Probleme privind sensul cuvintelor

Problemele privind sensul cuvintelor sunt mai complexe decât cele referitoare la forma
cuvintelor şi se rezolvă de multe ori nu prin tranşarea în corect şi incorect, ci prin aprecierea ca
adecvat, mai puţin adecvat, sau neadecvat. Deşi în majoritatea cazurilor intervin şi aspecte de
natură formală, argumentele hotărâtoare în adoptarea unei soluţii sunt de natură semantică.
Principalele categorii de probleme vizează cunoaşterea şi folosirea corectă a sensului, distincţia
semantică precisă între termeni, compatibilitatea semantică a îmbinărilor de cuvinte, selecţia şi
dozarea lexicală adecvată specificului fiecărui text.
Greşeli de semantizare se produc îndeosebi în legătură cu neologismele, al căror sens nu este
cunoscut cu precizie de către vorbitorii cu o cultură lexicală insuficientă (care nu se găsesc numai
printre oamenii cu nivel socioprofesional modest). De fapt, este vorba de confuzii lexicale de
diverse tipuri. Prezentăm mai jos câteva.
Confuziile paronimice sunt cele mai frecvente confuzii lexicale, fiind datorate marii
asemănări formale a cuvintelor implicate în relaţia paronimică. Iată câteva perechi de cuvinte
folosite unul în locul altuia: alienare – alienţie, comunicare – comunicaţie, concesie – concesiune,
consultare – consultaţie, corectare – corectură, derivare – derivaţie, manifestare – manifestaţie,
instrucţie – instrucţiune – instruire, secţie – secţiune, final – finalitate, complement – compliment,
arbitral – arbitrar, original – originar, inovator – novator, enerva – inerva, finit – finisat, simplu –
simplist, fortuit – foţat, inveterat – înveterat, releva – revela, investi – învesti, insera – însera,
euforie – eufonie. Fenomenul care determină confuzia între astfel de cuvinte este atracţia
paronimică, adică atragerea unui cuvânt mai puţin folosit de către paronimul său mai familiar
vorbitorilor. Astfel, a apropria „a-şi însuşi lucruri sau bunuri străine” este atras de mult mai
cunoscutul a apropia „a aduce mai aproape”. Un fenomen mai complex din punct de vedere
lingvistic îl reprezintă etimologia populară, care constă în deformarea unui cuvânt sub influenţa
altui cuvânt care este considerat în mod greşit, ca fiind baza (sau etimonul) celui dintâi:
remuneraţie este transformat în renumeraţie, pentru că se crede că derivă din număr; reclamaţie
devine lăcrămaţie, prin asociere etimologică greşită cu lacrimă.
Necunoaşterea exactă a sensului unor cuvinte duce la decodarea greşită a disponibilităţilor
semantice de asociere ale acestora şi, în consecinţă, la combinaţii semantice eronate sau neclare.
Deficienţele provin din suprapunerea inutilă a unor sensuri sau din incompatibilitatea semantică a
membrilor unor îmbinări lexicale.
Pleonasmul reprezintă întrebuinţarea în anumite combinaţii lexicale a unor cuvinte care
repetă nemotivat şi inutil aceeaşi idee. Câteva exemple: a repeta din nou, exemplu pilduitor,
sentimente sufleteşti, a aduce la acelaşi numitor comun, scurtă alocuţiune, a schiţa sumar, a
prefera mai bine, a extermina în masă, a urma în continuare, însă totuşi, a colabora împreună,
stimă şi respect. Există construcţii pleonastice între cuvinte simple şi unităţi frazeologice: mijloace
mass-media (media provine din latină, unde înseamnă „mijloace”). Faţă de exemplele de mai sus,
care sunt întotdeauna greşeli de exprimare, există situaţii intermediare, în care suprapunerea
semantică poate avea la bază intenţia stilistică de a se insista asupra unei idei sau necesitatea
fluenţei lexicosintactice: cobori în jos, Luceafăr blând; a aduce o contribuţie; am văzut cu ochii
mei; a escalada un zid; perspective de viitor.
Contradictio in adiecto (nonsensul sau contradicţia în termeni) este greşeala care provine
din alăturarea unor cuvinte cu sens opus, incompatibile între ele: aragaz electric, întrajutorarea
unilaterală, bicicletă cu trei roţi, recentul turneu ce urmează a fi întreprins, X a fost sinucis,
priveşte retrospectiv spre viitor, destul de insuficient, bârfă laudativă, bifurcarea drumului în trei,
mă autosugestionează, greşeală ortografică.
