CAPITOLUL I:

OMUL

ALTERITATE ȘI IDENTITATE

Prof. ORDEAN ADELA EMANUELA

Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu” Orăștie
Identitatea și alteritatea sunt noțiuni filosofice ce provin de la
Platon. Platon vorbeşte despre „alter ego” având în vedere
dublul identitate-alteritate. Deşi opuse, cele două noţiuni au în
vedere acelaşi subiect: lucrurile sunt aceleaşi şi în acelaşi
timp altele.
 Unii filosofi au considerat că întâlnirea cu
celălalt se realizează prin intermediul
limbajului. Relația „față-către-față”
intermediază întâlnirea mea cu celălalt prin
simpla expresie a chipului, fără
intermedierea niciunei imagini sau semn
(Emmanuel Levinas).
De-a lungul timpului omul a încercat să se înțeleagă pe sine, dar
și pe celălalt. Fiecare individ devine altul pentru celălalt.
Pentru a-l cunoaște pe celălalt în calitatea lui de cu totul
altul, acesta trebuie să se facă simțit ca prezență (relația față
către față) și ca limbaj (dialog).
Oare eu din acest moment sunt total
diferit față de ceea ce eram ieri?
Eu din momentul T1 sunt același cu Eu din momentul T0?
La aceste întrebări filosofii au
formulat două categorii de
răspunsuri:

 identitatea este dată de

continuitatea psihologică =
aceeași memorie, aceeași
conștiință;

 identitatea este dată de

continuitatea fizică = același
corp, același creier;
 Concepții filosofice:
 John Locke

 Bernard Williams

 Emmanuel Levinas

 Peter K. Mclnerney
1. JOHN LOCKE

Căci, întrucât aceeaşi conştiinţă este ceea ce

face ca un om să fie acelaşi faţă de el însuşi,
identitatea personală depinde de ea (…). În
adevăr, în măsura în care o fiinţă raţională poate
repeata ideea unei acţiuni trecute cu aceeaşi
conştiinţă pe care o are despre o acţiune
prezentă, în acea măsură este acea fiinţă acelaşi
eu personal. Căci datorită conştiinţei pe care o
are despre gândurile şi acţiunile sale prezente,
ea este acum un eu pentru sine însuşi şi va fi
acelaşi eu în măsura în care aceeaşi conştiinţă se
poate întinde la acţiunile trecute sau viitoare.
(John Locke, Eseu asupra intelectului
omenesc)
(1632-1704)

Aplicație: Reconstruiește argumentul prin intermediul căruia filosoful consideră conștiința

elementul care asigură identitatea personală.
2. BERNARD WILLIAMS
Astfel, Locke vorbeşte despre conştiinţă (şi prin
aceasta înţelege memorie) ca aceea ce face un om să
fie el însuşi. Este dificil să înţelegem ce poate
însemna aceasta. Dacă considerăm ca înseamnă că
un om îşi poate folosi memoria ca un criteriu pentru
a decide dacă este aceeaşi persoană care obişnuia să
fie, sugestia este demonstrabil absurdă. (…) Astfel,
nu este vreo cale prin care memoria să poată fi
folosită de persoana în cauză drept criteriu al
propriei sale identităti.
(Bernard Williams, Identitate personală şi
individuaţie)

(1929-2003)

Aplicație: Ce teză respinge Bernard Williams?

