Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Dimensiunea terapeutică şi
psihoterapia în duhul
Sfinţilor Părinţi

Profesor Coordonator: Student:

Drd. Nistor Polixenia Schipor Iuliana-Maria

Anul II

Teologie Ortodoxă

Secţia Asistenţă Socială

I. Introducere
1
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Termenul de psihoterapie este un termen modern, la care recurg numeroşi psihiatri

pentru a indica metodologia tratării nevrozelor, antropologia lor fiind foarte diferită de
antropologia şi soteriologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.1

O definiţie ştiinţifică a psihoterapiei spune că ea este un sistem de acţiuni medicale

asupra psihicului şi, prin psihic, asupra organismului bolnavului.2

Conceptul de psihoterapie ortodoxă este întemeiat pe o profundă şi nemărginită

nădejde: nimeni şi nimic nu-L poate opri pe Dumnezeu să se descopere pe Sine ateilor sau
chiar potrivnicilor Săi. Este cazul apostolului Pavel căruia Dumnezeu i S-a descoperit „spre
convertire” pe drumul Damascului; este cazul celor trei apostoli care au văzut în Tabor
„Împărăţia lui Dumnezeu în slavă” înainte de a fi botezaţi. 3 Sfinţii Apostoli spun, de
asemenea, că omul trebuie să treacă prin multe necazuri dacă vrea să dobândească mântuirea:
Prin multe necazuri se cuvine nouă să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. (Fapte 14, 22).4

Psihoterapia creştină se adresează spre vindecarea tuturor oamenilor nu numai

creştinilor căci cei lipsiţi de slava numelui de creştin nu sunt lipsiţi de cealaltă slavă pe care
au primit-o când au fost zidiţi:ei sunt chipul lui Dumnezeu. 5

Cei mai cunoscuţi tămăduitori au fost Sfinţii Părinţi, care au trăit mereu în slujba lui
Dumnezeu. În obştile monahale a existat dintotdeauna o ştiinţă a îmbunătăţirii umane, a
vindecării bolilor egoului, a ştergerii impurităţilor patogene şi corectarea unor trăsături de
personalitate, prevenirea unor tulburări de personalitate, rezolvarea unor dizarmonii şi
dezordini afective, a unor dificultăţi existenţiale. 6 Scopul vindecării fiind însă mântuirea
persoanei şi îndreptarea bolnavului cu totul către ajutorul şi mila lui Dumnezeu, deoarece
aceşti tămăduitori creştini urmăreau omorârea omului vechi, supus păcatului, şi crearea unui
om nou în Hristos.

1
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, edit. Învierea, Arhiepiscopia
Timişoarei 1998, p. 21;
2
Dr. Dmitri Avdeev, Nervozitatea – cauze, manifestări, remedii duhovniceşti, ediţia a II-a, Colecţia Psihoterapia
ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti 2008, p. 171;
3
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti
2009, p. 168;
4
Dr. Dimitri Avdeev, Depresia ca patimă şi boală, colecţia Psihoterapia ortodoxă, edit. Sophia, Cartea Ortodoxă,
Bucureşti 2005, p. 5;
5
Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, edit. Egumeniţa, Alexandria 2010, p. 143;
6
Vasile Andru, Psihoterapie isihastă, edit. Paralela 45, Piteşti 2006, p. 8;
2
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Aceste rezultate se obţineau prin moduri specifice, prin interiorizarea metodică a

exigenţelor creştine de viaţă, modificarea stărilor de conştiinţă folosind experienţa filocalică.
Toate pravilele/regulile practicii isihaste, de la Ioan Scărarul, la Calist şi Ignatie, includ
această exigenţă modelatoare pe care, într-o fază, o numim terapeutică, iar în altă fază, adică
în final, o numim soteriologică. Vasile Andru7 constată, de asemenea, un paralelism între
psihoterapia clasică şi cea ortodoxă. El spune că la autorii patristici există experienţă
cazuistică, dezvoltări privind echilibrul psiho-emoţional, rezolvarea unor cazuri dramatice de
boli ale egoului şi tulburări de personalitate. Monahii îmbunătăţiţi, asceţii zişi harismatici au
fost mereu căutaţi de oameni în dificultate. De la unii precursori au rămas chiar unele metode
de tămăduire, capitole terapeutice, cum ar fi: Sfântul Ioan Casian, Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Petru Damaschin, Sfântul Simeon Metafrastul,
Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Vasile cel Mare, la care s-au adăugat, până în veacul nostru, nume
mari de medici de trup şi suflet.8

Christos Yannaras vorbeşte despre destinul trist al omului modern, considerat „un
individ cu o unitate duală neutră” ceea ce duce la „alienarea lui existenţială” căci este amăgit
cu false viziuni mesianice de fericire obştească pe care i le propune cultura individualistă a
bunăstării şi a consumismului”. Singura şansă de vindecare de această stare morbidă este
„adevărul existenţial al unităţii Bisericii” unde omul şi-ar găsi atât liniştea cât şi nădejdea.9

În ceea ce mă priveşte, consider că psihoterapia ortodoxă se bazează în special pe

mântuirea sufletului omului pentru că el este cea mai de preţ parte a unei persoane. Totodată,
Sfinţii Părinţi au în vedere faptul că bolile trupeşti (mentale, fizice) au un corespondent în

7
Numele său real este Vasile Andrucovici. În prelungirea activităţii sale literare, s-a consacrat practicii sapienţiale
şi cercetării procedeului filocalic „oratio mentis" - rugăciunea minţii - încă din anii '70. Face stagii de
documentare antropologică la Roma (1989) şi la Paris (1990, 1991), călătorii de studii în India cu bursa
Sivananda (1992, 1996). Centrul Sivananda din Trivandrum-India i-a conferit titlul de master în filosofia Vedanta.
A participat la simpozioane de istoria religiilor la Paris, Mount Abu, Kottayam, Loano. A călătorit la Muntele
Athos (1997, 1998, 2004) şi în Tibet. Din 1990 structurează şi coordonează Centrul de Practică Isihastă din
Bucureşti. Tot în 1990 devine redactor-şef al revistei „Arhetip" (apărută în doar 11 numere) şi devine unul din
principalii membri ai grupului GYPRU (Grupul Yoga Pentru Restaurare Umană). Tot din acel an ţine cursuri de
„Tehnici de stimulare mentală" (la Universitatea Cultural-Știinţifică - sala Dalles) şi şedinţe ale unui cerc de
practică isihastă „Oratio mentis" (la Casa de Cultură a Studenţilor). Colaborează la „România literară",
„Luceafărul", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Vatra", „Viaţa Românească" (unde a fost şi redactor principal timp
de 27 de ani). În prezent este coordonator al colecţiei "Sapienţia" a Editurii Paralela 45. A debutat în 1969 cu
articole în „România literară" şi apoi a publicat mai mult de 25 de volume. (sursa
http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Andru)
8
Vasile Andru, op. cit., pp. 8-9;
9
Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ierom. Teofan Munteanu, Psihologia în textele Sfintei Scripturi, edit. Christiana
2012, ediţie electronică, p. 3;
3
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