Dezacordul semantic (incompatibilitatea semantică) între cuvinte se produce atunci când
ele se combină fără a se ţine seama de disponibilităţile (respectiv restricţiile) semantice ale acestora
privind asocierea sintactică. În ultimă instanţă, acest gen de abateri se datorează cunoaşterii
insuficiente a sensului cuvintelor (în care, de fapt, e cuprinsă restricţia semantică). De exemplu,
când se spune că nişte tineri sunt bine alcătuiţi fizic se neglijează restricţia termenului alcătuiţi
privind „gruparea de elemente combinate”, pe care o au sinonimele sale, mult mai potrivite în
contextul dat, făcuţi, respectiv formaţi. Alte câteva exemple: se desfăşoară în faţa lor un cadru
impresionant (verbul arată o mişcare, substantivul se referă la ceva „fix”), are o statură magistrală
(substantivul se referă la dimensiuni, adjectivul la „măiestrie, creativitate”), cineva infirmă
constatarea (primul cuvânt înseamnă „a dovedi ca neadevărat”, iar al doilea „stabilirea realităţii
unui lucru, a adevărului unui fapt”), şi-a adjudecat premiul (verbul înseamnă „a atribui un bun
aceluia care a oferit mai mult la o licitaţie”), câştigă cursa confortabil (confortabil înseamnă „care
oferă confort”, nu „fără efort”, aşa cum cred, probabil, cei care utilizează construcţia). O mare parte
a dezacordurilor semantice se referă la folosirea neologismelor, care, fiind mai noi în limbă, au
sensuri restricţionare (prezintă mai multe restricţii de combinare) decât sinonimele lor cu mai veche
carieră în vocabular. Fiind puse neatent în locul acestora în diverse contexte, creează compatibilităţi
supărătoare1.
Căutarea cu orice preţ a unor termeni „culţi”, „radicali” şi evitarea cuvintelor obişnuite,
considerate banale, inclusiv în contexte care nu solicită aceste exigenţe, este denumită cultism şi
reprezintă o deficienţă de exprimare.
Alteori, sunt înlocuite nepotrivit neologisme între ele: autorul a creionat (în loc de a schiţat)
o compoziţie reuşită, a întreprinde demersuri (în loc de măsuri), a tensionat eforturile (în loc de a
intensificat); sau cuvintele vechi între ele: după cum cunoaştem... (în loc de ştim).
Artificioasă apare şi folosirea insistentă în contexte nespecifice, a unor arhaisme: cum
tălmăciţi această situaţie? (în loc de interpretaţi), statornicia vieţii teatrale (în loc de impunerea
sau consolidarea). Până de curând, acest manierism al cuvintelor cu iz vechi, nobil, abunda în
textele de tot felul, fapt ce le face acum desuete, chiar în contextele în care s-ar potrivi. Derivatele
noi sunt şi ele frecvent folosite în îmbinări nu întotdeauna corespunzătoare. Graţiozitate,
rigurozitate, vigurozitate înlocuiesc nemotivat sinonimele mai vechi (şi mai potrivite) graţie,
rigoare, vigoare. Se ajunge chiar la creaţii rebarbative cu acest sufix: amicalitate, artisticitate.
Formaţiile uzitare, contextuare, esenţializare deranjează şi ele, uneori, prin folosirea abuzivă în
locul sinonimelor lor foarte clare şi active: folosire (utilizare), situare în context, rezumare. Alte
sufixe aflate în expansiune, de multe ori nemotivată, sunt: -al (centripetal), -ic (filmic, poemic), -tor
(aparţinător, întârzietor, rezolvitor), -ist (sunetist, luminist).
Evident, nu toate exemplele de mai sus pot fi considerate greşeli. Unele sunt stângăcii sau
excese (abuzuri) lexicale, supărătoare mai ales pentru vorbitorii cu o cultură lingvistică nuanţată,
care trebuie să fie arbitrii înnoirii şi funcţionării lexicului (cel puţin până la impunerea în uz a
formelor, inclusiv aberante, aşa cum se mai întâmplă). Esenţială pentru evitarea unor greşeli sau
nereuşite în combinarea cuvintelor rămâne cunoaşterea corectă şi completă a sensului cuvintelor
1
Exemple: fermoarul nu circulă, ceasul staţionează, cântecul debutează cu o notă înaltă, am servit fiecare câte
o prăjitură (a servi înseamnă „a oferi altuia”).
(mai ales a celor noi) şi a raporturilor semantice ale acestora (îndeosebi sinonimice, antonimice şi
paronimice) cu alte cuvinte. Competenţa lingvistică pretinde, în acest caz, pe lângă semantizarea
precisă a cuvintelor, însuşirea valenţelor (disponibilităţilor) şi a restricţiilor de combinare a acestora.
