV. CONCLUZII
Civilizațiile franco-latină și apuseană și islamul sunt dominate de boala
religiei și a egoismului căutător de fericire (εὐδαιμονία). Anume această boală
se află la temelia tuturor bolilor personale și sociale. Rămînînd mereu
necontrolată, conduce automat la ciocniri de interese la toate nivelurile
societății și la exploatarea egoist a oamenilor și a mediului înconjurător de
către semenii lor. Tehnologia și știința contemporană au fost supuse deservirii
acestei boli, după cum se manifestă în economia consumatoare, care
impregnează structurile sociale și duce la exploatarea resurselor naturale
dincolo de limitele suportabile.
Omenirea a izbutit să supraviețuiască nenumăratelor catastrofe ale
trecutului care au fost provocate de această boală. Totuși, generația noastră are
„onoarea” să trăiască în acea fază a istoriei omenești, care pentru prima oară
mărturisește despre „capacitatea” omenirii de a se autodistruge
completamente, fie de un incident nuclear, fie de poluare și perturbarea
echilibrului ecologic. Probabil cea mai mare amenințare pentru siguranța
planetei noastre provine de la religioșii visători revelatori.
Interesul personal crud pentru supraviețuirea lumii și pentru bunăstarea
societății poate, în cele din urmă, să-i constrîngă pe cei responsabili să
găsească o soluție pentru acest spectru al catastrofei nucleare și ecologice.
Unica soluție pare a fi autoimpunerea colectivă a unei înfrînări ascetice.
Faptul că 1) dorința puternică pentru fericire este boala omenirii, pe care o
promovează aproape toate religiile și că 2) vindecarea ei este curățirea și
luminarea inimii și proslăvirea (îndumnezeirea), sunt două adevăruri ale
revelației pe care ar fi bine lumea să nu le ignore.
Aceste adevăruri se întîmplă să fie cheile unirii unuia cu altul întru slava
necreată a Sfintei Treimi pentru care Hristos se roagă (Ioan 17) ca să creadă
lumea.

V. EPILOG
Concepția despre om a Civilizației Elene nu avea un mod de exprimare
pentru mișcarea circulară a duhului ce se roagă în inimă a Vechiului și a
Noului Testament. De aceea Părinții au luat termenii «minte» (νοῦς),
«rațiune» (λόγος) și «intelect» (διάνοια) și au identificat «mintea» (νοῦς) cu
«duhul» ce se roagă în inimă. Astfel avem distincția dintre:
a) «slujba cuvîntătoare/rațională» (λογική λαηρεία) pe care o săvîrșește
«preoția împărătească», la care cei ce sunt de sine (mirenii) participă prin
„Amin”-ul lor,
b) «slujba noetică» (νοερή λαηρεία) [săvîrșită] în inima celor luminați și
c) «proslăvirea (îndumnezeirea)» unde pruncii luminării devin bărbați și
se întorc în starea de luminare Prooroci. În acest context, Sfîntul Ioan
Damaschin, tînguindu-se, scrie (în lucrarea sa despre pocăință și mărturisire)

