Semantica enunțului

Introducere în teoria lingvistică

Ca ştiinţă, lingvistica semantică (cf. gr. σημαντικός „semnificație, înțeles”) se dezvoltă la

începutul secolului al XIX-lea1 şi se constituie ca o ştiinţă de răscruce a secolului al XX-lea. Este o
ramură a lingvisticii care studiază sensul cuvintelor şi al propoziţiilor, având ca scop să clarifice în
ce măsură sensul şi semnificația noţiunilor complexe pot fi derivate din simbolurile cele mai simple
ale limbajului, sprijinindu-se pe regulile sintaxei, fără însă a se identifica cu aceasta2.
Problema sensului cuvintelor vizează mai multe discipline: lingvistică, logica, sociologia,
antropologia. Scopul oricărei semantici lingvistice este de a descrie şi de a explica semnificaţia la
diferitele niveluri ale limbii. Semantica „operează” cu o serie de unităţi, al căror inventar este
imposibil de stabilit, dar se pot inventaria mecanismele care duc la obţinerea sensului.

Sens vs semnificaţie
Noţiunile de sens şi de semnificaţie primesc accepţiuni diferite (în funcţie de Şcolile
lingvistice care le iau în considerare). Cei doi termeni: sens şi semnificaţie sunt folosiţi aproape
sinonim, pentru a desemna aceeaşi realitate lingvistică.
În secolul al III-lea î.Hr., Sfântul Augustin lua în discuţie dificultăţile de definire a sensului.
Filosoful austriac Ludwig Wittgenstein, în lucrarea Tractatus Logico-Philosophicus (1921)3, susţine
că numai în context cuvântul capătă sens. Wittgenstein preciza, de asemenea, că semnul lingvistic
este inert şi numai utilizarea „îi dă viaţă”. Lingvistul Roman Jakobson susţine aceeaşi idee: sensul
cuvântului este perceptibil numai în procesul de comunicare. Pentru Hans-Martin Gauger (autorul
lucrării Wort und Sprache: Sprachwissenschaftliche Grundfragen) sensul se formează prin
experienţa dobândită în actul comunicării. Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure este de părere
că sensul se identifică cu semnificatul şi este perceput ca imaginea mentală ataşată semnificantului 4.
Pentru semioticianul francez Roland Barhes, semnificaţia este un act al cărui produs este semnul, iar
pentru Zellig Sabbettai Harris, purtătorul de cuvânt al distribuţionaliştilor americani, sensul
reprezintă o funcţie a distribuţiei – numai contextul lexical şi cel sintactic concură la stabilirea

