Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

№ 3. Viaţa şi opera lui Аlbert Сamus

Elaborat de studena: Ureche Gabriela

Grupa 102B
Examinat de: Tăburceanu Polina,
doctor în filologie

Chișinău,2017
1. A. Camus, filozof al absurdului şi al revoltei

Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913, Mondovi, Algeria franceză - d. 4

ianuarie 1960, Villeblevin, departamentul Yonne, Franța) a fost un romancier,
dramaturg și filozof francez, reprezentant al existențialismului.
Se naște într-un ținut sărac al Algeriei, Dréan - părinții săi fiind stabiliți aici
încă din 1871. Albert este al doilea fiu al soților Camus, născut după fratele său
mai mare, Lucien. Prima mare experiență capitală a existenței pe care o trăiește
Camus este cea a sărăciei. Tatăl său, Lucien Camus, un țăran francez, moare în
primele lupte ale Primului Război Mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine
spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabilește la Alger, unde a muncit
întâi la o fabrică de cartușe, iar apoi a spălat cu ziua rufele pe la familiile avute.
Albert își petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă și care vorbea foarte
puțin, un unchi infirm, dogar de meserie și fratele său, Lucien. Mediul familial,
aflat sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund personalitatea.
„Ducând o viață săracă”, nota el în Caiete, „printre oamenii aceia umili sau
vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens
al vieții”.

