Tragica

Despre biografia lui Lucian Blaga se cunosc indeajuns de multe , iar chiar sursele care
o fac in mare parte cunoscuta sunt numeric superioare (prin manuale si alte publicatii) datelor
insele; nu cred potrivit a le repeata aici, specificatii precum Lucian Blaga s-a nascut in data
de 9 mai 1895 la Sebes, judetul Alba (comitatul Sibiu, pe atunci), iar copilaria si-a petrecut-o
in satul Lancram, aflat in vecinatateaparintii saietc.
Opera sa, care cuprinde un vast sistem filosofic si numeroase volume de poezii in stil
expresionist (ce redau liric conceptia metafizica a aceluia care s-a vrut intai de toate filosof),
este cunoscuta , cel putin la nivelul la care numelui de Blaga ii este asociat si altceva decat
un oarecare individ, in primul rand prin latura sa poetica. Din filosofia sa, mai ales din
operele ce teoretizeaza domeniul culturii, au fost preluate, pentru uz in sistemul scolar
preuniversitar, doar cateva notiuni precum acelea de metafora plasticizanta si metafora
reveletorie, de cunoastere luciferica si cunoastere paradisiaca, si chiar acestea servite ca
date din transcendenta... Alt moment al filosofiei blagiene retinut si pomenit adesea este
reletia dintre conceptia transilvaneanului despre natura umana si aceea a lui Henri Bergson,
expusa in Levolution creatrice, conform careia omul ar fi homo faber...iar aceasta este
tot ceea ce a contat din colosalul sistem filosofic. Poate e esentialul...
Referitor la metafizica lui Blaga, aceasta este una care cu certitudine nu ar fi fost
aprobata, nici macar ca proiect teoretic posibil de aplicat existentei, si aceasta cu onestitate,
de o cultura precum aceea a Greciei Antice (chiar de un Aristotel, de pilda...) dintr-un motiv
simplu, ca ceva atat de disarmonic pana la odios nu poate fi postulat ca principiu al existentei
in genere. Marele Anonim, privit prin ochi profani, este supus, analogic oamenilor, propriilor
nevoi, deci propriei neputinte, aceea de a nu-si putea alege dupa plac soarta, in definitiv,
orizontul sau nefiindu-i maleabil intrutotul, ci conditionandu-l si supunandu-l unor
neajunsuri; deci, intr-o oarecare masura, fiindu-i superior. Daca Motorului Prim al lui
Aristotel ii este refuzat efortul si gandirea a ceva mai prejos de El, Marelui Anonim ii este
parca impus a realiza totul in raspar. Asemenea, Demiurgul platonician creeaza din
bunatate, nu din necesitatea de neinvins a unei Moire ce-l stapaneste parca pe Dumnezeul
lui Blaga, apropiindu-l de zeii mitologici si chiar de capriciilor acestora. Atotputernicia

atribuita Marelui Anonim este oricum inferioara catorva factori care o anuleaza, dupa cum
chiar Blaga mentioneaza mascat, obligat de imprejurari...
Dincolo de aceste considerente irelevante pentru textul de fata, constructul filosofic
blagian este poate cea mai ampla intreprindere sistematica de realizare a unei metafizici din
cultura romana si se cere, cel putin, cunoscut ca ceva ce este suficient de antrenant in
complexitatea sa.
Voi expune in cele ce urmeaza cosmologia blagiana extrasa din lucrarea
Diferentialele divine, publicata in anul 1940, ca prima parte (si ramasa singura din trei
intentionate) a Triologiei Cosmologice, a patra dupa expunerea autorului.
Am sa prezint continutul volumului in ordinea logic-cronologica a evenimentelor
presupuse ale genezei cosmice, redand cateva dintre explicatiile fenomenelor la care se
preteaza teoria, mergand astfel pe principiul oferit in Cenzura transcendenta, conform
caruia in metafizica experienta are rolul de a articula ori de a infirma conceptia, iar nu un rol
esential, fiind doar tarm de salt pentru metafizician.
Este postulata, intai de toate, existenta unui factor metafizic central, a unui principiu
unic si cauza a tuturor celorlalte existente, asa cum sunt ele si cum urmeaza a fi interpretate
prin prisma conceptiei ce se desfasoara. In Cenzura transcendenta ni se spune ca acestuia,
de-a lungul timpului, i-a fost atribuita o multime de nume, precum sumbstanta, Bine,
Dumnezeu, cu variatii intensionale neesentiale. Pe alocuri, chiar autorul discursului de fata
va numi factorul metafizic central Dumnezeu. Numele care i se da aici, mai alb, dupa
cum este specificat, decat cele oferite de predecesori, va fi cel de Marele Anonim. Postulatul
despre acesta este dupa cum urmeaza: Marele Anonim, generatorul, cauza a oricarei
existente, este un tot unitar de maxima complexitate substantiala si structurala, o existenta pe
deplin autarhica si atotputernica in sens de superlativ real, coplesitoare. (Este aici intercalata
o aluzie la modul in care Anselm of Canterbury, in mod exprs, il definea pe Dumnezeu ca
existenta mai mare decat nicio alta nu poate fi imaginata...) Teza despre posibilitatile
reproductive ale Marelui Anonim este data sub forma unui mit metafizic: Marele Anonim
are posibilitatea de a se reproduce ad indefinitum sub forma de ipostaze identice cu sine,
fara a se istovi si fara a-si asimila substante din afara sa (caci, vom spune, in contextul impus,
nimic exista in afara sa). Voi prezenta aici paradoxul intercalat in aceasta teza, desi autorul
prefera sa-l expliciteze la finele volumului. Acest paradox este: Marele Anonim emite din
sine substanta fara a se consuma si fara a se alimenta din afara. Ori, altfel spus, dintr-un

