Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

Referat pe tema:
,,Felurile şi funcţiile limbajului”

A elaborat studenta: Ureche Gabriela

Grupa 202 B
A examinat: Rusu Elena,
lector superior

-Chișinău,2018-
 CUPRINS

Tema 1. Noțiuni despre limbă și limbaj

Tema 2. Funcțiile limbajului
Tema 3. Formele de limbaj și clasificarea lor
 Tema 1. NOȚIUNEA DE LIMBĂ ȘI LIMBAJ

Cele mai comode şi eficiente semne sunt cuvintele. Ele alcătuiesc limba. Dar limba este
compusă nu numai din cuvinte.
Limba este sistem de semne verbale (cuvinte) şi de reguli care prescriu proceduri de
utilizare a semnelor, cu ajutorul cărora pot fi elaborate un număr infinit de enunţuri.

Ce este limbajul?
Limbajul este procesul psihic de utilizare a limbii în vederea realizării funcţiei de
comunicare, cunoaştere sau reglare.
Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit in
comunicarea interumană.
Limbajul mai poate fi definit ca un vehicul ce transporta intenţii, atitudini, un mijloc de
transmisie ă informaţiilor, care circula fără rezistenta de la un sistem cognitiv la altul.
S.L. Rubinstein a formulat o definiţie a limbajului foarte scurtă, dar foarte cuprinzătoare:
„Limbajul, scrie el, este limba in acţiune”.
Pentru a nu greşi la identificarea noţiunilor de limbă şi limbaj să examinăm tabelul 1. unde
ambele noţiuni stau faţă în faţă, oferindu-ne oportunitatea de a le compara una cu alta şi a
stabili specificul fiecărei.

Limba Limbaj
Este sistem de semne și reguli Este proces psihic
Este elaborat de o comunitate(națiune) Este elaborat de o persoană anume
Are caracter abstract Are caracter concret
Este studiată de lingvistică Este studiat de psihologie
Tabelul 1. Prezentarea comparativă a conceptelor despre limbă și limbaj

Tema 2.FUNCȚIILE LIMBAJULUI

Psihologia contemporană consideră că limbajul îndeplineşte o multitudine de funcţii, dintre

care cele mai importante sunt trei: funcţia de comunicare, funcţia cognitivă şi funcţia
reglatoare. Prima şi cea mai importantă este funcţia de comunicare.
Limbajul în această funcţie constituie un proces de stabilire şi gestionare a relaţiilor
dintre oameni cu ajutorul limbii.
Pot fi identificate trei avantaje pe care limbajul si comunicarea le aduc omului:
a) Îi permite să trăiască alâturi şi împreună cu alţii, să ia poziţie faţă de alţii, să se adapteze
situaţiilor noi, să ţină seama de experienţa altora, să o asimileze, dacă e cazul şi e necesar.
b) Prin comunicare, individul se face cunoscut altora, dar şi sieşi, îşi corijează o serie de
percepţii şi
atitudini eronate, se introspectează şi se poate înţelege mai bine pe sine.
c) Comunicarea răspunde nevoii omului de a fi apreciat, prin intermediul ei el atrage atenţia
altora
asupra sa, implicit, afirmându-se şi punându-se în valoare.
Psihologul rus A. A. Leontiev numeşte limbajul în funcţia lui de comunicare activitate
verbală.
Teoria lui A.A. Leontiev o vom studia în cadrul unei lecţii aparte.
A doua funcţie importantă a limbajului este cea cognitivă. Vom observa două aspecte în
utilizarea
limbajului în funcţia cognitivă.
Primul aspect îl constatăm atunci când limbajul joacă rolul de mijlocitor al proceselor
psihice cognitive şi face posibilă declanşarea şi buna desfăşurare a acestor procese. Gândirea
este imposibilă fără limbaj, limbajul este mecanismul psihologic de bază al gândirii. Nici
memoria, memoria logică, bunăoară,nu poate exista şi nu poate activa în afara limbajului.
Limbajul îndeplineşte rolul de ax al întregului sistem psihic uman şi-i face posibilă
funcţionarea.
Al doilea aspect e legat de activităţile didactice când învăţătorul sau profesorul cu ajutorul
limbajului le formează elevilor şi studenţilor cunoştinţe. Jinkin, cunoscut psiholog rus, numea
limbajul în funcţia cognitivă transmiţător de informaţii. Într-adevăr, profesorul transmite
cunoştinţe studenţilor prin prelegere, comunicare, discuţie, pe scurt, prin cuvânt.
A treia funcţie principală a limbajului este funcţia de reglare. Omul trăieşte în societate, în
grupuri şi mereu este pus în situaţia să se adapteze la alţii, să le influenţeze comportamentele,
atitudinile şi sentimentele.
,,Rog să ştergeţi tabla!” se adresează învăţătorul unui elev şi drept răspuns elevul şterge tabla.
Ce a făcut învăţătorul? A determinat un act dezirabil pentru el – ştergerea tablei. Funcţia de
reglare observăm atunci când o persoană produce comportamente şi luări de atitudini la o altă
persoană prin sugestii, rugăminţi, aluzii, îndemnuri sau prin mijloace verbale mai directe şi
mai dure cum sunt ordinele, dispoziţiile, comenzile. Omul prin limbaj influenţează nu numai
comportamentul altor oameni, ci şi pe al său propriu prin autosugestie, autocomandă,
autoîndemn. Luria, un mare psiholog rus, afirma că voinţa se produce prin limbaj. Omul îşi
adresează sieşi anumite porunci şi se determină prin cuvinte autostimulatoare să îndeplinească
ceea ce şi-a propus.