VOCAŢIA ABSURDULUI
"Nici unul dintre noi nu este la înaltimea unei asemenea vocatii"1 - marturisea
Albert Camus în discursul sau din 10 decembrie 1957, dupa primirea premiului
Nobel. Vocatia despre care vorbea era, fireste, aceea a scriitorului. Dupa ce
recunoaste, în acelasi Discurs din Suedia, ca nu poate trai fara arta sa, el preciza ca
rolul scriitorului e acela al unui slujitor al adevarului si libertatii. Vocatie dificila a
omului care prin verbul sau trebuie sa adune laolalta un numar cât mai mare de
oameni. Vocatie care impune refuzul de a minti si rezistenta la opresiune. Pentru
un scriitor care - ca si Camus - s-a nascut putin înainte de începutul primului razboi
mondial, care la douazeci de ani a vazut instalându-se în Europa tirania nazista, ca
apoi sa-si "desavârseasca educatia" asistând la razboiul din Spania, la al doilea
razboi mondial, la spectacolul universului concentrationar, pentru ca, în cele din
urma, sa ajunga sa-si creasca fiii, sa-si realizeze operele într-o lume amenintata de
pericolul nuclear, vocatia cuvântatorului constient de raspunderea sa nu se poate
rupe de vocatia luptatorului. Generatiei sale, Camus îi atribuie în 1957 sarcina de a
împiedica disolutia lumii umane. Cel care, numai peste trei ani, dupa cea mai înalta
consacrare scriitoriceasca pe plan mondial, în plina maturitate a fortelor sale, urma
sa fie victima unui accident absurd, a avut, ca putini scriitori ai veacului, o ferma
constiinta a vocatiei sale, vocatie pe care într-o prima aproximatie si întemeindu-ne
pe unele din declaratiile sale publice, o putem defini ca pe aceea a unui
umanist.modern, realizând modalitatea existentiala a unui gen de activism optimist.
Camus are 22 de ani când încep (în mai 1935) însemnarile, mai mult ori mai putin
regulate, din "caietele" sale. Trecusera câtiva ani de când citise La Douleur
(Durerea), roman mediocru, de altfel, al lui André de Richaud, care constituise
pentru el un fel de revelatie. Îsi descoperise atunci chemarea. Adolescentul care se
risipea între "plaji, studii distrate si lecturi de trândavie"3, începuse sa se adune.
Elevul plin de fervoare al unui excelent profesor de filosofie - Jean Grenier - care-i
daduse, între altele, cartea lui André de Richaud, convalescentul febril, dupa o
prima criza tuberculotica, începuse sa scrie. Mici dialoguri romantice, scurte eseuri
lirice. La 19 ani, pusese ca epigraf al unei asemenea scrieri (L'Intuition) un text din
André Gide pe care-l citea cu voluptate, si se definea pe sine drept "un suflet prea
mistic care cere un obiect pentru fervoarea si pentru credinta sa"4. E evidenta
influenta autorului Fructelor pamântului. Ca într-o magma informa, dar în plina
ebulitie, temele mari sau, mai bine zis, orientarile de mai târziu ale operei lui
Camus apar în acele manuscrise juvenile. Incertitudes (Incertitudini) se intituleaza
un text în care cautarea unei indiferente metodice se opune vointei de putere,
pasiunii adevarului si dorintei de fericire. Experienta "divortului" ca si nevoia
organica a unirii contrariilor extreme apar, exprimate înca nebulos, sub forma
monologurilor delirante sau a unor dialoguri cu un straniu personaj: "Nebunul". Un
fragment din Retour sur moi-męme (Reflectii asupra mea însumi) anunta tema
absurdului care, dupa cum stim, va însemna, în perspectiva de mai târziu a lui
Camus, în mod esential, un divort. Aparitia, în primele pagini ale celui dintâi caiet
de însemnari (mai 1935 - aprilie 1937) a temei absurdului, ca problema, este asadar
pregatita de o serie de experiente ale adolescentei si tineretii scriitorului nostru.
Experienta în mare masura livresca, dar în acelasi timp aceea a unui carturar care-
si traieste ideile în carnea si sângele sau. Desigur, nu se poate vorbi de
o experienta voita, dirijata. Camus el însusi remarca, în jurnalul sau,
vanitatea acestui cuvânt. "Experienta nu e experimentala. Ea nu poate fi provocata.
Ea este suferita. Mai degraba rabdare decât experienta. Rabdam sau mai exact
suferim"9. Ne amintim cu câta vehementa, un alt poet al absurdului, Franz Kafka,
facuse elogiul rabdarii prin critica "nerabdarii" umane. Experienta absurdului este
aceea a unei suferinte. Sisif fericit este eroul unei suferinte lucid acceptate. Astfel,
nu ne mira ca aparitia temei absurdului în caietele lui Camus e legata de aceea a
luciditatii. De asemenea, acestia sunt anii în care îsi desavârseste formatia
universitara. El era mânat - cum arata comentatorul sau Quilliot - de "o dorinta de
actiune pentru dreptate, într-o atmosfera tovaraseasca"11. Însemnarile sale din acea
vreme tradeaza adeseori exasperarea în fata sclaviei moderne, a exploatarii muncii.
Tânarul care, pentru a se sustine, pentru a-si putea îngadui sa studieze, trebuie sa
dea meditatii particulare, sa ocupe diverse posturi minuscule (în serviciile
prefecturii, la un punct meteorologic, în birourile portuare, în vânzarea accesoriilor
de automobile), va consemna în jurnalul sau, drept una din cele mai tipice
manifestari ale absurdului, absenta unei semnificatii umane a efortului de productie
în conditiile exploatarii capitaliste Totusi, acea vocatie a absurdului pe care o
descoperim manifestându-se de timpuriu în însemnarile intime ale lui Camus are
mai putin o origine sociala, cutoata sensibilitatea tânarului algerian pentru mizeria
umana. Un anumit patos, o predilectie pentru extremism îl apropie pe scriitorul
nostru de eseistii moderni spanioli si, îndeosebi, de Unamuno. Desi (cel putin în
acei ani ai tineretii sale) Camus nu l-a cunoscut pe profesorul-gânditor din
Salamanca, aura acelui "sentiment tragic al vietii" despre care scrisese acesta
îmbraca meditatia celui care va scrie mai târziu Mitul lui Sisif. "Moartea da jocului si
eroismului adevaratul lor sens" -sustine Camus, dupa ce marturiseste ca "încearca
formele extreme, în masura în care ele ating absurdul si inutilitatea" Sfera
meditatiilor sale filosofice este, deci, aceea a unei "filosofii-religii a
irationalului"16. În acest sens, lecturile lui Camus în vederea tezei (studii privind
istoria neoplatonismului, gândirea crestina din primele secole ale erei noastre,
gnosticismul etc.) au jucat, fara îndoiala, un rol important. Dar, daca nelinistea
metafizica a secolului marcheaza gândirea sa, el nu ramâne mai putin strain de
orice adeziune la vreo transcendenta religioasa. În lucrarea de diploma, lumea
antica ne apare - foarte nietzscheiana - ca o împletire de lumini si de umbre, ca
unirea contradictiilor, a seninatatii solar-apolinice si tragic-dionisiace. Dar, în fata
unei Elade care accepta o justificare sportiva si estetica a existentei, crestinismul
aduce - dupa autorul studiului despre Metafizica crestina si
neoplatonism -"caracterul tragicului si al necesitatii care lipsea din anumite jocuri
ale spiritului grec"