emitent se emite substanta fara ca substanta acestuia sa scada. Blaga ne spune ca acesta este
un paradox ireductibil, imun. Ori, atunci cand in formularile noastre intervin concepte
antinomice ireconciliabile prin analiza, inseamna ca ne aflam in preajma unor mistere
potentate. Sinteza termenilor antinomici este postulata a se realiza intr-o zona translogica si
transconcreta(deoarece, cum sta scris in Cenzura transcendenta, faptul ca noi suntem fiinte
rationale implica irationalitatea misterelor si a Marelui Anonim ceea ce poate aparea ca un
factor ce transforma in des(h)ert acest demers despre, in final, un irational definitiv, pentru
a-l cita pe D.D. Rosca in comentariul sau la Eonul dogmatic, publicat in 1931 ...), prin
scindarea de concepte obisnuit solidare, care aici ar fi cele ale totului si plenitudinii.
Astfel, s-ar pute afirma: Totul divin nu sufera scadere dar plenitudinea sa scade (aceasta
fiind cea care cauzeaza necsitatea regenerarii Marelui Anonim. Insa este intercalat aici un alt
paradox imun, precum putem spune ca se intampla frecvent in astfel de zone. Plenitudinea
Marelui Anonim scade, iar cum emanarea se produce la infinit caci exista o infinitate de
diferentiale divine omogene, cum vom afla curand si este totodata cauza a scaderii
plenitudinii Marelui Anonim, ea totusi nu se epuizeaza nicicand. Iar plenitudinea sa este,
probabil, tot un superlativ real, nu vreun vid noetic, precum in trecut. Am avea: Proces ce
produce o scadere intr-o latura a emitentului dar care nu epuizeaza acea latura, desi nu e
alimentata din exterior si scadere implica non-infinit. E probabil cazul unei noi scindari...)
Cu acest postulat, aceasta teza si acest paradox survenit nefast ne aflam in faza
precosmica a genezei, prima dintr cele trei in aceasta ordine, in care toate potentele sunt
actualizate in Marele Anonim mai putin aceea a reproducerii sale. Celelalte doua faze ale
genezei cosmice sunt 2) geneza directa si 3) geneza indirecta. Ratiunile speculatiei asupra
acestor etape le vom afla pe parcurs.
Din cauza plenitudinii sale, Marelui Anonim ii este necesar a se reproduce. Modul
firesc si conform tezei expuse prin care Marele Anonim, actualizand la maxim aceasta
posibilitate a sa, s-ar reproduce e acela prin acte individuale, monofazice, sub forma de
ipostaze identice siesi, fara a fi supus vreunui efort . In acest moment, in urma introspectiei
pentru a-si verifica propria natura si a analizei (straniu, logice!...), Marele Anonim conchide
ca a da curs acestei posibilitati ar duce la o eterna teogonie si teoanarhie, intervenind aici
acelasi argument care este asezat ca motivare maximala a cenzurii transcendente: clatinarea
Centrului Existential ar duce la un dezastru al existentei prin descentralizare. (Intervine o
nedumerire aici: orice piesa de teatru se joaca pe o scena; presupunem ca actorii exista, e
necesar ca scena pe care joca sa fie comuna amandorura, altfel nu vor fi jucand in aceeasi