patimile şi apăsările sufleteşti ale bolnavului. Sfântul Grigorie Teologul consideră că: „două
minţi, negreşit două minţi sunt în mine, o minte merge către lumină şi este gata să se supună
lui Hristos, iar cealaltă minte, a trupului şi a sângelui, mă trage în întuneric şi este gata să se
supună diavolului.”10 Prin urmare, în noi se luptă două puteri, iar dacă mintea trupului şi a
sângelui biruie, atunci persoana rupe legătura cu Dumnezeu şi se îmbolnăveşte spiritual.
De aceea în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului molipseşte şi trupul, tot aşa
cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă
că, deşi sufletul vrea să ajungă la părtăşia cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze
sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare osteneala trupească. Atunci ne dăm seama că,
deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se vădeşte
spusa Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios"(Mt. 26, 41). Din această
pricină, tradiţia ortodoxă statorniceşte ca înaintarea sufletului să fie paralelă cu cea a
trupului.11
Totodată, deşi termenul de psihoterapie ortodoxă nu este considerată o ştiinţă ca atare,
ci mai mult o ramură a psihoterapiei clasice, totuşi ea îşi are obârşia încă dinainte de era
noastră, dar ca vindecători ai oamenilor prin harul lor sunt mult mai cunoscuţi ucenicii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea, în Noul Testament avem exemple de multe
vindecări miraculoase cu ajutorul harului lui Dumnezeu dat oamenilor în dar. Unul dintre
aceste exemple poate fi istorisirea din Faptele Apostolilor capitolul 3, versetele de la 1 la 16:
Iar Petru şi Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea. Şi era
un bărbat olog din pântecele mamei sale, pe care-l aduceau şi-l puneau în fiecare zi la poarta
templului, zisă Poarta Frumoasă, ca să ceară milostenie de la cei ce intrau în templu, care,
văzând că Petru şi Ioan vor să intre în templu, le-a cerut milostenie. Iar Petru, căutând spre
el, împreună cu Ioan, a zis: Priveşte noi; Iar el se uita la ei cu luare-aminte, aşteptând să
primească ceva de la ei. Iar Petru a zis: Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În
numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Şi apucându-l de mâna dreaptă, l-
a ridicat şi îndată gleznele şi tălpile picioarelor lui s-au întărit. Şi sărind, a stat în picioare şi
umbla, şi a intrat cu ei în templu, umblând şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu. Şi tot poporul
l-a văzut umblând şi lăudând pe Dumnezeu. Şi îl cunoşteau că el era cel care şedea pentru
milostenie, la Poarta Frumoasă a templului, şi s-au umplut de uimire şi de mirare pentru
ceea ce i s-a întâmplat…. Şi prin credinţa în numele Lui, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl
10
Sfântul Grigorie Teologul, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. din greacă preot Gh. Tilea, Colecţia
Spiritualitatea Creştină, edit. Herald, Bucureşti 2008, pp. 132-133;
11
Mitropolit Hierotheos Vlachos, op. cit. , p. 22;
4
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

cunoaşteţi, l-a întărit numele lui Iisus şi credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a
trupului, înaintea voastră, a tuturor. Aici putem observa că la Dumnezeu nu este neputinţă,
deoarece l-a vindecat prin Sfinţii Apostoli pe acest olog care era aşa din pântecele mamei sale,
ceea ce oamenilor obişnuiţi nu le este cu putinţă.

În general, psihoterapia ortodoxă urmăreşte trei tipuri de vindecări: a trupului, a minţii

şi a sufletului, cea din urmă devenind cea mai importantă. Medicina, dintru început, ţinea în
special de religie, de credinţă. Datorită acestui fapt, învăţătura creştină poate fi văzută în trei
ipostaze: vindecătoare a trupului (terapie), vindecătoare a minţii (liniştire) şi vindecătoare a
minţii (mântuire). De la această bază, spune Vasile Andru, a plecat practica vindecărilor
spirituale. Filocalia însăşi, în esenţă, urmăreşte trei scopuri: purificare, iluminare şi
desăvârşire. Vindecarea, în ultimă instanţă, este restabilirea dreptei naturi, rezolvarea
conflictului generator de boală, a conflictului între trup şi lege.12

II. Relaţia dintre patimi şi boli

Creştinii au poruncă de la Dumnezeu să se facă sfinţi, precum şi Dumnezeu este
sfânt: Fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru. (Levitic 19, 2) Pentru aceasta,
toate lucrurile şi obiceiurile creştinilor, se cuvine prin urmare să fie şi acestea toate sfinte,
toate cinstite, toate cu bună aşezare, toate evlavioase.13

În Biserică, se vorbeşte despre faptul că omul păcătos, bolnav sufleteşte este robit
păcatului. Privind această problemă a eliberării sufletului vorbeşte şi Arhimandritul Serafim
Alexiev spunând că cel ce se recunoaşte pe sine ca rob al lui Dumnezeu ajunge să trăiască
minunata realitate a ruperii lanţurilor sale după cum dă mărturie psalmistul David: O,
Doamne, eu sunt robul Tău, eu sunt robul Tău şi fiul roabei Tale; rupt-ai legăturile mele
(Psalmul 115, 7). Acestea sunt lanţurile păcatului şi ale răutăţii. Despre aceasta cuvântul lui
Dumnezeu grăieşte: Cel fărădelege este prins în lanţurile fărădelegilor lui şi de funiile
păcatelor lui este înfăşurat. (Pilde 5, 22) De asemenea, părintele Alexiev fericeşte pe cel ce s-
a izbăvit din lanţurile diavolului şi consideră nefericit fără de margini pe cel ce este înfăşurat
de frânghiile propriilor păcate. Din aceasta, spune el, nimeni nu poate să-l izbăvească, decât

12
Vasile Andru, op. cit., p. 9;
13
Sfântul Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovniceşti, edit. Episcopiei Ortodoxe Române, Alba-Iulia 1995, p. 32;
5
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Unul Dumnezeu. Stăpânul lumii şi al sufletelor omeneşti rupe lanţurile doar acelora care din
toată inima doresc să fie robi ai Lui, iar nu slugi ale diavolului, în genere, ale păcatului. 14 Prin
urmare, putem deduce că omul liber este de fapt cel care se supune lui Dumnezeu, pentru că
numai el îl poate face liber şi poate să-l elibereze din robia păcatului, care este grea şi
anevoioasă atât pentru suflet, cât şi pentru trup, deoarece păcatul îmbolnăveşte atât sufletul,
cât şi mintea şi sufletul. Astfel, putem afirma că este o relaţie, în cele mai multe cazuri, între
patimi şi boli.