2. Ciuma – roman existenţialist prin viziunea tragică a unei vieţi

absurd

Ciuma ca si Drumurile libertatii de Jean Paul Sartre este un roman

existentialist prin viziunea tragica a unei vieti absurde, supusa mizeriei si mortii,
dar mai ales prin partea lui predominant pozitiva si optimista, vizibila in
necesittaea participarii la acte in care omul angazindu-se liber, devine stapinul
propriei sale existente.
De-a lungul intregi actiuni persista increderea in destinul umanitatii, care cu
toate suferintele indurate, se poate regenera prin constiinta marginirii sale, ce poate
fi depasita prin munca si perseverenta, facind astfel viata suportabila si gasindu-i
un sens.
Scrisa in timpul rezistentei, -Ciuma- este opera luptatorului impotriva regimului
totalitar.
Citatul lui Defoe, care precede lucrarea - Poti tot atit de bine sa infatisezi un fel de
intemnitare prin altul cum poti sa infatisezi orice lucru care exista cu adevarat, prin
ceva care nu exista -. deschide perspectiva sensului alegoric al operei, pluralitatii
de interpretari posibile, din care cea mai frecvent acceptata este aceea ca fascismul
este pentru omenire un flagel la fel de mistuitor ca si ciuma.
Dincolo de variatele sensuri ale exegezelor, romanul constituie deschiderea de o
concretete uimitoare a epidemiei din Oran, pura fictiune literara.
Acest flagel care bintuie din cind in cind omenirea, aducind nenumarate vitime,
decimind populatia oraselor si a tarilor, a avut numeroase ecouri in literatura.
-Decameronul- lui Boccaccio, incepe prin descrierea molimei care a pustiit
Florenta in anul 1348.
Alessandro Manzoni in -Logodnicii- relateaza imprejurarile tragice ale altei
epidemii de ciuma din italia secolului al XVII-lea, supusa dublei exploatari
feudale, italiene si spaniole.
M-am referit in capitolul respectiv apoi si la nuvela lui Thomas Man - Moartea la
Venetia- in care eroul scriitorul Aschenbach devine victima unei epidemii.
In literatura romina, de exemplu, scrisoarea lui Ion Ghica catre Vasile Alecsandi -
Din vremea lui Caragea- contine relatarea unor episoade ale ciumei ce a izbugnit in
Bucuresti, in timpul acestui domnitor.
(asa cum se poate observa, am incercat sa punem intr-o legatura cu ceilalti scriitori
si perioade, care ne face mai usor sa intelegm despre ce este vorba, si mai ales, ne
face cititul si mai usor, nu? Ginditiva, ca acum avem posibilitatea sa ii citim si pe
ceilalti scriitori si carti, deoarece stim ca este o legatura intre ei. Asa ar trebui sa
inceapa o introducere a unei recenzi. Reamintesc ca aceasta este informativ)

Revenind....

Romanul lui Camus contine unele note specifice, neintilnite la alti scriitori si
anume modul in care reactioneaza constiintele individului si colectivitatii in fata
teribilei maladii, precum si lupta energica a unor oameni ca doctorul Bernard
Rieux si Jean Tarrou pentru infringerea flagelului, usurarea suferinetlor si salvarea
vietilor omenesti.(este foarte important sa mentionam si de ce trebuie sa citesc
acest roman? Ce este specific? este il face sa fie diferet de alte romane?, un alt pas
important).Epidemia incepe prin invazia sobolanilor iesiti din subsoluri, canale si
pivnite sa moara pe strazi, in holuri si in rigolele (trad. santuri, arac,) strazilor.
Prima victima omeneasca este portarul Michel, decedat in ambulanta care ii
transposporta la spital.Este magistral surprinsa psihologia oamenilor, chiar a celor
responsabili si avizati in cazul de fata a medicilor, care incearca sa se auto-
fluzioneze, ne avint curajul sa priveasca realitatea in fata, sa afirme ca maladia este
ciuma.
Masurile sunt luate cu intirziere si sovaiala de aceea numarul victimilor creste.
In  momentul cind orasul este inchis si izolat, epidemia se dezlantuie in toata
amploarea ei.
Statisticile urmarite de Rieux arata o crestere vertiginoasa a numarului victimelor,
de la citeva zeci de morti in prima saptamina se ajunge la trei sute doi in a treia
saptamina.
Caldurile de la sfirsitul lui iunie (deci aflam si cind se petrece actiunea, ceea ce
este foarte important in deslusirea romanului, facind ca ascultatorul sa isi faca o
ideie foto in memorie) face a numarul victimelor sa creasca virtiginoe. De la
statisticile saptaminale se trece la cele zilnice (vedeti cum se schimba intreaga
desfasurare a romanului, care din nou, trebuie acentuat, prin tocmai a face a
cititorul sau ascultatorul sa fie pasionat de a citi romanul) , astfel inca numarul
victimelor sa para mai mic. In felul acesta apar decese oficiale de nouzeci si doi, o
suta doi, o suta douzeci de morti pe zi.
In conditiile inchideri orasului, (din nou trebuie sa ne aducem aminte ca
povestirea se intimpla in orasul...? precis Oran ), dramele sentimentale devin
miscatoare. Singurul mijloc de comunicare intre cei din Oran ( vedeti am scris din
nou numele orasului, pentru a nu pierde ideia cititorului), si rudele sau prietenii lor
din alte parti ramine telegramele, care in laconismul lor, nu favorizeaza exprimarea
sentimentelor.
Doctorul Rieux (trebuie sa aflam si care sunt personajele romanului, dar in special,
trebuie sa ii aratam cititorului si care este personajul principal pe care se pune
focus ) isi trimisese sotia intr-o statiune pentru a-si ingriji sanatatea si, fire
rezervata, fara sa se manifeste, sufera, cu disxretie, din cauza absentei ei, astfel se
manifesta dinamicul ziarist Raymond Rambert, care venit sa scrie un reportaj,
ramine prizioner in oras, despartit de femeia pe care o iubea, aflata la Paris.
(este foarte important sa aratam si caracterele personajelor, ce gindesc ele, cum
sunt ele, ce exprima, trebuie intotdeauna sa citim cu precizie)
Raymind, se deplaseaza din institutie in institutie si din birou in birou la toate
autoritatile locale, pentru a obtine aprobarea de a iesi din oras, dar toate zadarnic,
caci legile sunt implacabile. Eforturile inutile il obosesc si ii dizolva vointa ( este
foarte important sa aratam si acest pas, nu este suficient a scrie o propozitie doar,
trebuie sa aratam cititorului si vointa, pasiunea, trairile interioare si sentimentale a
unei persoane in stare de presiune, care sunt reactiile si gindurile lui)

Revenin acum....
(trebuie sa aratam si o panorama, a ceea ce se intimpla sau ceea ce se vede si din
afara, bine inteles prin intermediul scriitorului dar si a roamnului.)