Unii specialişti au propus constituirea unui compartiment distinct al lexicologiei, dedicat
combinatoricii lexicale (mai exact semantice), aflat în corelaţie cu sintaxa, care studiază îmbinarea
gramaticală a unităţilor lexicale şi supralexicale.
Adecvarea cuvântului la specificul stilistic al textului este o exigenţă de rafinament a
selecţiei lexicale. Poate fi considerată o formă de compatibilitate, dar, spre deosebire de aceasta,
care se manifestă la nivelul relaţiei bilaterale, în sintagmă sau în propoziţie, adecvarea se raportează
la text (care are ca nivel minim fraza), într-o relaţie multilaterală şi difuză (potrivirea este apreciată
în raport cu toate componentele textului şi cu textul în ansamblul său). Disponibilităţile
combinatorii, rezultate ale impactului virtualităţilor semantice ale cuvintelor în diverse contexte,
privesc conotaţiile stilistice. Acestea trebuie să fie adecvate stilului care marchează textul în care
este introdus cuvântul şi care, la rândul lui, este dependent de specificul conţinutului de idei
transmis, de autorul textului, de receptorii săi, şi de situaţia în care se produce comunicarea.
Diferenţierea (sau marcarea stilistică) se produce pe mai multe axe: niveluri sau registre stilistice,
stiluri funcţionale, domenii profesionale, axa temporală, răspândirea teritorială, raportarea la
normele literare, frecvenţa utilizării cuvântului, atitudinea afectivă.
Nivelurile stilistice definesc gradul de marcare stilistică a unui text: nivelul stilistic neutru este
nemarcat stilistic (sau este marcat zero, cum se mai spune) şi, de aceea, solicită cuvinte (sau, mai
precis, sensuri) fără conotaţii stilistice (casă, carte, a mânca, a vorbi); nivelul stilistic înalt (solemn,
livresc) prezintă conotaţii stilistice marcate /pozitiv/ datorită sferei „selecte” de întrebuinţare (unele
sunt poetice – chip, diafan, flamură, genune –, altele au „aureolă” ştiinţifică – substanţă, sistem,
paradigmă, entropie –, altele poartă pecetea „prestigiului” juridic-administrativ: conformitate,
legal, normă, consecinţă etc.); nivelurile colcvial şi familiar sunt marcate, în general, negativ (a
căpăta, a bârfi, chiul, hodorog, moacă, ciocoflender).
Frecvenţa folosirii în vorbire marchează stilistic cuvintele. Din acest punct de vedere, unele
fac parte din lexicul uzual şi pot fi utilizate într-o gamă largă de texte, altele sunt cuvinte ocazionale
sau rare şi trebuie folosite cu precauţie, numai în texte cu care se „asortează” tematic. Încărcarea
excesivă a unui text cu o anumită categorie lexicală constituie un abuz (cel mai adesea apar
abuzurile de neologisme, de termeni profesionali sau de elemente colocviale).
Atitudinea afectivă se regăseşte în lexic prin conotaţiile favorabile sau nefavorabile. Exemple:
maestru, profesionalism, ţinută, verticalitate, umanitar, conciliere, democraţie (pentru prima
categorie), totalitar, dictatură, diletantism, mâncău, ofiţeraş, zurbagiu (pentru a doua categorie).
Stratificările lexical-stilistice schiţate mai sus nu formează sisteme închise, izolate, ci sfere în
continuă interacţiune şi schimbare. Există chiar fluxuri preferenţiale de circulaţie a împrumutului
dintr-o variantă stilistică în alta. În limba actuală, de pildă, lexicul informaticii şi al comunicării, al
managementului, terminologia financiar-contabilă, numele proprii constituie surse de iradiere în
diverse limbaje, chiar în cele mai îndepărtate ca specific de domeniile menţionate (cum ar fi cultura,
învățământul, arta).
A folosi cuvinte adecvate unui text înseamnă să ştii să comunici (în scris şi/sau oral) nuanţat
şi rafinat, să te exprimi precis, să respecţi cerinţele de puritate şi proprietate stilistică. Acest lucru se
învaţă printr-o îndelungată practică a folosirii cuvântului în diverse texte şi contexte. Condiţia de
bază pentru a putea da curs unei astfel de preocupări o reprezintă cunoaşterea „intimităţilor”
semantico-stilistice ale cuvintelor, lărgirea şi rafinarea permanentă a vocabularului propriu.
Performanţa comunicativă se poate obţine aşadar prin exerciţiu intens, dar ea e condiţionată strâns
de optimizarea competenţei lingvistice.