29
că în epoca lui există episcopi care pe vremea Apostolilor ar fi spus numai
«Amin» în Biserică37.
Trebuie notat și faptul că pe toată durata luminării inimii, adică a
rugăciunii minții, creierul continuă să comunice în mod normal cu mediul
înconjurător și să lucreze în mod regulat. Același lucru are loc și în starea celui
care a fost proslăvit (îndumnezeit) înăuntru de către Hristos, atunci cînd se va
obișnui să vadă toate întru slava Lui necreată, și devenind din prunc bărbat se
întoarce în starea de luminare a rugăciunii minții.
Cu alte cuvinte, fiii misticismului neoplatonic al lui Augustin, ai franco-
latinilor și ai unor așa-ziși ortodocși care au drept scop extazul minții(νοῦς) și
al sufletului în afara trupului lor, căutînd intuiția arhetipurilor nematerialnice
inexistente în mintea lui Dumnezeu, se ocupă cu o «invenție a demonilor».
Această erezie a lui Varlaam a fost condamnată de al IX-lea Sinod Ecumenic
din 1341, fără din păcate să se înțeleagă că este a lui Augustin și a tradiției
francilor carlovingieni care a început la sfîrșitul sec. al VIII-lea. Francii
merovingieni anteriori erau ortodocși și au condamnat învățătura despre har și
păcat a lui Augustin.
Pînă în sec. al XII-lea francii carlovingieni cunoșteau numai lucrările lui
Augustin în întregime. În sec. al VIII-lea au căpătat lucrările lui Dionisie
Areopagitul, pe care le-a tradus Ioan Scotus Eriugena. [Acesta] a scris el însuși
multe lucrări proprii care au nevoie de studiu din partea ortodocșilor. Francii,
însă, l-au înrobit în cele din urmă pe [Sf. Dionisie] Areopagitul față de
misticismul neoplatonic al lui Augustin. În sec. al XII-lea au căpătat traducerea
latină a lucrării «Expunere exactă a Credinței Ortodoxe» a Sfîntului Ioan
Damaschin și l-au înrobit și pe acesta față de Augustin. Între timp au început
să colecționeze în marea majoritate doar propoziții (Sententiae) ale celorlalți
Părinți latinofoni, pe care le adunau din colecțiile canonice și comentariile
ermeneutice ale Părinților la Sfînta Scriptură. Pe baza acestor propoziții au
început odată cu Petru Longobardul (a murit în 1160) să scrie teologie
speculativă și chiar sistematică. Adică s-au învățat să teologhisească pe baza
textelor în afara coerenței lor.
Sfîntul Grigorie Palama rezumă Tradiția Patristică împotriva misticismului
în felul următor: «A scoate mintea afară, nu din cugetul trupesc, ci din trup,
ca afară să se întîlnească cu vederile spirituale, e cea mai mare dintre
rătăcirile eline, rădăcina și izvorul oricărei erezii; e invenția și inspirația

37
Cu alte cuvinte Sf. Ioan Damaschin se tînguiește și simte o durere adîncă deoarece pe vremea sa există
episcopi care n-au nici îndumnezeire, nici luminare și au ajuns episcopi ai Bisericii. Aceștia, spune Sfîntul, ar fi
spus doar „Amin” pe timpul Apostolilor. Vasăzică, asemenea episcopi nu fac parte din preoția împărătească, ci
sunt din cei ce sunt de sine, care pot spune „Amin” doar la slujba cuvîntătoare, neparticipînd însă la cea noetică.
Adică acești episcopi nu au rugăciunea minții, și, prin urmare, nu au ajuns la luminare. [n.trad]

30
demonilor, cauza demenței și produsul extravaganței.»(Cuvînt pentru cei ce
se dedică cu evlavie isihiei, I, 2, 4)38.
O parte inseparabilă a vindecării este că bărbatul desăvîrșit a devenit
cunoscător și al uneltirilor «satanei», «căci nu este să nu ştim
amăgiturile lui» (II Corinteni 2, 11). Arma de neînvins împotriva diavolului
este vindecarea scurt-circuitului dintre energia noetică a inimii și rațiunea
creierului. Vindecarea constă în ținerea tuturor gîndurilor, fie bune, fie rele, în
creier, ceea ce se izbutește doar atunci cînd energia noetică a inimii revine la
mișcarea ei circulară normal prin neîncetata rugăciune a minții. Sunt naivi cei
ce susțin posibilitatea ca cineva să îndepărteze gîndurile rele și să păstreze doar
gîndurile bune în creier. Trebuie ca cineva să cunoască întocmai uneltirile
diavolului pentru ca să le biruiască39. Acest lucru se izbutește prin mișcarea
circulară a minții (νοῦς) în inimă. Sfîntul Grigorie Palama rezumă Tradiția
Patristică în modul următor: «Căci desigur n-au uitat că mintea nu e ca
vederea, care pe celelalte le vede, pe sine însă nu, ci ea acționează și asupra
celorlalte cînd are trebuință să le cerceteze, acțiune numită de Dionisie cel
Mare40 mișcare în linie dreaptă, dar se întoarce și acționează și asupra sa,
cînd se privește pe sine, acțiune numită de același mișcare circulară.
Lucrarea aceasta din urmă a minții e cea mai înaltă și mai proprie pentru
ea; prin aceasta ridicîndu-se mintea uneori deasupra sa, se împreună cu
Dumnezeu. „Neîmprăștiindu-se, spune, mintea asupra celor de-afară (vezi că
iese? ieșind deci), trebuie să se întoarcă. De aceea, zice, se întoarce la sine, iar
de la sine se urcă la Dumnezeu, ca pe o cale sigură”. Iată, așadar, pe însuși
acel nerătăcit privitor al celor duhovnicești, pe Dionisie, declarînd că această
mișcare e cu neputință să alunece în rătăcire.» (Cuvînt pentru cei ce se dedică
cu evlavie isihiei, I, 2, 5)41. Slava necreată și pretutindeni prezentă a lui
Dumnezeu este deja în fiecare făptură și deci în inima fiecărui om împreună cu
energia Sa creatoare, susținătoare, proniatoare și chiar curățitoare. A-L căuta
pe Dumnezeu într-o oarecare lume de dincolo este prostie curată. Cu alte