3. EMMANUEL LEVINAS
Omul este o singularitate
“Trebuie să ne întrebăm dacă, în mod sigur, în multitudinea umană, alteritatea altui om nu înseamnă decât alteritatea logică
a părţilor – unele faţă de altele – într-un Întreg fracţionat ale cărui relaţii riguros reciproce sunt comandate exclusive de
către unitatea acestui Întreg, a acestui Unu degradat în părţile sale; altfel spus, trebuie să ne întrebăm dacă, în multitudinea
umană, alteritatea Altui om are semnificaţie în mod originar pornind de la o cunoaştere în care eul se recunoaşte ca
fracţiune dintr-un Întreg care comandă solidaritatea umană în imaginea unui organism a cărui unitate asigură solidaritatea
membrilor. Sau – şi acesta va fi al doilea termen al alternative – trebuie să ne întrebăm: alteritatea altui om, alteritatea
celuilalt, nu este, pentru mine, dintr-o dată un caracter absolute, în sensul etimologic al acestui termen, ca şi cum celălalt
nu ar fi doar, în sens logic şi formal, altul (…), dar altul unei modalităţi ireductivile, al unei alterităţi şi al unei separaţii
refractare la orice sinteză, anterioare oricărei unităţi, în care relaţia posibilă de la mine la altul – alteritate de o străinătate
indezirabilă – şi sociabilitatea sunt independente de orice configuraţie a totalităţilor?” (Emmanuel Levinas, Între noi.
Încercarea de a-l gândi pe celălalt)
Importanţa chipului
“Epifania chipului ca şi chip deschide umanitatea. (…) orice relaţie socială provine din prezentarea Altuia către Acelaşi,
fără intermedierea niciunei imagini sau semn, prin simpla expresie a chipului. Nu surprindem adecvat esenţa societăţii,
dacă o definim prin asemănare cu genul care uneşte indivizi asemănători.” (Emmanuel Levinas, Totalitate şi infinit)
Importanţa vorbirii
“A înţelege o persoană îneamnă deja a-i vorbi. (…) Vorbirea desemnează o relaţie originară. E vorba despre a percepe
limbajul nu ca subordonat faptului de a lua cunoştinţă despre prezenţa altuia, sau despre vecinătatea lui, sau despre
comuniunea cu el, ci ca o condiţie a acestei luări de conştiinţă. (…) Ea [vorbirea] constă, înainte de orice participare la un
conţinut comun prin comprehensiune, în a institui socialitatea printr-o relaţie ireductibilă, aşadar în comprehensiune. (…)
Vorbirea este, aşadar, o relaţie între libertăţi care nu se limitează nici nu se neagă, ci se afirmă în mod reciproc.”
(Emmanuel Levinas, Între noi. Încercarea de a-l gândi pe celălalt)

Aplicație: Care sunt elementele pe care Levinas consideră că trebuie luate în

considerare în procesul de cunoaștere a celuilalt?
3. PETER K. MCLNERNEY
Cel mai simplu mod de a-i identifica pe ceilalți oameni este prin
caracteristicile lor corporale. Un corp omenesc trăiește o lungă perioadă de
timp. El există din copilărie până la moarte, când în mod normal începe să
degenereze. O teorie privitoare la identitatea personală este că a avea același
trup este ceea ce face ca cineva să fie aceeași persoană. Chiar dacă
personalitatea unui ins se schimbă complet de-a lungul vieții, ea rămâne
aceeași persoană pentru că este – sau are – același trup.

Corpul omenesc se schimbă, în mod dramatic, din fragedă copilărie, prin

adolescență și maturitate până la bătrânețe. (...) Ce face ca trupul tânărului de
optsprezece ani să fie același cu cel al unui bătrân de optzeci de ani? (...) Un
traseu continuu prin spațiu, de-a lungul timpului, face legătura între corpul
unui prunc și cel al unui bătrân de optzeci de ani.
 APLICAȚII
1. În anul 2009, în S.U.A. s-a realizat primul transplant de „braț bionic” care
îndeplinește funcțiile pe care, în mod natural, le realizează membrul superior. Se
poate vorbi în acest caz despre identitate sau despre pierderea identității de sine?
2. Ce posibilități are omul de a-și cunoaște semenii?
3. Memoria, conștiința constituie condiția necesară pentru stabilirea identității
personale?
4. Analizați următoarele situații:
1. Dacă sufletul sălășluiește în inimă, datorită realizărilor din medicină este
posibil ca inima bolnavă a unei persoane să fie înlocuită cu o altă inimă sau
cu mecanism mecanic, în aceste condiții se mai poate spune că acel invidiv
este identic cu sine?
2. Dacă sufletul sălășluiește în creier, datorită realizărilor din medicină, într-un
viitor apropiat, va fi posibil transplantul de creier de la o persoană la alta, caz
în care se va înlocui și memoria individului, atunci se mai poate vorbi despre
identitate personală în cazul acestei persoane?