Alte funcţii.
4. Funcţia afectivă a limbajului constă în exprimarea spontană a emoţiilor şi impulsurilor,
sub forma intonaţiilor, modificărilor de timbru, mimică, gesticulaţie sau chiar strigăt şi
interjecţie, ca în stările de mare încărcătură emoţională. Este o dimensiune a limbajului care
se leagă de formele mai primitive de expresie, dar la care limbajul evoluat a adăugat nuanţe şi
modulări specifice, prin care putem citi aspectele implicite ale comunicării. La acestea
adăugăm că orice comunicare implică, pe lângă mesajul principal (cel mai adesea
informaţional-cognitiv) un conţinut afectiv, căci vrem să influenţăm conduita cuiva, să
obţinem ceva, să declanşăm o schimbare de conduită, adică să determine o rezonanţă între noi
şi interlocutor.
5. Funcţia persuasivă a limbajului, care presupune deliberat convingerea, influenţarea,
modificarea celuilalt. În psihoterapie deseori sugestia foloseşte această pătrundere afectivă,
creată prin limbaj, pentru a genera o schimbare de optică, de convingere sau de atitudine.
6. Funcţia ludică apare de timpuriu în jocul copilului, care dezvoltă plăcerea de a fi cauză
operând nu numai asupra obiectelor, ci şi asupra cuvintelor. Funcţia ludică exprimă, pe de o
parte, contribuţia acumulărilor inconştiente în auto-generarea limbajului la copil, pe de altă
parte rolul elementelor implicite ale cuvintelor (rima, aliteraţia, asonanţele, reduplicările,
unificările prin contiguitate). La adult jocurile de cuvinte, plăcerile savante legate de
rezolvarea integramelor, imaginile poetice vor prelua de la copil cele două caracteristici
fundamentale: ideea de joc cu cuvintele (prin care istoric este transformat în … isteric), şi
contribuţia sensurilor conotative, secundare, depozitate în inconştient, care oferă de multe ori
o combinatorică la distanţă, surprinzătoare, neobişnuită.
7. Funcţia magică este aceea prin care cuvântul a fost considerat constant a avea o putere
incantatorie, de vrajă, de unde utilizarea lui mistică: detaşându-se de lucru, cuvântul pare a-l
domina cu uşurinţă, a-l guverna. El spune ceea ce nu există încă şi reînvie ceea ce a dispărut.
Aceasta poate fi explicaţia pentru care multe mitologii au făcut din forţa magică a
cuvântului izvorul creator al lumii (la început a fost cuvântul, spune şi Biblia). Această forţă
elementară generatoare a lumii este chiar temeiul creaţiei poetice. Lucian Blaga susţinea, în
acest context, că nu toate cuvintele au această forţă, utilizarea continuă le-a tocit şi le-a golit
de puterile de la începuturi, rostul poetului fiind acela de a le curăţa şi reda forţa lor generică,
elementară.