piesa. Ori, Marele Anonim ar urma sa produca si scena teogoniei care in contextul
luptelor dintre zeii grecilor antici era chiar haosul - ? Ori cum altfel? Pare mai curand ca
Marele Anonim ar da nastere universurilor paralele...) Intelegand acest pericol, Marele
Anonim da Vointei sale sfatul de a anula aceasta posibilitate din ratiuni centraliste. Vointa
Marelui Anonim va fi deci o functie denaturata ( :))) ), de natura eliminatorie, realizand
operatii de sistematica degradare si decimare a posibilitatilor reproductive ale Centrului
Metafizic.
A doua optiune intrevazuta de Marele Anonim este aceea de a genera existente de o
complexitate substantiala si structurala redusa relativ la a sa, dar totusi complexe, prin tot
atatea acte monofazice cate fapturi; acestea ar urma sa fie Ideile, Eonii, Formele si Tipurile.
Insa Marele Anonim realizeaza ca acestea ar avea inca un potential autarhic in dezacord cu
intentiile sale centraliste si ar fi un izvor de anarhie si tendinte excentrice, ele fiind
indestructibile, singulare si de proportii superlative. Vointa Marelui Anonim, la sfatul
acestuia, va anula si aceasta posibilitate, astfel ca Ideile platoniciene, Eonii gnosticilor,
Formele aristotelice vor ramane vesnic niste pure posibilitati, nerealizate.
Astfel se ajunge la cea din urma posibilitate de regenerare a Marelui Anonim: el poate
emite purtatori infinitesimali de structuri egale cu un segment absolut simplu din sine, de un
minim substantial, produsi printr-o infinitate de acte reproducatoare in cadrul genezei directe
si a admite formarea de fapturi mai complexe numai in cadrul genezei indirecte, intemeiate
pe combinarea acestor emisiuni. Aceste existente de un minim superlativ ar avea si un
minim autarhic, compatibil intentiilor centraliste ale Marelui Anonim in ordinea salvarii
existentei. Aceasta a treia posibilitate este aprobata. Aceste existente, mutilate si reduse la
minimul posibil se vor numi diferentiale divine. Dintr ele , numai cele mai periferiale vor fi
emise, pana la un anumit grad convenabil de apropiere fata de nucleu, astfel incat va fi dintru
inceput impus un plafon de integrare al diferentialelor care sa limiteze capacitatile creaturilor
posibil de a fi alcatuite in cadrul genezei indirecte. Diferentialele vor fi de doua feluri: la
fiecare generare va fi emis cate un rand de diferentiale diferite ca structura virtuala si ca
origine in raport cu nucleul acestea se vor numi eterogene; generarea va avea loc ad
infinitum, astfel incat vor fi produse serii omogene infinite de diferentiale, aproximativ
echivalente in cadrul aceleiasi serii.
Acum este produsa geneza directa. Odata generate astfel, intreaga existenta
exterioara Marelui Anonim, un soi de cosmos aflat chiar in momentul imediat