1
„ (...) semantica este ultima creată, acesta fiind şi unul dintre motivele considerării ei ca «rudă săracă» a lingvisticii.”
(DSL, 2001, p. 459-460).
2
Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Semantic%C4%83/07.12.2013.
3
Culegere de prelegeri şi notiţe publicată postum.
4
Semnul este un termen de referinţă în orice ştiinţă a limbajului, utilizat cu diferite sensuri: „a) reuniunea celor două
laturi, semnificant şi semnificat; b) relaţia dintre semnificant şi semnificat; c) în interpretări mai izolate, semnul se
reduce la semnificant” (DSL, 2001, p. 466). Aşadar, semnul lingvistic este o entitate care uneşte un concept (semnificat)
şi o imagine acustică (semnificant) – adică posedă două feţe indestructibile.
sensului. Adam Schaff susţine că noţiunile de bază ale oricărei comunicări sunt: semnul, limbajul şi
semnificaţia. Pentru el, semnificaţia este relaţia dintre persoanele care comunică cu ajutorul
semnelor.
În ciuda diferenţelor de definire, toţi lingviştii sunt de acord că sensul este propriu sistemului
lingvistic al oricărei limbi. Totuşi, problema semnificaţiei nu poate fi înţeleasă în afara procesului
de comunicare; aceasta este posibilă numai dacă persoanele care comunică sesizează într-un mod
aproape identic semnificaţia semnelor folosite. Semnificaţia reprezintă şi sensul situaţional5.
Distincţia sens – semnificaţie este, de fapt, una pur operaţională, metodologică. Paul Grice 6
susţine că există un sens convenţional şi o semnificaţie ce reprezintă sensul nonconvenţional.
Semnificaţia este rezultatul: a) sensului cuvintelor care alcătuiesc enunţul, adică sensul propriu al
enunţului; b) implicaţiilor convenţionale (adică implicaţiile sensului cuvintelor); c) implicaţiilor
conversaţionale (produse de actul enunţării, într-o situaţie dată). Componentele care formează
semnificaţia unui enunţ sunt: explicitul, ceea ce este spus într-o manieră explicită; implicitul, ceea
ce este implicat, în mod general, în oricare circumstanţă şi ceea ce este implicat ocazional într-o
situaţie de comunicare dată.
Așadar, definirea conceptului de sens este destul de greu de făcut, iar problemele legate de
„semnificaţie/sens presupun abordări variate, complexe şi dificile, nu în ultimul rând pentru că
implică şi alte perspective decât cea lingvistică”7. Sensul poate fi explicat printr-o definiţie
ostensivă (cf. lat. ostendere „a arăta”) – de exemplu, sensul cuvântului câine indică realitatea
obiectivă câine. Aşadar, sensul este rezultatul unei obişnuinţe, al unei repetări contextuale şi
situaţionale, adică sensul cuvintelor se desemnifică, întrucât oricine învaţă o limbă începe să
cunoască mai bine sistemul limbii respective.
În ciuda faptului că accepţiunile sensului sunt numeroase şi controversate, va fi luată ca reper
definiţia dată de Emanuel Vasiliu: „Corelaţia care se stabileşte în mod convenţional, stabil şi
explicit, între o secvenţă de sunete şi un fapt sau o situaţie reală poate servi ca o definiţie
aproximativă, provizorie şi neformală, pentru ceea ce în mod curent numim sens sau semnificaţie”8.
Având ca punct de plecare această definiţie, se pune întrebarea: cum se ajunge la asocierea
unui nume cu un sens? Răspunsul este următorul: se creează cuvinte pentru a denumi lucrurile,
deoarece acestea fie nu au nume, fie numele pe care îl au nu este relevant9.
5
O afirmaţie ca: E bine. exprimă un rezultat favorabil, dar, cu o intonaţie deosebită, poate marca şi un sens contrar.
6
Una dintre cele mai importante contribuţii a lui Grice la studiul limbajului este teoria asupra sensului, pe care o
dezvoltă în articolul Meaning, scris în 1948 şi publicat în 1957.
7
Bidu-Vrănceanu, Forăscu, 2005, p. 28.
„În analiza semică, semul sau componenta de sens este problema de bază, iar delimitarea şi formularea semelor este o
procedură dificilă, uneori complexă, direct influenţată de paradigma descrisă şi de alţi factori (în primul rând
extralingvistici).” (Bidu-Vrănceanu, 2008, p. 21)
8
Vasiliu, Emanuel, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti, 1984, p. 12.
9
„(...) sensul cuvintelor rezultă dintr-un dublu proces: nominalizarea şi evoluţia spontană a valorilor semantice; cele
două fenomene sunt complementare şi independente, dar ele trebuie distinse.” (Bechet, Florica, Lexicologie semantică
 Sensul nu poate fi definit prin noţiune, pentru că nu toate cuvintele exprimă noţiuni. Dar,
chiar şi în cazul cuvintelor cărora le corespund noţiuni, „identificarea sensului cu noţiunea, a unei
categorii lingvistice cu o categorie logică trebuie pusă sub semnul întrebării” 10. Aşadar, studiul
sensului nu vizează numai sfera explicitului, ci urmăreşte să cuprindă şi elementele proprii ale
semnificaţiei, în care se regăseşte implicitul, presupoziţia.
Prin urmare, orice teorie semantică trebuie: să caracterizeze sensul oricărui morfem, oricărei
fraze şi/sau al oricărui enunţ; să ofere o caracterizare a claselor naturale semantice; să permită
previziunea comportamentului sintactic al fiecărui element, pornind de la sensul său; să ofere un
sistem coerent de reprezentare a sensului, capabil să permită precizarea comportamentului logic al
fiecărui element al limbii.
În teoria clasică a comunicării, actul semic este privit din punctul de vedere al
locutorului/emiţătorului şi al interlocutorului/receptorului. Depăşind nivelul strict lexical, trecând la
nivelurile superioare ale enunţului şi ale enunţării, semantica pune în lumină implicitul şi explicitul
semnificaţiei, datorită prezenţei în limbă a elementelor simbolice.
Semioticianul şi filosoful Charles William Morris, într-o lucrare fundamentală, Writings on
the General Theory of Signs11 (1971), face distincţia între sintaxă, semantică şi pragmatică. Obiectul
sintaxei îl constituie studiul frazei; pragmatica se ocupă cu studiul actelor de limbaj şi al contextelor
în care acestea sunt produse, iar semantica „analizează” studiul semnificaţiei semnelor. Pragmatica,
în aspectele sale fundamentale, este integrată semanticii, pentru că mecanismele generatoare de sens
nu pot fi descrise fără a se face referire la elemente ale pragmaticii; la rândul ei, semnatica devine o
componentă centrală a oricărei teorii generale a limbajului.

latină, Bucureşti, 2008, p. 134)

10
Stati, Sorin, Interferenţe lingvistice, Bucureşti, 1971, p. 198.
11
Writings on the General Theory of Signs este o colecţie de scrieri de smiotică şi de teorie a limbii; prima parte,
Foundations of the Theory of Signs, este scrisă în 1938, partea a doua, Signs, Language, and Behavior, în 1946, iar cea
de-a treia parte Five Semiotical Studies (care include capitolul Signification and Significance), în 1964. Cf.
http://www.angelfire.com/md2/timewarp/morris.html/23.10.2014.