Imaginea Oranului in plina canicula estivala, sub dominatia nemiloasei a

ciumei, este dezolanta. Usile inchise si ferestrele cu obloanele trase ascund
groaznice suferinte. Patrulele calari colinda strazile, sunt impuscati ciinii si
pisicile, iar impuscaturile suna sinistru in orasul pustiu.
Apar si cazuri singulare, care nu sunt departe de dementa. Un batrin care atragea
pisicile aruncindu-le din balcon bucati de hirtie e deprimat cind aceste animale sunt
impuscate sau speriate, fiind acum lipsit de orice ocupatie.
(am facut si o imagine reala, care trebuie sa ii dea cititorului de gind, sa nu il faca
sa isi piarda interesul de a citi romanul, sau de-a i se parea ca este doar un roman
ca oricare altul, poate ca am mai repetat aceasta ideie,insa, trebuie captivat
interesul cititorului si tocmai am deminstrat prin citeva fraze)

Modestul functionar Grand, parasit de sotie, marturiseste lui Rieux, ca, in

imprejrarile triste prin care trece orasul, este singurul care se bucura de o mare
consolare, pe care i-o da opera monumentala la care lucreaza. Intrind in camera lui
Grand si rugindu-l sa-i arate scriiturile, medicul afla ca rezultatele muncii lui
Grand se reduceau la aceasta singura fraza, pe care o cizela ((trad. a peria)  la
nesfirsit pentru a o aduce la o desavirsire perfectionare formala.( ca si orice
procedeu care trebuie sa cuprinda, aratarea unui roman, este necesar si citirea sau
scrierea a diferite pasaje)
-Intr-o frumoasa dimineata din luna mai o eleganta amazoana parcurgea pe o
superba iapa alezanta aleile inflorite ale paduri Boulogne-
(oarecum mi se pare mie ca trebuie sa aratam si cun contrast, vede-ti din nou,
trebuie sa nu uita de cititor sau de asculator, ca cu atita drama, cu care am inceput
romanul, trebuie sa facem i o imagine paralela, frumoasa, oarecum de vis....-
amazoana-, , -iapa-, -inflorite-, va reamintesc din nou, trebuie sa faceti in asa mod,
sa nu pierdeti cititorul)

In mijlocul atitor nenorociri( si acum desigur re-venim la roamnul nostru) al

tinguirilor (trad. plingerilor) si al jelaniei generale, preotul Panteloux tine o predica
de un misticism ridicol, ce stirneste indignarea tuturor.
Predica se incheie cu imaginea ingerului ciumei, care inseamna casele oamenilor
condamnati cu o tepusa rosie, asteptind ca acestia sa fie citez- reierati pe aria
insingerata a durerii si zvirliti cu paiele- am incheiat citatul.(trecind mai departe si
la actiunea romanului, mai detaliata) care se bazeaza in buna parte pe insemnarile
lui Tarrou, care retine principalele evenimente ale orasului contaminat de ciuma si
izolat de restul lumii.
Memorabila ramine pentru el ziua in care Rieux a acceptat infiintarea unor
echipe sanitare voluntare a caror organizare i-a incredintat-o .
Ramebert, care incearca fara rezultate sa plece clandestin din Oran, cere si el sa
faca parte din aceasta echipa.(nu trebuie a uita, in permanenta de persinajele
noastre, in permanent ele trebuie sa fie prezente, aratind nu numai actiunea
romanului sau atmosfera, dar si viata personajelor, schimbarile si trairile, chiar
pina la final)
Lupta contra ciumei, avind in fruntea ei pe Rieux si Tarrou, dobindeste pe zi ce
terce noi aliati.
Pina si preotul Pantelox se inroleaza in actiunea ompotriva flagelului. Lumea
devine constienta ca epidemia paote fi inlaturata numai printr-o unire a tuturor
fortelor.
(trebuie sa aratam si perioada in care s-a desfasurat intreg evenimentul, cu care se
subliniaza si problematica dar si situatia agravanta, nu doar aratarea unui episod) la
sfirsitul lui decembrie, citeva cazuri aparent grave se declara vindicabile. Din
ascunzatori ieseau sobolani sanatosi in cautarea de hrana.
Statisticile aratau o diminuare a numarului de morti. Epidemia scadea in
intensitate, incit dupa mijlocul lunii ianuarie, comunicatele oficiale ale prefecturii
anunatau jugularea ei.
Dar ciuma face o noua victima, pe bunul si curajosul Tarrou. In timp ce tarrou
zacea neinsufletit, doctorul primeste telegrame care ii vesteste decesul sotie,
(sa nu uitam sa aratam in permanenta si in continua miscare care a fost si care este
contextul atit din interior dar si din exterior, daca va aduceti aminte, din
indrumarile de mai sus, am vazut care este situatia interna, orasul este inchis, nu?,
si acum sa nu uitam a face legatura si cu lumea de afara.)