anterior(ghilimelele indica faptul ca nici timpul inca nu exista) formarii, este numita de
Blaga un haos diafan (care va persista vesnic prin diferentialele neintegrate rezultate din
dezintegrarile indivizilor...): toate diferentialele eterogene vor fi omniprezente in univers
(teza blagiana).
Urmatorul pas logic in formarea cosmosului este geneza indirecta intemeiata pe
diferentiale divine ce se integreaza si se ordoneaza. Cum sunt create pe aceasta cale
existentele complexe? Primul factor al procesului de integrare este complementaritatea
diferentialelor eterogene (fiind parti ale aceluiasi tot unitar); al doilea este omniprezenta
diferentialelor eterogene, conform tezei blagiene. Al treilea factor este principiul suficientei
potriviri: intre diferentiale si a diferentialelor cu mediul. Acest principiu admite o infinitate de
gradatii: niciodata potrivirea nu va fi perfecta (caci de aici ar decurge o specie unica de
fapturi, evoluand liniar-ascendent din punct de vedere al complexitatii, ceea ce experienta
infirma); uneori integrarile se realizeaza dupa o minima potrivire (ceea ce determina aparitia
parafinalitatilor). Alt factor este intamplarea, caci, trebuie specificat, Marele Anonim nu
intervine in procesul genezei indirecte, toate masurile necesare apararii centralismului
existentei fiind deja luate in faza precosmica (prin mutilarea la maximum a posibilitatilor
reproductive si discriminarea diferentialelor nucleare, ceea ce impune un plafon de integrare).
Un ultim factor, ce are functie de intarziere si ingreunare a integrarilor (explicand raritatea
acestora relativ la omniprezenta diferentialelor etrogene), este factorul retardant, cauzat de
virtualitatea structurilor. Diferentialele vor fi singurele existente indestructibile, fiind
singurele ce au rezultat prin geneza directa, absolut simple si parti ale oricarui altceva.
Exista, deci, diferentialele omogene, relativ nediferentiate, si cele eterogene ce difera
ca structura (virtuala) si din punct de vedere calitativ, dupa cum sunt mai periferiale sau mai
nucleare (ceea ce este totusi o distinctie graduala...). Diferentialele pot avea doua functii in
cadrul existentelor complexe: vor fi fie active, fie pasive, conform criteriului unei superioare
ori inferioare finalitati derivata din principiul suficientei potriviri. Cele active vor fi
determinantele structurale ale complexului, iar cele pasive vor fi numai material folosit de
primele pentru a-si realiza structura. Comportamentul diferentialelor in cadrul procesului de
integrare, potrivit cu a capata o functie sau alta, este ghidat dupa niste reguli impuse de logica
sistemului filosofic de fata. Aceste reguli sunt: 1) diferentialele de origine mai periferiala pot
fi pasive in slujba celor mai nucleare ca active; 2) (viceversa 1)); 3) cu cat in cadrul unei
unitati formative sunt active mai multe diferentiale eterogene, cu atat complexitatea unitatii
date este mai mare; 4) Pentru a deveni factori activi, diferentialele mai nucleare vor avea

mereu nevoie de sprijinul celor mai periferiale, pe cand cele periferiale pot deveni factori
activi fara sprijinul celor mai nucleare; 5) pe temeiul suficientei potriviri dintre ele, intr-o
unitate formativa pot colabora mai multe diferentiale eterogene ca active; 6) in aceeasi unitate
formativa nu pot deveni factori activi mai multe diferentiale omogene.
Ontogenia: Orice existenta complexa empirica are nevoie de o unitate initiala, o
samanta. O vom numi pe aceasta unitate formativa (iar ea va fi rezultatul integrarilor in
felul aratat). Structura unitatii formative este diversa in functie de individul caruia ii sta la
baza. (De mentionat: fiecare specie isi are propriul sau tip de unitate formativa, iar fiecare tip
de existenta de exemplu spatiul, materia, cuantele de energie, istoria, lumina, modurile
ontologice, existentele psihice etc. isi are diferentialele specifice care, active fiind, ii
determina existenta.) Ne sunt prezentate unitatile formative si procesele de formare a doua
tipuri de existente: cristalele si cele din domeniul biologic.
In cazul cristalelor, toate moleculele capabile sa cristalizeze vor fi asemenea unitati
formative. Acestea cuprind doi factori (ce au functii diferite si sunt relativ independenti):

1)

Factorul directional D: reprezinta o serie de indicatori directionali ce rezuma virtual structura

potentialului cristal; 2) Energia E: reprezinta cuantumul de energie specific al unitatii
formative utilizat pentru a organiza materia si energiile fizico-chimice conform structurii
factorului sau D. Procesul de formare al cristalului va avea doua etape. Procesul este: Exista o
unitate formativa A a carei EA este de o nuanta mai puternica decat a celorlalte unitati
formative ce alcatuiesc impreuna o portiune relativ omogena de substanta;

I etapa: factorii

D ai tuturor unitatilor formative mai putin DA sunt disponibilizati de catre EA (cu

particularitatea ca, in situatii speciale, factorii D se pot reactiva); a II-a etapa: EA isi raliaza
prin insumare toate celelalte E ale unitatilor formative cu factorii D paralizati si le pune in
slujba DA pentru actualizarea structurii acestuaia in cadrul cristalului, toate celelalte unitati
formative constituind numai materia acestui cristal.
In cazul celor din domeniul biologic situatia se schimba intrucatva. Aici unitatile
formative nu mai sunt date, iar variatiile de complexitate din cadrul aceluiasi organism
implica existenta unitatilor formative diferentiate. Trebuie, deci, ca unitatea formativa
prezenta in ovulul fecundat sa-si produca materia si sa se ocupe de operatia de diferentiere a
noilor unitati formative. (Ni se spune ca in ovul pot exista mai multe unitati formative, care se
comporta precum in cadrul procesului de cristalizare dar nu este aceasta o negare a
structurii unitatii formative de tip biologic?) Astfel, pe langa cei prezenti in cazul cristalelor,