Tema 3. FORMELE DE LIMBAJ ȘI CARACTERISTICA LOR

Există mai multe forme de limbaj: limbaj exterior – limbaj interior, limbaj oral – limbaj
scris etc.
Pentru a face ordine în cunoştinţele noastre despre limbaj, este necesar să clasificăm
formele de limbaj.
Operaţia clasificare se face în baza unor anumite criterii sau principii. Vom proceda astfel:
vom stabili mai întâi criteriul pe care îl vom pune la baza clasificării, apoi vom determina
formele limbajului care vor rezulta din clasificare şi le vom descrie.

Clasificarea 1. Criteriul: Direcţia limbajului ca proces.

Limbajul poate să se mişte în două sensuri: dinspre mesaj spre enunţ (mesaj → enunţ) sau
dinspre enunţ spre mesaj (enunţ → mesaj). După acest criteriu distingem: limbajul expresiv şi
limbajul impresiv. Clasificarea îi aparţine lui A.R.Luria (1902 - 1977), mare psiholog rus,
profesor la Universitatea de Stat ”Lomonosov” din Moscova.
Limbajul expresiv este limbajul pe care-l produce emiţătorul şi are drept scop elaborarea
mesajelor şi transmiterea lor către receptor.
Limbajul expresiv parcurge în derularea sa următoarele faze: Apariţia intenţiei verbale.
Intenţia verbală înseamnă impulsul de a comunica ceva: a apărut o idee, o întrebare, o
nelinişte etc. şi subiectul simte nevoia s-o comunice.
Elaborarea mesajului. Mesaj este aceea ce trebuie comunicat: gânduri, sentimente,
nedumeriri, probleme. El formează conţinutul comunicării. După natura sa psihologică
mesajul este general şi abstract, ţine de ceea ce numim «gândirea pură». La sfârşit de această
fază subiectul ştie ce are de comunicat şi transmis altora.
Programarea interioară a mesajului. Se elaborează schema mesajului; gândurile, trăirile
etc şi se pun într-o anumită ordine (plan).
Programarea exterioară: exprimarea mesajului în enunţ, alcătuirea propoziţiilor şi frazelor
prin aplicarea regulilor de semantică şi gramatică.
N. Chomsky, mare psiholingvist american (născut 1928), afirmă că elaborarea limbajului
presupune producerea a două structuri: 1) structura de suprafaţă şi 2) structura de profunzime.
Structura de suprafaţă înseamnă enunţul în existenţa lui reală, format din cuvinte organizate
conform regulilor. Ea reprezintă de fapt un mesaj codificat verbal, prin cuvinte şi fraze.
Structura de profunzime o formează sensurile, semnificaţiile, într-un cuvânt, mesajele.
Structura de suprafaţă ţine de limbă şi ele sunt produsul limbii concrete (limbii române, limbii
ruse sau altei limbi).Structura de profunzime este o emanaţie a intelectului, care e o facultate
mintală general umană. Limba are naţionalitate, adică o putem raporta la o anumită
naţionalitate, în timp ce intelectul este universal şi general uman, el nu are naţionalitate pentru
că el aparţine omului ca specie.
 Limbajul impresiv este limbajul produs de receptor şi constă în perceperea enunţurilor şi
înţelegerea mesajelor pe care ele le exprimă .
Fazele limbajului impresiv sunt:
7. Perceperea enunţului.
8. Decodarea enunţului.
9. Extragerea mesajului (Ce a spus sau ce a scris?).
10. Determinarea intenţiei verbale (De ce a spus cutare vorbă? Ce, de fapt, a vrut să spună
cutare?)

Clasificarea 2. Criteriul: natura codului utilizat, forma semnificanţilor.

Cele mai utilizate coduri sunt sunetele (fonemele) şi literele (grafemele).

După acest criteriu distingem: limbajul oral / limbajul scris.

Limbajul care utilizează sunetele ca formă de exprimare este limbajul oral. Cuvântul
„oral” provine de la cuvântul latin „oris” care înseamnă „gură”.”
Limbajul care utilizează literele pentru a exprima mesaje este limbajul scris. Pentru a
ne face o idee mai clară despre ce e limbajul oral şi ce e limbajul scris să consultăm tabelul.