Portile orasului s-au deschis, sotii, parinti, si copii, prieteni au trait din plin
bucuria regasirii. Oameni abia sositi au sperat zadarnic sa fie intimpinati la gara. Ei
stiau bine ca nici acasa nu-i asteapta nimeni, cei dragi fiind rapiti de ciuma.
Prin orasul indoliat, care renaste, se plimbau in blinda lumina aurie a soarelui
primavaratic, Rambert cu iubita de curind venita.
(nu uitati mereu sa aduceti un contrast, nu faceti niciodata doar drama sau o ideie
oribila, intotdeauna trebuie sa puneti in balanta, cum este, ce se vede, dar si
bucuria, iubirea, gindurile pastelate, nu?, cerul, soarele si asa mai departe)

Rieux, eroul si naratorul acestei povestiri, ratacea pe strazi, reflectind asupra

puterii invincibile a vieti care cu cit e mai tare lovita, cu atit renaste cu o noua
forta.
-Citez-
-Asta era, in orice caz, ceea ce izbea privirea  doctorului Rieux, care cautind sa
ajunga in cartierele marginase, umbla singur la sfirsitul dupa-amiezei., in mijlocul
clopotelor, al bubuiturilor tunului, al muzicii si al strigatelor asurzitoare (..)-
-In  frumoasa lumina transparenta care se lasa peste oras se inaltau vechile mirosuri
de carne fripta si de alcool cu anason. In jurul doctorului, chipuri ilare se rasturnau
de bucurie spre cer. Barbatii si femei se agatau unii de altii, cu obrazul aprins, cu
toata enervarea si strigatul dorintei.(..)-
(am incheiat citatele)

Pentru prima oara, Rieux putea sa dea un nume infatisarii comune pe care o
vazuse timp de luni de zile ppe toatte fetele trecatorilor.
(din nou trebuie sa aducem in vizor, acum si care este gindurile si ideile interioare
ale personajelor, daca in prima parte am aratat care sunt legaturile din afara si din
interior, trebuie sa tinem cont si de oameni, personaje)
Ajunsi la sfirsitul ciumei, cu mizeria si cu lipsurile, toti acesti oameni sfirsisera
prin a imbraca costumul rolului pe care il jucau de multa vreme si acm si hainele
vorbeau despre absenta si despre patria indepartata.
Incepind din momentul in care ciuma inhisese portile orasului, ei nu mai traisera
decit in despartire, ei fusesera rupti de aceasta caldura umana, care te face sa uiti
totul.
Din toate corturile orasului si in forme diferite, acesti barbati si aceste femei
aspirasera la o revedere care nu era pentru toti de aceiasi natura, dar care pentru
toti era la fel de imposibila.
Cea mai mare parte strigasera din toate puterile spre cineva care lipsea, dorind
caldura unui trup, duiosia sau obisnuinta.
Unii adesea, fara s-os tie sufereau de-a fi supusi in afara prieteniei oamenilor, de-a
nu mai putea ajunge la ei prin mijoacele obisnuite ale prieteniei, cum sunt
scrisorile, trenurile si vapoarele.
Altii mai putini la numar, ca Tarrou, poate dorisera contopirea cu ceva pe care eu
nu puteau sa-l defineasca dar care le apara drept singurul bine care merita sa fie
dorit, si in lipsa unui alt nume, ei ii spuneau uneori pace interioara.
-Citez
-Rieux mergea mereu. Pe masura ce inaintea, multimea se ingrosa in jurul lui,
vacarmul se umfla si i se parea ca periferia unde voia sa ajunga se indeparta in
aceiasi masura. Putin cite putin el se topea in acest trup urias care urla al carui
strigat il intelegem din ce in ce mai bine, strigat care, in parte cel putin, era si al lui.
Da toti, suferisera impreuna, atit in carnea cit si in sufletul lor, de o canata grea de
un exil fara leac, de o sete nicicind potolita- (am incheiat citatul)

(desigur ca ideile pot continua, atmosfera, sentimentele personajelor, gindurile lor

dupa o asemenea trauma, insa eu am sa fac o incheiere) Cei doi poli ai operei lui
Camus, corespunzind celor doua etape ale intinerariului sau filozofic, sunt absurdul
si revolta.
Conform filozofiei absurdului, omul trebuei sa traiasca epuizind bucuriile vieti,
a doua latura, exprimata teoretic in -Omul revoltat-care examineaza toate realitatile
istorice in legatura cu revolta, care este realizata in Ciuma-.