in unitatile formative ale indivizilor biologici vor mai intervenii inca doi factori: 3) Factor
care dirijeaza inmultirea unitatilor formative; 4)Factor care diferentiaza unitatile formative
produse. Procesul infiintarii individului biologic este: I etapa: o unitate formativa initiala ce
se afla in ovulul fecundat dirijeaza procesul de inmultire a unitatilor formative; a II-a etapa:
Concomitent are loc un proces de diferentiere a noilor unitati formative constand in
demontarea progresiva si ireversibila a factorilor D ai acestora; a III-a etapa: unitatea
formativa initiala paralizeaza factorii D ai tuturor celorlalte unitati formative (Factorul 3)
ramane activ si dupa aceasta etapa); a IV-a etapa: energiile E se raliaza prin insumare intrand
in slujba factorului D al unitatii formative initiale.
Toate unitatile formative sunt reformabile si destructibile, fiind produse ale genezei
indirecte.
Filogenia, prin prisma acestei teorii, se realizeaza prin reproducerea unitatii formative
si transmiterea ei in descendenta.
Pluralitatea indivizilor in cadrul aceleiasi specii este fundamentata pe existenta
diferentialelor omogene in numar infinit.
Evolutia speciilor are loc prin grefarea de noi diferentiale pe o unitate formativa
determinata dupa principiul suficientei potriviri si avand mediul ca factor ce intarzie ori
favorizeaza respectiva integrare. Evolutia poate fi ori lenta (un numar mic de diferentiale se
adauga succesiv unitatii formative date), ori prin salt (mutatiile morfologice: grefarea unei
cascade de diferentiale pe unitatea formativa ce duce la aparitia unei noi specii).
Izvoadele se explica prin serii de diferentiale ce se ataseaza diferitelor unitati
formtive, uneori chiar ale unor specii indepartate.
Moartea individului duce la dezintegrarea sa in diferentiale divine, in totalitate, atat a
materiei sale cat si a constiintei ce i-a apartinut,
Explicatia spatiului: Spatiul are si el la baza o unitate formativa. Spatiul cosmic este
alcatuit din multiple spatii miniaturale, posibil in continua expansiune. Unitatile formative
ale acestor spatii miniaturale cuprind foarte putine diferentiale eterogene ca active, fiind
astfel de o complexitate redusa. Modul de formare a spatiului din unitatea formativa este
analogic celui al cristalelor1.

Discontinuitatile observabile empiric (cele intrinseci, comparative si de repetitie) sunt

explicabile prin alcatuirea lumii in cadrul genezei indirecte exclusiv din diferentiale divine
integrate pe principiul suficientei potriviri.
Esenta fapturilor individuale cuprinde particularitatile tipice si izvodale ale acestora,
precum si modul lor ontologic. Modul ontologic este factorul ce introduce o articulatie si o
complexitate calitativa in lume in cea mai mare masura. Numarul modurilor ontologice este
limitat. Acestea contin doua momente corelative ce le caracterizeaza: 1) Felul de a fi si
2) Orizontul de care este intotdeauna legat un anumit fel de a fi. Un mod ontologic se
injgheaba intotdeauna numai in moduri morfologice, lui corespunzandu-i o multime de
astfel de moduri. O mutatiune ontologica aduce cu sine noi motive formale si structurale in
cadrul fapturilor ce au fost supuse acesteia. Omul are cel mai plenar mod ontologic, acela de
existenta intru mister si pentru revelare, ceea ce determina destinul sau ceator. Pentru om
imediatul reprezinta numai un semnal al unui dincolo ce trebuie revelat. Orice act de
creatie este o incercare de transcendere. Istoria este afirmarea cu suficienta intensitate a
acestui mod ontologic, ea fiind astfel exclusiv umana. Prin istorie (si implicit prin om ca
unica faptura istorica) capacitatea de integrare a diferentialelor si-a atins plafonul, fiind
ingaduita de Marele Anonim omului ca rascumparare pentru infinita mutilare a creaturii.
Istoria nu are un scop propriu-zis, dar este maximul uamn in existenta.
Explicatia ontologica a cenzurii transcendente: Diferentialele ce alcatuiesc unitatea
formativa a omului sunt cele mai nucleare dintre cele generate, integrarile atingandu-si
plafonul. Ultimele integrari produse insa in unitatea formativa a omului cer urmatoarele
diferntiale pentru a fi completate, insa acestea nu sunt accesibile creaturilor. Astfel, in locul in
care cele mai nucleare ar trbui sa urmeze pentru a intregi fiinta umana, trec o serie de
diferentiale mai periferiale, instituindu-se astfel cenzura transcendenta, inserata structural
capacitatilor cognitive ale omului. Dar cum scopul Marelui Anonim era apararea
centrlismului existentei, iar, pentru aceasta, tainuirea misterelor existentiale de privirea
creaturii, si cum omul ar putea prin plasmuiri sa recreeze misterele, Centrul Metafizic
procedeaza (, din punct de vedere ontologic in chip similar,) la instituirea categoriilor abisale
in inconstientul acestuia, alcatuind matricea stilistica si impunand astfel indirect valul stilului
peste orice creatie de cultura.
(...)