Dumnezeu l-a creat pe om sănătos: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată
erau bune foarte” (Facere 1, 31). Aceasta înseamnă că El nu l-a făcut muritor. . Nemurirea era
starea potenţială care era legată de îndumnezeirea sa. În timpul vieţii din rai nu exista nici
boală, nici moarte, căci erau străine de planul dumnezeiesc pentru om. Cartea Înţelepciunii lui
Solomon arată acest lucru în chip clar: „Căci Dumnezeu n-a făcut moartea (...). El a zidit toate
lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare. Întru ele nu este sămânţă de pieire”
(Cartea Înţelepciunii lui Solomon 1, 13-14). Ce este această „sămânţă de pieire” dacă nu boala
şi moartea? Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul era viu şi liber.15

Păcatul omului a fost refuzul făgăduinţei dumnezeieşti, refuzul vieţii în Dumnezeu,

refuzul unirii cu El. Separarea de El avea drept consecinţă firească ruptura de Viaţă, adică
moartea. „Făpturile au fost create după structura celor care erau potrivite naturii lor... şi au
căzut în boală atunci când s-au întors de la scopul lor firesc”16 . Astfel, această „sămânţă de
pieire” care nu exista la început, în principiu, a intrat în lume prin păcat, care este lucrarea
celui rău.

Omul nu a fost creat pătimitor sau împătimit, în sensul în care se manifestă patimile
într-un om trupesc care nu are în el lucrarea Duhului Sfânt. 17 În sprijinul acestei idei regăsim
un cuvânt de învăţătură şi la Avva Dorotei care spune: Patimile nu le avem în chip firesc, căci
nici nu au vreo fiinţă, sau vreun ipostas, ci sunt ca întunericul care nu există (nu subzistă)
după fiinţă, ci sunt ca o boală (o patimă) a văzduhului, cum zice Sfântul Vasile, care se iveşte

14
Arhimandrit Serafim Alexiev, Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, edit. Sophia,
Bucureşti 2008, p. 13;
15
Dominique Beaufils, Credinţa ta te-a mântuit – o viziune ortodoxă asupra bolii şi a morţii, trad. Traducere din
limba franceză de Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu şi Asist. Dr. Claudia Dinu, Prof. dr. Dimitriu S. M., Dr. Dimitriu D., Dr.
Negoiţă M., edit. Trinitas, Iaşi 2005, p. 32;
16
Sfântul Vasile cel Mare, Din omilii şi cuvântări, Omilia a IX-a Că Dumnezeu nu este autorul relelor, edit.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti 2004, p. 172;
17
Mitropolit Hieroteos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, p. 285;
6
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

după aceea, în lipsa luminii. Abătându-se sufletul de la virtuţi din iubirea de plăcere, a dat
naştere patimilor (boalelor) şi le-a întărit pe acestea împotriva sa.18

Privind cazuistica bolnavilor, privind efectul, unul din factorii nocivi vieţii sunt grijile:
obsesiile, rumegarea gândurilor. Se ia în considerare şi ideea că grijile sunt păcatul însuşi.
Ele sunt păcatul împotriva propriei tale naturi. Păcate cu urmări asupra sistemului nervos sau
acele boli care ţin de somatizări nervoase. Rumegarea gândurile, spune Vasile Andru în
lucrarea sa Psihoterapie isihastă, are efect negativ asupra aparatului digestiv. Noi rumegăm
simboluri, şi dacă nu le digerăm, aparatul digestiv se îmbolnăveşte. 19 Deşi se exprimă
metaforic, acest autor punctează foarte precis şi clar efectul patimilor asupra corpului
persoanei în cauză. În continuare, el prezintă şi alte patimi care ne afectează: Păcatul
împotriva semenului este mult mai grav decât acela care se produce când rumegi gânduri
care te privesc pe tine şi care nu vizează un atac împotriva celui de lângă tine. Asta înseamnă
blocaje psihice, ineficienţă socială, iritabilitate, pierderea sentimentului plăcerii, incapacitate
decizională, incapacitate de acţiune autentică.20

O altă problemă cu efect multiplu asupra sănătăţii persoanei o are neîncrederea în sine
şi falsa smerenie. O astfel de gândire pesimistă, deşi este mai puţin gravă decât acuzarea
aproapelui, afectează trupul, provocând dizarmonii psihice, dezechilibre somatice şi în special
determină boli ale simţurilor – de văz, de auz, de percepţie. De exemplu bolile văzului vin din
frica de a vedea înainte, frica de ceea ce îţi rezervă viitorul.21

Din tradiţia ortodoxă reiese că fii pot moşteni păcate grave ale părinţilor lor,
pătimindu-le prin boli grave, în special psihice. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică
provenienţa patimilor şi gravitatea lor pentru fiinţa umană: Necurăţia sufletului constă în a nu
lucra după fire. Căci din aceasta se nasc în minte gânduri pătimaşe.22 Despre problema
moştenirii păcatelor ne vorbeşte şi Dr. Dmitri Avdeev printr-o discuţie a doi sfinţi părinţi:
Cuviosul Grigorie şi Fericitul Nifon, episcopul Ciprului. Astfel, ei spun:

18
Ava Dorotei, cap. X Despre trebuinţa de a călători pe cale lui Dumnezeu cu scop bun şi cu trezvie, Filocalia, vol.
9, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1980, p. 606;
19
Vasile Andru, op. cit., pp. 27-28;
20
Ibidem, p. 30;
21
Ibidem, pp. 30-37;
22
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. 3, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Săniloae,
ediţie electronică, edit. Apologeticum 2005, p. 30;
7
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Iată, părinte, văd că pătimesc prunci în boli cumplite: ce păcat au făcut aceştia? Cum
să înţeleg, de ce-i loveşte Dumnezeu? Fericitul răspunde: Când se înmulţesc păcatele
oamenilor şi răutatea oamenilor nu se mai vindecă, Domnul răpeşte la Sine pruncii lor şi
trimite asupră-le boli multe şi grele, ca prin aceasta să-i aducă la înţelepciune pe părinţii
lor.23

În concluzie, păcate se înscriu în ADN, în accepţia lui Vasile Andru. El spune că

aceasta este o mai nouă constatare, dar care întăreşte o mai veche intuiţie filocalică: păcatele,
sau încălcările legilor date de Dumnezeu, se înscriu în codul genetic şi se pot transmite
urmaşilor. Dar mai este valabil şi inversul acestui fapt: purificarea sau dezlegările, sau
ştergerea păcatului se înscriu şi ele în codul genetic şi eliberează nu doar persoana în cauză ci
şi urmaşul.24 Prin urmare, relaţia dintre patimi şi boli este una neaşteptat de strânsă, deoarece
viaţa trupului nu poate exista separat de viaţa sufletului.