3. Problematica romanului

Problematica infruntarii mortii ridica o tema antica pe care suntem tentati sa o

ignoram sau sa o negam.Constientizarea ca oamenii sunt muritori,ramine o tema
majora a existentialismului.Acceptindu-ne mortalitatea si ceea ce implica ea difera
de infruntarea colectiva a mortii,ca in situati din Ciuma(1947).Se ridica intrebari
precum cine suntem,cecredem despre noi insine si ce ar trebui sa facem in legatura
cu absurdul.Exista o imagine aici si un raspuns pe care nu le-am primit in operele
deja dezbatute: oamenii trebuie sa combata impreuna.Gasim o puternica
sensibilitate la Camus,o notiune a solidaritatii,un concept despre cum sunt oamenii
implicate impreuna.Nu apare ca tema majora in alte opere,insa in Ciuma(1947)
devine foarte clar ca daca oamenii inteleg ca au de-a face cu absurdul in mod
deschis si onest,unul din lucrurile pe care trebuie sa le recunoasca este ca el ii
infrunta pe ei toti.

4. Motoul, acţiunea romanului, personaje.

Toata acțiunea se petrece în orașul Oran, începând cu moartea, inițial neieșită

din comun, a unor șobolani care, în cele din urmă, începe să stârnească panică.
Numărul de șobolani creștea exponențial, mai ales spre periferia orașului, unde
mizeria stătea la loc de cinste. După atâtea morți de animale urmează și o moarte
de om, care îl alarmează oarecum pe medicul din oraș, domnul Rieux, a cărui soție
era plecata la un tratament într-o stațiune montană. Încep să moară tot mai mulți
oameni, caracteristicile predominante fiind ganglionii de pe piele și febra pe care
bolnavii le suportau cu greu. Din dorința de a păstra totuși calmul societății, i s-a
interzis doctorului dezvăluirea bolii din pricina căreia oamenii mureau în număr tot
mai mare. Într-un final, numărul îngrijorător de morți face ca boala să iasă la iveala
și să se ordone intrarea în carantina a orașului, care este practic rupt de orice
legătură cu exteriorul. Era un amalgam total, o nebunie de nedescris, oamenii
făceau lucruri pe care până atunci le considerau banale, poate, sau, în orice caz,
lipsite de importanță. Lumina senină a cerului, razele soarelui, susurul ploii sau al
picaturilor de roua… Li se părea că totul le transmite un mesaj, teama de a rămâne
singuri, fie pe lumea asta, fie pe cea a morții, îi făcea să caute sprijin și refugiu în
orice lucru pe care până atunci nu-l văzuseră. Persoane cărora până atunci
Dumnezeu li se părea lipsit de importanță, ajunseseră să se roage și să se inchine
pentru a scăpa de chin. Numeroasele situații de criză îi faceau pe oameni să
conștientizeze, poate, greșeli făcute când nu se așteptau să treacă vrodată printr-o
asemenea tragedie.
În tot acest timp, cel mai important lucru este faptul că individualismul de până
atunci este învins instinctiv de sentimentul de recunoaștere a unui efort comun, a
unei lupte duse împreună pentru supraviețuire. Dorința de a învinge ciuma devine
țelul comun al locuitorilor din Oran. Chiar și reprezentantul biserici care, inițial îi
îndeamnă pe oameni să accepte boala ca pe o mustrare pentru toate relele pe care le
face omul, se transformă în cele din urmă în combatant al epidemiei. Oameni care
își fac curaj să intre în acest joc al morții, în cele din urmă ajung să moară, răpuși
de inamic. Rieux are grijă ca, în final, să accentueze ceea ce i-a determinat pe toți
să învingă boala – teama de singurătate, teama că dacă vor supraviețui nu vor mai
avea cu cine să împartă bucuriile vieții.

Ciuma este o carte cutremurătoare, o carte despre ceea ce poate însemna

solidaritatea umană și despre felul în care omul își conștientizează propria
condiție în situații de viață aparent incontrolabile. Poți să vezi în ea schimbări
de atitudini, de destine umane, de mentalități; și toate astea pentru că acei
oameni au reușit să facă împreună ceva – să câștige lupta cu moartea.

4.1. Personajele

Dr. Castel - unul dintre colegii medici ai lui Rieux și mult mai în vârstă ca
acesta. El își dă seama după primele câteva cazuri că este vorba de o epidemie
de ciumă bubonică și este conștient de gravitatea situației. El lucrează intens
pentru a realiza un ser anti-ciumă, dar pe măsură ce epidemia continuă începe
să prezinte semne de uzură.

Cottard - locuiește în aceeași clădire ca și Grand. El nu pare să aibă un loc de

muncă și este descris ca având mijloace private, deși el se descrie ca fiind
"comis-voiajor de vinuri și băuturi spirtoase". Cottard este o figura excentrică,
tăcut și secretos, care încearcă să se spânzure în camera lui.
Personalitatea lui Cottard se schimbă după izbucnirea ciumei. După ce fusese
puțin prietenos mai înainte, acum el devine agreabil și încearcă din greu să-și
facă prieteni. El pare să se bucure de venirea ciumei, iar Tarrou crede că acest
lucru se datorează faptului că el consideră că este mai ușor să trăiești cu
propriile temeri atunci când toată lumea este într-o stare de frică. Cottard
profită de criză pentru a face bani prin vânzarea de țigări de contrabandă și de
băuturi alcoolice de calitate proastă. Când epidemia se termină, starea de spirit
a lui Cottard oscilează. Uneori el este sociabil, dar alteori el se închide în
camera lui. În cele din urmă, el își pierde echilibrul mental și împușcă la
întâmplare oamenii de pe stradă. Este arestat de poliție.