Tabelul 1. Caracteristicile limbajului oral şi scris

Limbajul oral Limbajul scris

Utilizează codul fonematic (sunete)
Este efemer (trecător)
Se produce spontan
Apare în mod firesc în cadrul comunicării
(deci, este natural)
Are viteză de producere mare
Receptorul este prezent, este de faţă.
Este econom din punct de vedere psihologic
şi fiziologic (nu se cheltuie multă energie)
Este uşor în utilizare
Utilizează codul grafic (litere)
Este durabil („Ce scrii cu peniţa nu tai cu
bărdiţa”)
Este elaborat, gândit, planificat
Este format şi cultivat special la şcoală (deci,
este artificial)
Are viteză de producere mică
Receptorul nu este de faţă (subiectul e singur
în faţa colii albe de hârtie)
Este costisitor din punct de vedere psihologic
şi fiziologic (se cheltuie multă energie, timp)
Este dificil de utilizat, de învăţat

Clasificarea 3. Criteriul: destinaţia mesajului.

Un mesaj poate avea două destinaţii: pentru sine („uz intern”) şi pentru alţii („uz extern”).
După acest criteriu distingem: limbajul exterior şi limbajul interior.
Limbajul interior este un limbaj pentru sine. Subiectul produce enunţul pentru sine. El este
în acelaşi timp şi emiţător, şi receptor. Ca Narcis al lui Eminescu: „El fu iubitul, el fu sieşi
iubitoriu”. Limbajul exterior este un limbaj pentru alţii. Este limbaj social. Emiţătorul şi
receptorul sunt persoane diferite.
Limbajul exterior îndeplineşte în mod preponderent funcţia de comunicare, în timp ce
limbajul interior excelează în funcţia cognitivă (ca mecanism psihologic al gândirii, în
deosebi). Limbajul interior se realizează şi se prezintă în formă de monolog interior sau dialog
cu sine însuşi.
E.N.Sokolov, psihofiziolog rus, care a studiat mecanismele fiziologice ale limbajului,
afirma că limbajul interior îşi trădează existenţa şi funcţionarea sa prin mişcări ale aparatului
fonator şi că aceste mişcări pot fi înregistrate cu ajutorul unui aparat care se numeşte miograf.
Astfel el a descoperit fenomenul de subvocalizare (articularea neauzită a sunetelor vorbirii)
care constituie expresia fiziologică a limbajului interior.
Să procedăm acum la analiza comparativă a limbajului exterior şi a celui scris ajutaţi fiind
de tabelul de mai jos.

Tabelul 2. Caracteristicile limbajului exterior şi interior

Limbaj exterior Limbaj interior

Este sonor, deci perceptibil Este asonor, deci imperceptibil (nu-l auzim)
Este desfăşurat (ca să-l înţeleagă celălalt) Este redus, omisiv
Are viteză relativ mică Are viteză relativ mare
Are caracter social Are caracter individual

Clasificarea 4. Criteriul: numărul de subiecţi implicaţi în procesul limbajului.

După acest criteriu distingem: limbajul monologat şi limbajul dialogat.
Limbajul monologat este limbajul produs de o singură persoană.
Cuvântul „monologat” provine de la combinarea a două cuvinte: „monos” ce însemna în
greaca veche „unu” şi „logos” – cuvânt. Autorul limbajului monologat este emiţătorul.
Produsele limbajului monologat sunt cuvântările, discursurile, prelegerile, alocuţiunile.
Limbajul dialogat este limbajul folosit în conversaţie. Este un limbaj de grup. Autorul lui este
un grup uman, un subiect colectiv. Termenul provine de la cuvântul latin „dialogus” care
însemna „conversaţie”.
Formele pe care le ia limbajul dialogat pot fi conversaţia, discuţia, polemica, cearta şi a.
Consultarea tabelului ne va permite să ne facem mai clare conceptele de limbaj exterior şi
interior.

Tabelul 3. Caracteristicile limbajului monologat şi dialogat

Limbaj monologat Limbaj dialogat

Produs de un singur subiect
Este activ (planifică, realizează, evaluează)
Este elaborat (presupune pregătire)
Este cultivat special (la şcoală, curs de
retorică)
Este necesară autostimularea
Este mai dificil în utilizare
Apare în ontogeneză mai târziu (este mai
recent)
Produs de doi şi mai mulţi subiecţi
Este reactiv (întrebări – răspunsuri)
Se produce spontan
Apare şi se dezvoltă în comunicarea vie,
natural, de fiecare zi
Beneficiază de stimulare externă
Este mai uşor
Apare mai devreme (este mai vechi)