III. Psihoterapia umanistică şi psihoterapia ortodoxă

Dacă psihologia ca ştiinţă de sine stătătoare s-a desprins din filozofie abia în secolul al
XIX-lea, iar psihoterapia s-a conturat ca demers sistematizat doar la începutul secolului XX,
nu putem ignora faptul că în toate epocile istorice preocuparea pentru starea de sănătate fizică
şi mentală a omului a fost o constantă. Pornind de la interpretările naive şi simpliste asupra
modului de funcţionare a psihicului uman şi culminând cu multitudinea de teorii sofisticate de
la începutul mileniului doi, încercările de tratare şi vindecare a tulburărilor psihice se înscriu
pe un continuum al interesului pentru om şi starea sa de confort.25

23
Dr. Dmitri Avdeev, op. cit., apud. S. Nilus, Sfinţenia sub obroc, pp. 95-96;
24
Vasile Andru, op. cit., p. 37;
25
Lector univ. drd. Angela Ionescu, Psihoterapie – noţiuni introductive, edit. Fundaţiei România de mâine,
Bucureşti 2003, p. 60;
8
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Iniţial, psihoterapia a fost concepută ca o modalitate de intervenţie terapeutică

adresată bolnavilor psihici din clinicile şi secţiile de psihiatrie, complementară tratamentului
medicamentos aplicat de medic. Evoluţia în secolul XX a acesteia a însemnat discernerea
afecţiunilor psihice în care psihoterapia se dovedeşte eficientă, elaborarea de metodologii de
intervenţie psihoterapeutică variate, formarea de psihoterapeuţi specializaţi şi, poate cel mai
important, extinderea intervenţiei psihoterapeutice şi în afara secţiilor de psihiatrie.
Actualmente, o direcţie importantă în progresul psihoterapiei constă în utilizarea sa în
domeniul sănătăţii mentale ca modalitate de autocunoaştere, de optimizare personală şi de
rezolvare a unor probleme personale sau relaţionale care nu au intensitate psihotică ori
nevrotică, aşa încât putem vorbi despre o aşa-numită „psihoterapie a normalului”.26

Psihoterapia se bazează pe supoziţia conform căreia, chiar în cazul unei patologii

somatice, modul în care individul va percepe şi evalua starea sa precum şi strategiile sale
adaptative pe care le foloseşte joacă un rol în evoluţia tulburării şi aceste strategii vor trebui
modificate în cazul în care dorim ca afecţiunea să evolueze favorabil. La baza oricărei
psihoterapii se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme psihologice au
capacitatea de a se modifica învăţând noi strategii de a percepe şi evalua realitatea şi de a se
comporta.27

Ca metodă, psihoterapia se adresează unor cazuri specifice, în funcţie de situaţiile în

care acţiunea sa poate avea efecte pozitive. Aceste situaţii sunt următoarele, în accepţia lui
Constantin Enăchescu28: a. bolile psihice, în special cele de natură psihogenă, reacţii, nevroze,
etc.; b. tulburările somatice de tipul tulburărilor funcţionale fără un suport organic, afecţiunile
psiho-somatice, etc.; c. dificultăţile de adaptare familială, şcolară, profesională, conjuncturală,
etc.; d. situaţii emoţional-afective particulare; e. conflicte psihice permanente sau ocazionale
care se manifestă în viaţa cotidiană a persoanei, în relaţiile acesteia cu anturajul, etc.; f.
tulburările de comunicare ale persoanei cu ceilalţi.29

26
Angela Ionescu, Psihoterapie – noţiuni introductive, ediţia a II-a, format electronic, Editura Fundaţiei România
de mâine, Bucureşti 2006, p. 9;
27
Irina Holdevici, Elemente de psihoterapie, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, edit. ALL, Bucureşti 1998, p. 1;
28
Constantin Enăchescu este doctor în psihologie şi în medicină, medic primar psihiatru. Este profesor
universitar la Facultatea de Psihologie şi Știinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti. Lucrări publicate:
Elemente de psihologie proiectivă, Neuropsihologie, Tratat de igienă mintală, etc. (sursa: Tratat de psihanaliză şi
psihoterapie);
29
Constantin Enăchescu, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Colecţia Psihologie, edit. Polirom, Iaşi 2003, p.
209;
9
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Profesorul Doctor Iolanda Mitrofan face o clasificare a categoriei de beneficiari ai

intervenţiei de psihoterapie astfel: a) indivizii; b) cupluri şi familii; c) grupuri, organizaţii şi
colectivităţi. Totodată, precizează că: obiectivul general al psihoterapiei este asistarea şi
depăşirea impasului existenţial de toate tipurile create de o diversitate de situaţii
perturbatoare. De aceea, putem vorbi nu doar de terapii individuale, ci şi de terapii de cuplu,
de familie, de grup, chiar organizaţionale sau colective (sociale).30

Aceste caracteristici ale psihoterapiei umanistice, clasică, prezentate mai sus, arată
însă foarte evident excluderea lui Dumnezeu din procesul de analiză şi vindecare a cazurilor
cu care specialiştii psihoterapeuţi se confruntă.

Doctorul Dmitri Avdeev prezintă situaţia în următoarele cuvinte: Ateismul nu dădea

sufletului nimic luminos – mai ales în privinţa celor bolnavi, necăjiţi, loviţi de soartă. Pe
deasupra, pentru medici a devenit evident faptul că starea sufletească a omului este în multe
privinţe definitorie pentru sănătatea lui. Ca atare, a rezultat un paradox. Pe de o parte,
existenţa sufletului nu era recunoscută, iar pe de alta, în clinici au început să apară medici
care se străduiau să ajute tocmai acest suflet tăgăduit.31

Instrumentul fundamental al psihoterapeutului este cuvântul. Totuşi, chemarea

psihoterapiei este în mare măsură aceea de a acţiona asupra omului duhovniceşte, nu numai
prin cuvânt, deoarece minciuna nu poate avea vreun efect curativ asupra pacientului. Fără
puterea dătătoare de viaţă a Duhului, cuvântul nu poate fi decât un sunet deşert. În vechime se
spunea că arta medicală se ţine pe trei stâlpi: cuţitul, iarba vindecătoare şi cuvântul. Cuţitul
este preînchipuirea chirurgiei, iarba vindecătoare este imaginea colectivă a formelor
medicamentoase, iar prin cuvânt se înţelege relaţia vie, sufletească între medic şi pacient,
spune acelaşi Dmitri Avdeev.32

Având în vedere aceste nevoi de aplecare mai mult spre terapia sufletului pacientului
s-a introdus termenul de psihoterapie ortodoxă, care de fapt îşi are obârşia încă din Vechiul
Testament, unde deşi nu Îl cunoscuseră pe Mântuitorul Hristos, asociau patimile sufleteşti cu
bolile şi mai puţin cu situaţiile accidentale.