Joseph Grand - un funcționar în vârstă de 50 de ani al primăriei orașului. El

este înalt și subțire și poartă întotdeauna haine prea mari pentru el. Slab plătit,
el trăiește o viață austeră, dar el este capabil de o afecțiune profundă. În timpul
liber, Grand studiază limba latină și scrie o carte, dar este atât de perfecționist
că rescrie continuu prima frază și nu poate ajunge mai departe. Una din
problemele sale în viață este că își poate găsi rareori cuvintele corecte pentru a
exprima ceea ce simte. Grand s-a căsătorit încă din adolescență, dar surmenajul
și sărăcia l-au copleșit,iar soția sa Jeanne l-a părăsit. Când izbucnește epidemia
de ciumă în oraș, Grand se alătură echipei de voluntari, în calitate de secretar
general, înregistrând toate statisticile. Grand se îmbolnăvește de ciumă și îi cere
lui Rieux să-i ardă manuscrisul, dar apoi își revine în mod neașteptat. La
sfârșitul romanului, Grand spune că este mult mai fericit; el i-a scris Jeannei și
a făcut un nou început în cartea sa.

Părintele Paneloux - un preot iezuit învățat și foarte respectat. El este bine

cunoscut pentru că a susținut o serie de prelegeri în care a prezentat o formă
pură a doctrinei creștine și i-a acuzat pe localnici pentru indiferența lor. În
prima etapă a ciumei, Paneloux ține o predică la catedrală, în care insistă că
ciuma este un flagel trimis de Dumnezeu pentru cei cu inima împietrită. Dar
Paneloux susține, de asemenea, că Dumnezeu este prezent pentru a oferi ajutor
și speranță. Preotul se alătură echipei de muncitori voluntari și se îmbolnăvește.
El refuză să cheme un medic, încrezându-se în Dumnezeu, și moare în cele din
urmă. Deoarece simptomele sale nu par să semene cu cele ale ciumei, Rieux
înregistrează moartea lui ca un "caz îndoielnic".

Prefectul - consideră inițial că este vorba de o alarmă falsă, dar la sfatul

asociației medicilor autorizează măsuri limitate pentru combaterea epidemiei.
Când acestea nu funcționează, el încearcă să evite responsabilitatea, spunând că
va cere un ordin de la guvern. După aceasta, el își asuma responsabilitatea
pentru înăsprirea dispozițiilor referitoare la ciumă și emite ordinul de închidere
a orașului.

Raymond Rambert - un jurnalist care vizita Oranul pentru a scrie un articol

asupra condițiilor de viață din cartierul arab al orașului. La începutul epidemiei
de ciumă, el se trezește prins într-un oraș cu care simte că nu are nici o legătură.
Lipsindu-i soția care se afla în Paris, el își folosește toate ingeniozitatea și
inventivitatea pentru a convinge administrația orașului să-i permită să plece.
Eșuând în demersul său, el îi contactează pe contrabandiști, care sunt de acord
să-l ajute să scape pentru o taxă de zece mii de franci. În cele din urmă,
Rambert se răzgândește și decide să rămână în oraș pentru a contribui la
combaterea ciumei, spunând că se va simți rușinat de el dacă ar reuși să scape
de unul singur. El simte acum că aparține Oranului și că ciuma este problema
tuturor, inclusiv a lui.

Dr. Richard - președintele Asociației Medicilor din Oran. El acționează cu

lentoare în a recomanda orice acțiune care să combată ciuma, nedorind să
alarmeze publicul. Nici măcar nu vrea să admită că boala care devastează
orașul este ciuma, referindu-se în schimb la un "tip special de febră".

Dr. Bernard Rieux - el este naratorul romanului, deși acest lucru este dezvăluit
abia la sfârșit. Tarrou îl descrie ca având aproximativ 35 de ani, de înălțime
moderată, negricios, cu părul negru tuns scurt. La începutul romanului, soția lui
Rieux, care era bolnavă de un an, pleacă la sanatoriu. Rieux tratează prima
victimă a ciumei și este primul care folosește cuvântul ciumă pentru a descrie
boala. El îndeamnă autoritățile să ia măsuri pentru a opri răspândirea epidemiei.
Cu toate acestea, la început, deși pare neliniștit, nu-și dă seama de gravitatea
situației. În scurt timp, el își dă seama că populația este în pericol și avertizează
autoritățile că, dacă nu se iau imediat măsuri, epidemia ar putea ucide în câteva
luni jumătate din populația de 200.000 de locuitori a orașului.
În timpul epidemiei, Rieux conduce un spital auxiliar și lucrează ore întregi la
tratarea victimelor. El injectează ser și sparge abcesele, iar atribuțiile atârnă
greu asupra lui. El ajunge acasă târziu și trebuie să se distanțeze de mila pe care
o simte pentru victime.
Rieux lucrează pentru a combate ciuma pentru că este un medic și slujba este
de a opri suferința umană. El nu o face pentru un scop religios precum
Paneloux (Rieux nu crede în Dumnezeu) sau ca parte a unui cod moral precum
Tarrou. El este un om practic, care face ceea ce trebuie făcut, chiar dacă știe că
nu poate câștiga în lupta împotriva morții.