Concluzia finala: Prin deficientele lor, toate existentele sunt de fapt hiperfinalizate,
intr-un cadru al unui ultim finalism existential.
Blaise Pascal afirma in secolul al XVII-lea ca omul este o fiinta mareata tocmai prin
faptul de a-si cunoaste propria nenorocire... La o concluzie de aceeasi factura se preteaza, imi
pare, si conceptia lui Blaga ( Numele capitolului de la finele operei Geneza metaforei si
sensul culturii, intitulat Singularitatea omului, are chiar o nuanta ce aduce cu vechile
Maretia omului si Mizeria omului ale Cugetarilor): tragedia fiintei umane, aceea de a fi
in chip fatal supusa unei cautari echivalente cu destinul sau a ceva ce ii este definitiv refuzat,
este totodata cea care determina si sublimul acestei creaturi si al realizarilor sale.
Desavarsirea acestei conditii este insa incoronata in metafizica filosofului roman de
posibilitatea prin sine insasi a creaturii de a patrunde dincolo, fapt cert prin posesia ideii
adecvat-negativ de mister; altfel spus, noi suntem singurele dintre create care <<stim ca
nu stim adevarul>> si care, chiar prin aceasta, trebuie sa stim adevarul si, acum, stim chiar
ca am putea cunoaste, dar ne e oprit de un Tert(z)...

O neintelegere: Daca admitem ca fiecare tip de existenta reprezinta, pe nivel ontologic, actualizarea

unei anumite specii de diferentiale eterogene necomune nici macar a doua existente distincte, atunci,
considerand spatiul si materia ca doua astfel de existente ce nu interactioneaza (dupa cum este explicat faptul ca
omniprezenta diferentialelor nu impiedica deplasarea materiei), ar decurge ca: 1) ori, in timpul procesului de
deplasare prin spatiu, acelasi loc ar primi doua existente suprapuse, respectiv miscatorul, a carui substanta este
materia, si spatiul (ce inainte ca miscatorul sa patrunda in acel loc exista acolo in chip logic firesc, dar care ar
aparea ciudat, in contextul acestei teorii, a fi fost acum dislocat); 2)ori admitem ca exista un factor care anuleaza
spatiul atunci cand un alt tip de existenta patrunde intr-un loc anterior ocupat de acesta. Daca am considera
astfel, ar urma ca miscarea se realizeaza printr-un discontinuu (, caci diferentialele sunt discontinue intre ele),
iar, in final, ca nu exista decat aparent miscare, pe nivel ontologic ea fiind de fapt o succesiune de momente
separate (foarte aproape de miscare asa cum o intelegea Parmenide [, si, poate, cum o concepeazi fizica
cuantica?]) , pe care noi nu suntem capabili a le sesiza. Procesul s-ar desfasura in doi pasi: I: dezintegrarea de
catre un factor special a spatiului ce urmeaza a fi inlocuit cu un alt tip de existenta (materia e exemplul ce-mi
pare a pune aceasta problema: celelalte existente nu stiu daca pricinuiesc aceeasi dificultate); II: reintegrarea in
acel loc a diferentialelor sub forma miscatorului (fiind active acum, in acest loc, diferentialele [eterogene]
specifice noii existente primite).

Primul caz pare greu de inteles, cel putin pentru mine; cel de-al doilea ridica

alte probleme si necesitatea altor lamuriri, ramanand totusi posibil. Intrebarea, redusa, este: Anuleaza sistemul
filosofic blagian miscarea ca existenta?