30
Prof. Dr. Iolanda Mitrofan, Psihoterapie (repere teoretice, metodologice şi aplicative), Colecţia Alma Mater,
edit. SPER, Bucureşti 2008, p. 14-15;
31
Dr. Dmitri Avdeev, Nervozitatea – cauze, manifestări, remedii duhovniceşti, p. 172;
32
Ibidem, p. 173;
10
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Boala trupului reaminteşte pe cea a întregii făpturi căzute, scrie Jean-Claude Larchet.
Pierderea sănătăţii apare ca simbolul şi chiar ca semnul sensibil al pierderii stării paradisiace.
Aducând sufletul în limitele trupului, boala şi suferinţa distrug iluziile de plenitudine şi de
autosuficienţă pe care omul le putea avea înainte, inspirate fiind de o sănătate pe care el o
credea durabilă.33

Sfântul Ioan Scărarul notează o funcţie pozitivă a bolii: Pentru binele nostru suntem
expuşi bolilor, căci trufia fiind zămislită în noi prin delăsare îşi află leac în această
slăbiciune şi în aceste suferinţe.34

Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L
aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?(I Corinteni 6, 19). Trupul în terminologie
biblică devine templu al Duhului Sfânt. Prin urmare, rolul pe care îl oferă tradiţia răsăriteană
trupului în procesul de vindecare este unul important, deoarece putem observa deseori dacă o
persoană este sau nu sănătoasă sufleteşte prin imaginea şi sănătatea trupului şi a minţii sale.
Trupul putem spune că este o oglindă a sufletului, având în vedere faptul că sufletul este
nematerialnic după cum spune şi Sfântul Ioan Damaschin: Sufletul este o substanţă vie,
simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională,
spirituală, fără formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de
creştere, de simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit în el, ci spiritul este partea curată
a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet.35

În psihoterapia ortodoxă, după cum am prezentat în capitolul Introducere, pune

accentul pe trei tipuri de vindecări: a sufletului, a trupului şi a minţii. Dintre toate acestea, cel
mai mult se pune accentul pe vindecarea sufletului, patimile şi bolile sufletului având legătură
directă şi puternică cu bolile minţii şi ale trupului.

Vindecarea sufletului, în ultimă instanţă, reprezintă mântuirea. Mântuirea sufletului

este cel mai de preţ lucru pe care îl poate primi sau dobândi o persoană. Mântuitorul Iisus
Hristos întotdeauna ierta întâi păcatele celui ce i se adresa pentru a-i cere ajutorul, din aceasta
derivând vindecarea bolilor nevindecate de nici un doctor – ca în cazul femeii cu scurgere de
sânge 12 ani Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu
33
Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, edit. Oastea Domnului, Sibiu 1997, p. 59;
34
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, cap. XXVI, Filocalia, vol. 9, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1980, p. 318;
35
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a doua, cap. XII, trad. Pr. D. Fecioru, edit. Scripta, Bucureşti 1993,
p. 71;
11
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată. Apropiindu-se pe la spate,
s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.(Luca 8, 43-44) – sau a
altor forme grave de boli (demonizări, gârbovie, etc.).

În concluzie, psihoterapia ortodoxă urmăreşte îndreptarea omului, determinarea lui de

a respecta poruncile revelate de Dumnezeu. Curăţirea sufletului prin urmarea poruncilor şi
asceză, care ajută şi la curăţirea trupului, devine mijlocul cel mai utilizat pentru vindecarea
oricărei boli, neexcluzând uneori şi tratamentele medicale în bolile cu fundament patologic.

IV. Ortodoxia – ştiinţă psihoterapeutică

Dumnezeu nu este un Tu absolut, ci o Fiinţă Vie aflată în comuniune organică cu omul.
Creştinismul nici nu proiectează problemele omului în viitor, nici nu aşteaptă bucuriile
împărăţiei cerurilor de dincolo de istorie, următoare sfârşitului timpurilor. În creştinism,
viitorul e trăit în prezent, iar împărăţia cerurilor începe din viaţa aceasta.36

Acolo unde Ortodoxia este trăită aşa cum se cuvine, în Duhul Sfânt, ea este comuniune
între Dumnezeu şi oameni, între ceresc şi pământesc, între vii şi morţi – comuniune prin care
toate problemele vieţii noastre sunt întru totul rezolvate.37

Moştenirea Sfinţilor Părinţi e temelia psihoterapiei ortodoxe. În învăţătura patristică

sunt cuprinse toate lucrurile indispensabile pentru vindecarea şi mântuirea sufletului. Ca atare,
a nu recurge la această comoară duhovnicească este un lucru atât iraţional cât şi păcătos.
Trăsătura distinctivă a psihoterapiei ortodoxe este milostivirea creştină, împreună-pătimirea,
îmbinată cu capacitatea de a utiliza cunoştinţele psihoterapeutice şi medicale.38

Sfântul Luca al Crimeei în cartea sa de Predici spune: „Psihoterapia, care constă în

acţiunea prin cuvânt – sau, mai bine zis, duhovnicească – a medicului asupra bolnavului este o

36
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, p. 31;
37
Ibidem, p. 32;
38
Dr. Dmitri Avdeev, op. cit., pp. 143-144;
12
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

metodă general recunoscută, care adeseori dă rezultate minunate, de tratament al multor

boli.”39 Prin urmare, acţiunea psihoterapiei ortodoxe nu se rezumă doar la tratament prin
cuvânt, ci tratamentul duhovnicesc reprezintă baza.