38
Vedeți Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfîntului Grigorie Palama, ed. Scripta, București,
1993,pg. 169. [n.trad]
39
Pr. Ioannis Romanidis spunea: «Scopul nu e să elimini gîndurile viclene, pentru că, dacă nu ştii ce-i un gînd
viclean, cum o să ştii de ce să te fereşti? Cum să elimini gîndurile viclene? Este posibil aşa ceva?E ca şi cum nu
te-ai mai gîndi deloc la lucruri rele, ci doar la lucruri bune. Bine, atunci cum o să fii Părinte duhovnicesc şi-o să
îndrumi lumea, dacă nu ai, ca să zic aşa, în cap, adică în raţiunea ta, gînduri viclene? Trebuie să ştii ce sunt
lucrurile acestea viclene. Dacă n-ai viclenia în cap, şi vine diavolul, o să-i cazi imediat în gheare, pentru că nu o
să ştii să discerni. Nu sunt posibile lucrurile acestea. Dar Părinţii nu vorbesc despre eliminarea gîndurilor din
raţiune (λογική), pentru că din raţiune n-ai cum să elimini gîndurile, lucrul ăsta este exclus, pentru că scopul
raţiunii e tocmai să raţioneze, să gîndească. Cînd spunem «gînd» (λογισμός) înţelegem ceea ce avem în gîndirea
(λογική) omului, dar eliminarea gîndurilor se face nu din gîndirea omului, ci din mintea omului. Mintea (νοῦς)
trebuie curăţită de gînduri şi să se golească de tot, ceea ce înseamnă că mintea trebuie să scape nu doar de
gîndurile rele, ci şi de cele bune, şi să se golească de tot. Şi numai atunci, din moment ce raţiunea se ocupă cu
bazele Rugăciunii minţii, atunci poate rugăciunea să meargă din raţiune în minte, după ce a avut loc separarea
lor. Asta înţeleg Părinţii cînd vorbesc despre curăţire.» (Ierótheos Vlachos, Mitropolit de Navpaktos, Dogmatica
empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Vol. II, trad. Tatiana Petrache, Ed.
Doxologia, 2017.) [n.trad.]
40
Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numele dumnezeiești, P.G. 3, 705AB. [n.trad.]
41
Vedeți Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfîntului Grigorie Palama, ed. Scripta, București,
1993,pg. 169. [n.trad]

31
cuvinte, Dionisie nu are nicio legătură nici cu neoplatonismul și nici cu franco-
latinii care își închipuie că îl urmează.

Motivul pentru care nu există teologie speculativă în Biserica Ortodoxă este

faptul că boala religiei este neurobiologică, iar vindecarea ei este un fapt testat.
«Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu».

SFÎRȘIT ȘI LUI DUMNEZEU SLAVĂ!

32