Doamna Rieux - mama dr. Rieux, care vine să stea cu el atunci când soția sa
bolnavă merge la sanatoriu. Ea este o femeie calmă care, după ce și-a făcut
treburile din gospodărie, stă liniștită pe un scaun. Ea spune că la vârsta ei nu i-
au mai rămas multe lucruri de care să se teamă.

Jean Tarrou - a sosit în Oran cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea

epidemiei de ciumă, din motive necunoscute. El nu se află acolo pentru afaceri,
deoarece pare să aibă mijloace de întreținere. Tarrou este un om blajin, care
zâmbește mult. El ține de asemenea un jurnal, plin de observațiile sale cu
privire la viața din Oran, pe care Rieux le încorporează în narațiune.
Tarrou este primul care vine cu ideea de a se organiza echipe de voluntari
pentru a lupta cu ciuma. El vrea să facă acest lucru înainte ca autoritățile să
înceapă să recruteze oameni și nu-i place planul oficial de a folosi deținuți. El ia
măsuri determinate de propriul său cod de morală; el simte că ciuma este
responsabilitatea tuturor și că toată lumea ar trebui să-și facă datoria. Își dorește
să devină un sfânt, chiar dacă nu crede în Dumnezeu.
Fiul al unui procuror sever care cerea pedeapsa cu moartea pentru toți acuzații,
el a fost dezgustat de ideea pedepsei capitale. A plecat de acasă înainte de a
împlini vârsta de 18 ani, făcând ca interesul său principal în viață să fie opoziția
față de pedeapsa cu moartea, pe care o considera ca o crimă sponsorizată de
stat. Cu toate acestea, anii de activism și lupta de
partea republicanilor în Războiul Civil Spaniol l-au deziluzionat. Când
epidemia de ciumă se apropie de final, Tarrou devine una dintre ultimele sale
victime, luptând eroic înainte de a muri.
 5. Rolul naratorului în operă

Personajul principal, doctorul Rieux, care întruchipează omul absurd şi

revoltat, afirmă valorile unui eroism cotidian şi ale unei ,,sfinţenii laice”, aflate
în slujba suferinţei omului. El este naratorul romanului, deși acest lucru este
dezvăluit abia la sfârșit. Tarrou îl descrie ca având aproximativ 35 de ani, de
înălțime moderată, negricios, cu părul negru tuns scurt. La începutul romanului,
soția lui Rieux, care era bolnavă de un an, pleacă la sanatoriu. Rieux tratează
prima victimă a ciumei și este primul care folosește cuvântul ciumă pentru a
descrie boala. El îndeamnă autoritățile să ia măsuri pentru a opri răspândirea
epidemiei. Cu toate acestea, la început, deși pare neliniștit, nu-și dă seama de
gravitatea situației. În scurt timp, el își dă seama că populația este în pericol și
avertizează autoritățile că, dacă nu se iau imediat măsuri, epidemia ar putea
ucide în câteva luni jumătate din populația de 200.000 de locuitori a orașului.
În timpul epidemiei, Rieux conduce un spital auxiliar și lucrează ore întregi
la tratarea victimelor. El injectează ser și sparge abcesele, iar atribuțiile atârnă
greu asupra lui. El ajunge acasă târziu și trebuie să se distanțeze de mila pe care
o simte pentru victime.
Rieux lucrează pentru a combate ciuma pentru că este un medic și slujba
este de a opri suferința umană. El nu o face pentru un scop religios precum
Paneloux (Rieux nu crede în Dumnezeu) sau ca parte a unui cod moral precum
Tarrou. El este un om practic, care face ceea ce trebuie făcut, chiar dacă știe că
nu poate câștiga în lupta împotriva morții.

6. Romanul - o parabolă a luptei omului cu răul

Romanul Ciuma scris în timpul Rezistentei, romanul este o parabola a luptei
solidare a oamenilor împotriva flagelurilor, a opresiunii, a tot ce neaga
libertatea si demnitatea umana.
O epidemie de ciuma cuprinde orasul algerian Oran. Dupa primele momente de
neîncredere, de nepasare, de sovaiala a autoritatilor, care încearca sa
minimalizeze flagelulul, urmeaza groaza si acceptarea nenorocirii. Dar, în
acelasi timp, câtiva oameni (doctorul Rieux, Tarrou, Rambert), foarte diferiti
între ei, cu idealuri diverse, dar apropiati prin vointa de a se opune raului, se
unesc pentru a lupta împotriva epidemiei, înfiintând echipe sanitare voluntare.
Nu fara sacrificii (moartea lui Tarrou), ciuma este învinsa si orasul, pâna atunci
izolat, se deschide spre lume, spre viata.
Fragmentele alese privesc evocarea vietii din orasul izolat, cuprins de ciuma,
psihologia oamenilor care încep sa se obisnuiasca cu nenorocirea si finalul, plin
de încredere în viata si în forta oamenilor.