În psihoterapia ortodoxă sau patristică, cum este adesea denumită, consult este mai
întâi de toate o întâlnire cu Hristos. Chiar dacă pacientul este ateu, medicul ortodox nu
priveşte întâlnirea cu el ca pe o întâmplare. Bolnavii de profil psihoterapeutic sunt contingent
cu totul aparte. Suferinţele lor sunt legate nu rareori de conflicte morale, probleme familiale,
traume sufleteşti produse de boli grave, căutări spirituale. Acţiunea psihoterapeutică trebuie,
după părerea doctorului Avdeev, să aibă o ierarhie a scopurilor: de la cel mai apropiate (a
linişti, a da nădejde, a înlătura simptomele bolii) la cele principale (creşterea şi dezvoltarea
lăuntrică, dobândirea unui sistem de valori netrecătoare). În caz contrar, psihopractica poate
deveni o manipulare nu lipsită de riscuri a sufletelor omeneşti sau va aduce doar un efect
cosmetic.40

Din punctul meu de vedere, Sfinţii Părinţi oferă multe mijloace de vindecare în
scrierile lor, răspunzând de asemenea şi la problemele pe care le pun unii sceptici privind
viaţa omului şi rostul ei.

a) Problema teodiceei

Pentru ce suferă omul pe pământ, se întreabă Sfântul Siluan Athonitul, pentru ce duce
necazuri şi îndură rele? Suferim pentru că nu avem smerenie. În sufletul smerit viază Duhul
Sfânt şi el dă sufletului libertatea, pacea, iubirea şi fericirea. Suferim pentru că nu-l iubim pe
frate.41

Problema suferinţei omului pe pământ, care aparent contrazice bunătatea absolută a lui
Dumnezeu, devine motiv de contradicţie între filosofii atei şi exegeţii biblici.

Conform lui Leibniz, anticii numeau păcatul lui Adam drept felix culpa, adică o
greșeală din care a izvorât actul cel mai nobil cu putință, sacrificiul lui Isus Hristos. El
argumentează acest punct de vedere citând tezele Sfântului Augustin, care sublinia în repetate

39
Sfântul Luca al Crimeei, Predici, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas şi Pr. Nicolae Creţu, edit.
Sophia, Bucureşti 2004, p. 137;
40
Dr. Dmitri Avdeev, op. cit., pp. 144-145;
41
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, ediţia a II-a, edit.
Deisis, Sibiu 2000, p. 171;
13
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

rânduri că Dumnezeu a permis răul doar pentru a produce un bine cât mai mare și ale
Sfântului Toma, care arăta că permiterea răului lucrează spre binele universului.

Termenul teodicee este un neologism creat de Leibniz, în 1696, din cuvintele greceşti
theos (zeu) şi dike (reparaţie, judecată, justiţie,dreptate), în ciuda etimologiei sale, conceptul
rămâne ambiguu, fiind dificil de precizat dacă este vorba de justiţia divină sau de justificarea
divinităţii în condiţiile existenţei răului în lume. Titlul şi conţinutul cărţii lui Leibniz
determină definirea teodiceei ca doctrină despre bunătatea lui Dumnezeu, libertatea omului şi
originea răului. În antichitatea greco-romană pot fi semnalate două mari teodicee: cea a lui
Epicur şi cea a lui Pîotin. Formularea clasică a celei dintâi este următoarea : „Sau Dumnezeu
vrea să distrugă răul dar nu poate, sau poate şi nu vrea, sau el şi vrea şi poate; dar atunci care
este originea răului?"42

Sf. Vasile afirma că "răul nu este o esenţă vie şi însufleţită, ci o dispoziţie în suflet
opusă virtuţii, dispoziţie născută în cei uşuratici din cauza căderii lor de la bine". Nu se poate
demonstra, zice acelaşi autor, că răul are o esenţă cu adevărat existentă. Răul este lipsa
binelui; el e faţă de bine ceea ce e orbirea faţă de ochii sănătoşi. El se adaugă ca stare de
paralizare a sufletului. El e o ieşire din starea naturală a elementelor pe care le afectează.43

Există o frumuseţe deosebită, spirituală [asceza], care neputând fi prinsă în formule

logice, este în acelaşi timp singura cale adevărată care ne permite să definim ce este şi ce nu
este ortodox. Cunoscătorii acestor frumuseţi sunt părinţii duhovniceşti, maeştrii în arta
artelor, cum numesc asceza Sfinţii Părinţi. Părintele matematician Pavel Florenski 44 spune că
aceştia au căpătat îndemânare în ceea ce priveşte discernerea valorii vieţii duhovniceşti.
Gustul ortodox, forma ortodoxă se simt, dar nu pot fi supuse calculului aritmetic; ortodoxia se

42
Gottfried Wilhelm Leibniz, Eseuri de Teodicee – asupra bunătăţii Lui Dumnezeu, a libertăţii omului şi a
originii răului, trad. Diana Morăraşu şi Ingrid Ilinca, edit. Polirom, Iaşi 1997, p. 2;
43
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Despre Sfântul Duh, Corespondenţă (Epistole), Colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, edit. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti 1988, p. 213;
44
Părintele Pavel Florenski este unul dintre cei mai originali şi îndrăzneţi gânditori ruşi ai secolului trecut.
Părintele Pavel Florenski a fost o personalitate culturală eminamente eclectică: matematician, fizician, teolog,
filolog, istoric al religiilor, poet, cunoscător şi admirator al artelor şi nu în ultimul rând, un mistic profund. Pavel
Florenski este autorul unei concepţii originale despre geneza culturii, dezvoltată în lucrarea sa fundamentală
"Stâlpul şi temelia adevărului" (1914), un avertisment asupra sfârşitului dezastruos al unei culturi lipsite de
spiritualitate. Dintre lucrările părintelui Pavel Florenski traduse în limba română, amintim: "Iconostasul",
"Perspectiva inversă şi alte scrieri", "Dogmatica şi Dogmatism"
(sursa:http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-pavel-florenski-118825.html );
14
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

vădeşte, nu se dovedeşte.45 Prin aceasta începe acest fericit părinte argumentaţia sa, de la ideea
că ortodoxia şi viaţa în Hristos nu poate fi argumentată raţional doar, ci în primul rând trebuie
simţită, trăită, împlinită.

În concluzie, teodiceea este o argumentare a prezenţei răului în viaţa creştinului, fără

însă ca Dumnezeu să-l fi creat. Răul încearcă mereu să ne despartă de Dumnezeu, de viaţa
noastră normală, pentru că nu suportă ca omul să fie sănătos atât sufleteşte, cât şi sufleteşte.

b) Isihia şi psihoterapia

Isihia înseamnă tăcere, linişte şi concentrare interioară. Isihasmul este o disciplină de

origine monastică (sec. IV-V), care s-a organizat în sec. XIII-XIV ca o adevărată mişcare de
renaştere spirituală şi teologică, prin introducerea rugăciunii lui Iisus ca metodă de a produce
o stare de concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui
Dumnezeu.46

Având în vedere această definiţie, putem afirma că isihia este poate cea mai importantă
metodă de psihoterapie, deoarece redă pacea sufletului, alungă grijile cele multe sau
deprimarea şi restabileşte relaţia firească dintre om şi Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi, care au vieţuit în inima tradiţiei ortodoxe, evidenţiază deosebita

însemnătate a isihiei în Ortodoxie. Spre pildă, Sfântul Grigorie Teologul consideră isihia drept
o cerinţă esenţială a comuniunii omului cu Dumnezeu: Este necesar că dobândim liniştea
pentru a ne întoarce, încetul cu încetul, mintea din rătăcirile sale şi a vorbi cu Dumnezeu.47

Deşi Sfântul Grigorie Teologul spune aceste lucruri privind monahii, totuşi acesta
devine unul din cele mai importante argumente în sprijinul terapiei prin isihie şi la mireni,
datorită faptului că fiecare persoană trebuie să-şi cureţe şi să-şi vindece sufletul de patimi
pentru a revenii la starea primordială a omului, când legătura cu Dumnezeu nu era deviată de
nimic.

45
Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului – încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, trad.
Pr. Iulian Friptu şi Pr. Dimitrie Popescu, edit. Polirom, Iaşi 1999, p. 12;
46
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ediţia a II-a revizuită şi completată, edit. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti 1994, p. 213;
47
Mitropolit Hierotheos Vlachos, op. cit.,apud. Sfântul Grigorie Teologul, Părinţi greci, p. 359-360;
15
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Sfântul Simeon Noul Teolog consideră isihia drept o cerinţă esenţială a comuniunii
omului cu Dumnezeu: este necesar să dobândim liniştea (isihia) pentru a ne întoarce, încetul
cu încetul, mintea din rătăcirile sale şi a vorbi cu Dumnezeu. Liniştea purifică simţurile şi
inima omului; astfel, el ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, iar această cunoaştere reprezintă
mântuirea lui.48

Isihia trupului include şi sălăşluirea în locuri mai retrase şi stăruinţa de a reduce la

minimum reprezentările lumii exterioare şi a imaginilor ei transmise prin simţuri sufletului.
Isihia sufletului presupune capacitatea şi puterea minţii de a nu accepta ispitele, ci de a se
concentra asupra inimii, prin trezvie şi smerenie.49

Sfântul Vasile cel Mare, în Epistola a II-a, Către prietenul Grigorie, spune despre
nevoia de isihie ca metodă terapeutică următoarele: Mai întâi suntem datori să ne păstrăm
liniştea cugetului, care e ca un ochi. După cum ochiul se roteşte încontinuu, când într-o
parte, când într-alta […]ci trebuie mai întâi să-şi fixeze privirea spre obiectul pe care vrem
să-l cercetăm, tot aşa nici mintea omului nu-i în stare să vadă limpede adevărul atunci când
ea este asaltată de nesfârşite griji lumeşti.50

Finalizând, putem spune că isihia este începutul psihoterapiei ortodoxe în Duhul

Sfinţilor Părinţi, deoarece modul de bază al tămăduirii sufletului şi a trupului prin
corespondenţa cu acesta este liniştirea deplină a sufletului şi lepădarea de mulţimea grijilor
lumeşti ce produc cele mai grave boli psihice.

c) Preotul ca vindecător după Sfinţii Părinţi

Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele, spune Sfântul Apostol Iacov. Aceasta este poate
baza psihoterapiei ortodoxe. Astfel preotul devine primul dintre psihoterapeuţi.

Duhul Sfânt – sau, sub aspect generic, harul Sfintei Treimi – este Cel care săvârşeşte
vindecarea creştinilor îmbolnăviţi de patimi, preotul fiind doar un slujitor al acestei vindecări.

48
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, Filocalia, vol. 6, trad. Pr. Strav. Dr. Dumitru Stăniloae, edit.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1977, p. 123;
49
Ibidem, p. 360;
50
Sfântul Vasile cel Mare, Epistola II, Către prietenul Grigorie, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Scrieri,
Partea a III-a, Despre Sfântul Duh. Corespondenţe (Epistole), trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof.
Dr. Teodor Bodogae, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1980, pp. 121-122;
16
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Întreaga iconomie a Bisericii este divino-umană, harul dumnezeiesc sălăşluindu-se tainic în

fiinţa preotului care cunoaşte din experienţă această misterioasă lucrare a harului.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca,
om fiind şi îmbrăcat încă în trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a
Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului
Duh.51

Sfântul Apostol Pavel îl sfătuia pe ucenicul său Timotei: Nu fi nepăsător faţă de harul
care este întru tine (I Timotei 4, 14). Prin urmare, preotul devine vindecător, deoarece el
deţine puterea harului, prin care poate lega şi dezlega orice păcat şi neputinţă având valoare în
Cer.

Din acest punct de vedere, preotul se aseamănă cu Mântuitorul Hristos care este
Doctorul sufletelor noastre, este cel ce are puterea de a da viaţă şi are puterea să o ia, este Cel
ce rânduieşte omului toate cele ce sunt de folos, dar cel mai mult este Cel care dă harul
vindecător prin mâna preotului.

Medicul nu-l poate înlocui pe preot – el face doar munca preliminară, reprezentând
uneori o stavilă care-l împiedică pe pacient să cadă în mai mari ispite şi păcate – beţia,
desfrâul, sinuciderea. Preotul şi medicul sunt, în acest caz, colaboratori ai lui Dumnezeu în
lucrarea purtării de grijă pentru sufletele omeneşti.52

Preoţii devin astfel psihoterapeuţi ortodocşi, datorită faptului că au darul de la

Dumnezeu să ajute omul să recapete comuniunea cu Stăpânul său. Cele mai puternice metode
de vindecare în psihoterapia ortodoxă sunt: spovedania, rugăciunea lui Iisus, rugăciunea
personală şi nu în ultimul rând rugăciunile lăsate nouă de Sfinţii Părinţi, cum ar fi:
Rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Psaltirea, etc..

Preoţii au şi harul deosebit de a fi părinţi duhovniceşti. Este deosebit de important

faptul că părintele duhovnicesc desăvârşit al oricărei persoane este identificat cu Mântuitorul
Hristos. Sfântul Simeon Noul Teolog ne-a lăsat o rugăciune de cerere a unui călăuzitor
duhovnicesc potrivit, care să ne vindece sufletele:

51
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a III-a, cap. 5, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. D.
Fecioru, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1989, p. 59;
52
Dr. Dmitri Avdeev, op. cit., p. 143;
17
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Doamne, Tu, care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, Tu,
care Te-ai pogorât pe pământ, tocmai să înviezi pe cei ce suspină şi care sunt morţi prin păcat
şi spre a-i face vrednici să te vadă, Tu, Lumina cea adevărată, trimite-mi om care să Te
cunoască, atât pe cât este cu putinţă omului, pentru ca, slujindu-l şi supunându-mă lui din
toate puterile mele, ca şi Ţie, şi împlinind voia Ta în a lui, bine să-Ţi plac Ţie, singurul
Dumnezeu, şi să mă învrednicesc şi eu, păcătosul, de împărăţia Ta.53

V. Concluzie
Psihoterapia ortodoxă este o ramură a psihoterapiei clasice, dar care se apropie de om
în mod real, dorind cu adevărat să îl ajute, nu doar trupeşte şi intelectual, ci în primul rând
duhovniceşte. Ortodoxia, în genere, doreşte mântuirea tuturor oamenilor, fie ei mai mult sau
mai puţin păcătoşi, mai mult sau mai puţin sănătoşi sau curaţi.

Ortodoxia cheamă la mântuire, scopul desăvârşit al omului, la unirea cu Dumnezeu

prin cuvintele Mântuitorului Hristos, vindecătorul trupurilor şi sufletelor noastre, Care spune:
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi
veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. (Mt. 11,
29-30) Chiar dacă acest drum e presărat cu necazuri şi boli, totuşi alături de Biserică crucea
omului devine mai uşoară, deoarece comuniunea cu semenii te ajută în clipele grele.

Totodată, se urmăreşte prin psihoterapia ortodoxă despătimirea sufletului pentru a

putea ajunge atât la sănătatea trupească, cât cel mai important, la cea sufletească şi mentală.

53
Mitropolit Hierotheos Vlachos, op. cit., pp. 111-112;
18
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Cuprins

1. Introducere

2. Relaţia dintre patimi şi boli

3. Psihoterapia umanistică şi psihoterapia ortodoxă

4. Ortodoxia – ştiinţă psihoterapeutică

a. Problema teodiceei

b. Isihia şi psihoterapia

c. Preotul ca vindecător după Sfinţii Părinţi

5. Concluzie

19
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

Bibliografie

Izvoare

1. Ava Dorotei, cap. X Despre trebuinţa de a călători pe cale lui

Dumnezeu cu scop bun şi cu trezvie, Filocalia, vol. 9, trad. Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1980;

2. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2008;

3. Sfântul Grigorie Teologul, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu,

trad. din greacă preot Gh. Tilea, Colecţia Spiritualitatea Creştină,
editura Herald, Bucureşti 2008;

4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a doua, cap. XII, trad. Pr.
D. Fecioru, editura Scripta, Bucureşti 1993;

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a III-a, cap. 5, Colecţia

Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. D. Fecioru, editura
I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1989;

6. Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, cap. XXVI,

Filocalia, vol. 9, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, editura
I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1980;

7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol.

3, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediţie electronică, editura
Apologeticum 2005;

20
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

8. Sfântul Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovniceşti, editura

Episcopiei Ortodoxe Române, Alba-Iulia 1995;

9. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, Filocalia, vol. 6, trad.

Pr. Strav. Dr. Dumitru Stăniloae, edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1977;

10.Sfântul Vasile cel Mare, Din omilii şi cuvântări, Omilia a IX-a Că

Dumnezeu nu este autorul relelor, editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti
2004;

11.Sfântul Vasile cel Mare, Epistola II, Către prietenul Grigorie, Colecţia
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Scrieri, Partea a III-a, Despre Sfântul
Duh. Corespondenţe (Epistole), trad. Pr. Prof. Dr. Constantin
Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, editura I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti 1980.

Lucrări

1. Alexiev, Arhimandrit Serafim, Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, editura Sophia, Bucureşti 2008;

2. Andru, Vasile, Psihoterapie isihastă, editura Paralela 45, Piteşti

2006;

3. Avdeev, Dr. Dmitri, Depresia ca patimă şi boală, colecţia

Psihoterapia ortodoxă, editura Sophia, Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2005;

4. Avdeev, Dmitri, Nervozitatea – cauze, manifestări, remedii

duhovniceşti, ediţia a II-a, Colecţia Psihoterapia ortodoxă, editura Sophia,
Bucureşti 2008;

5. Beaufils, Dominique, Credinţa ta te-a mântuit – o viziune ortodoxă

asupra bolii şi a morţii, editura Trinitas, Iaşi 2005;

21
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

6. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, ediţia a II-a
revizuită şi completată, editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1994;

7. Briancianinov, Ignatie, Despre înşelare, editura Egumeniţa,

Alexandria 2010;

8. Chirilă, Prof. Univ. Dr. Pavel, Munteanu, Ierom. Teofan,

Psihologia în textele Sfintei Scripturi, editura Christiana 2012;

9. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei.

Însemnări duhovniceşti, ediţia a II-a, editura Deisis, Sibiu 2000;

10. Enăchescu, Constantin, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie,

Colecţia Psihologie, editura Polirom, Iaşi 2003;

11. Florenski, Pavel, Stâlpul şi Temelia Adevărului – încercare de

teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, trad. Pr. Iulian Friptu şi Pr. Dimitrie
Popescu, editura Polirom, Iaşi 1999;

12. Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie, ediţia a III-a revăzută şi

adăugită, edit. ALL, Bucureşti 1998;

13. Ionescu, Angela, Psihoterapie – noţiuni introductive, ediţia a II-a,

format electronic, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 2006;

14. Ionescu, Lector univ. drd. Angela, Psihoterapie – noţiuni

introductive, editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 2003;

15. Larchet, Jean-Claude, Teologia bolii, editura Oastea Domnului,

Sibiu 1997;

16. Leibniz, Gottfried Wilhelm, Eseuri de Teodicee – asupra bunătăţii

Lui Dumnezeu, a libertăţii omului şi a originii răului, trad. Diana Morăraşu şi
Ingrid Ilinca, editura Polirom, Iaşi 1997;
22
 Facultatea de Teologie Ortodoxaă „Dumitru Staă niloae”, Iaşş i

17. Luca al Crimeei, Sfântul, Predici, trad. din limba rusă de Adrian
Tănăsescu-Vlas şi Pr. Nicolae Creţu, editura Sophia, Bucureşti 2004;

18. Mitrofan, Prof. Dr. Iolanda, Psihoterapie (repere teoretice,

metodologice şi aplicative), Colecţia Alma Mater, editura SPER, Bucureşti
2008;

19. Vlachos, Mitropolit Hierotheos , Psihoterapia ortodoxă – Ştiinţa

Sfinţilor Părinţi, editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei 1998;

20. Vlachos, Mitropolit Hierotheos, Boala şi tămăduirea sufletului în

tradiţia ortodoxă, editura Sophia, Bucureşti 2009.

23