Singur pe lume

de Hector Malot
 
Romanul Singur pe lume aparţine cunoscutului scriitor francez din secolul al XIX-lea
Hector Malot, a cărui creaţie este consacrată mai cu seamă copiilor. Fiind colaborator permanent
al „Revistei de educaţie şi amuzament”, publicaţie ce îşi propunea drept scop iniţierea tinerilor
cititori în marea literatură, Hector Malot a jucat un rol important în dezvoltarea literaturii pentru
copii în Franţa.
Mijlocul secolului al XIX-lea a constituit o epocă de-a dreptul remarcabilă în istoria
literaturii franceze - epoca unui avânt poetic fără precedent, a formării şcolii realismului critic în
frunte cu Stendhal şi Balzac. Literatura pentru copii din această perioadă rămâne cu precădere
romantică. Tinerii cititori iau cunoştinţă de operele lui George Sand, Victor Hugo, Prosper
Merimee şi Alexandre Dumas. Fiecare din aceşti scriitori a adus o contribuţie proprie la
dezvoltarea literaturii pentru copii. Ei nu se aseamănă unul cu altul, fiecare îşi are stilul său de
creaţie, dar nici unul nu putea să se arate nepăsător faţă de soarta poporului francez, mai ales a
micilor lui cetăţeni.
Situaţia dezastruoasă a copiilor din popor, explorarea nemiloasă a muncii lor i-a făcut pe
mulţi activişti ai vieţii publice şi culturale din Europa să-şi îndrepte atenţia spre această
problemă. Atunci au şi început să se facă auzite glasurile de protest ale opiniei publice
progresiste, atunci au şi apărut neuitatele portrete ale micilor eroi ai lui Charles Dickens, Victor
Hugo, Alphonse Daudet şi Hector Malot. În creaţia acestora şi altor scriitori s-a constituit aşa-
numita teorie a copilăriei părăsite. În viziunea lor, copiii sunt conştiinţa societăţii, iar pentru ca
această conştiinţă să rămână nepătată, copiii trebuie să aibă parte de copilărie.
Singur pe lume, de Hector Malot,  una dintre lucrările premiate de Academia Franceză,
este incontestabil, în ciuda dulcegăriilor situaţiilor, bine scrisă. Dovadă e succesul aproape al
tuturor remanierilor făcute după ea, fie în teatru sau în desene animate.
Deşi astăzi se mai citesc doar vreo trei-patru dintre cărţile lui, i se atribuie lui Malot vreo
şaptezeci de romane, fără ca zvonul public să-l acuze de colaborare în creaţie sau de folosirea
muncii „negrilor”, ca pe Alexandre Dumas. O bună documentare, cunoaşterea gustului micii
burghezii care-i constituia audienţa, analiza inteligentă a situaţiilor şi o imaginaţie temperată de
judecata critică asupra societăţii în care trăia sunt calităţile datorită cărora acest romancier,
înzestrat cu o natură solidă şi robustă de muncitor, a obţinut o recunoaştere largă.
Aşa cum subliniază şi el în Cum am scris Perrine, romanele sale au întotdeauna o
construcţie tematică, în sensul că dezvoltă anumite idei reprezentative prin caractere şi situaţii.
Fiecare dintre ele îşi propune, prin mijloace literare, să contribuie la formarea caracterului, să
încurajeze tinerii, înfăţişând succesul personajelor principale. Autorul îşi focalizează povestirea
pe protagonist şi dă, prin analiza situaţiilor, prin observaţii psihologice un model pentru primele
raţionamente morale pe care le face un adolescent.
Deci interesul lor educativ este mai mare, aş zice, decât cel al romanelor lui Jules Verne,
care lasă puţin loc pentru judecata etică şi care prezintă situaţii în general factice, dacă nu
fantasmagorice, fără relaţie directă cu situaţiile şi caracterele mai frecvente în societate. În fine,
cărţile lui Malot redau întotdeauna, deşi fugar, un mediu social anume, descris cu tensiunile şi
plăgile lui specifice: minerii expuşi accidentelor de muncă, muncitorii alcoolici din
1
întreprinderile textile, marinarii siliţi să-şi rişte viaţa pentru a câştiga o bucată de pâine,
aristocraţia decăzută şi descompusă moral, sau tinerii săraci care luptă pentru a-şi face un nume
în profesiune.
Hector Malot reţine în paginile lui ceva din amintirea lampadoforă a copilăriei, ca un
licurici prins în palma şovăielnică a nopţii. Adept discret, probabil, al lui Rousseau, admirator al
reveriilor plimbăreţului singuratic, puţin mizantrop chiar, cum îl ghicim în multe pagini, unde
tovărăşia animalelor îl consolează pe om de deznădejdea în care îl aruncă ticăloşia semenilor săi,
scriitorul ne dăruieşte uneori câte o clipă de jubilaţie de felul descrierii colibei de pe insulă. O
înjghebare trecătoare de stufăriş care declanşează în sufletele noastre, regresiuni spre acele vârste
când fiinţa omenească, în stare să privească ceasuri întregi păsările, ierburile şi norii, se pătrunde
fără voie de mireasma veşniciei.
Cititorul va străbate împreună cu micul erou al romanului Singur pe lume sute de
kilometri pe drumurile Franţei, va întâlni oameni buni şi inimoşi, răi şi fără suflet, va trăi alături
de Remi şi de prietenul său Mattia bucurii şi amărăciuni. Romanul reprezintă o descriere a căii
de viaţă a eroului, povestită de el însuşi, şi se bazează pe un material bogat în peripeţii. Autorul
se orientează spre cerinţele tinerilor cititori, ţinând seama de interesele şi înclinaţiile lor. Scriitor
înzestrat, care îşi cunoaşte bine auditoriul, Hector Malot îşi axează naraţiunea pe un subiect
extrem de captivant, cu multe detalii interesante din viaţa socială a Franţei de la mijlocul
secolului al XIX-lea, imprimând în acelaşi timp pânzei artistice o adâncă emoţionalitate. Toate
acestea suscită de mai bine de o sută de ani un viu interes faţă de cartea lui Hector Malot.
Conflictul dintre bine şi rău, care începe din primul capitol al cărţii, continuă în fiecare
episod ulterior despre viaţa lui Remi, care mult timp nu bănuieşte nimic despre originea ca,
rătăcind pe drumuri ca un copil al nimănui. Remi cunoaşte din fragedă copilărie foamea şi frigul,
ruşinea şi durerea umilinţei, lovindu-se la tot pasul de crunta realitate. În faţa cititorului se
dezvăluie nu numai istoria vieţii unui copil francez, ci a mii de copii lipsiţi de copilărie.
Scriitorul ştie să stăpânească atenţia cititorului, redând în tonalităţi captivante istoria
vieţii lui Remi şi a prietenilor săi - buna maică Barberin, nobilul Vitalis, credinciosul prieten
Mattia. Din păcate însă nu numai de bunătate şi mărinimie are parte Remi. A trebuit să cunoască
şi cruzimea lui Garofoli, ticăloşia lui Driscoll, perfidia şi josnicia lui James Milligan. După cum
s-a mai arătat, concluzia principală din linia subiectului este legată de taina naşterii lui Remi,
răpit părinţilor chiar de unchiul său, care vroia să-i înlăture din cale pe nepoţii „incomozi” şi să
pună mâna pe moştenire.
Hector Malot arată în mod convingător că în societatea în care ii este dat să trăiască lui Remi
domneşte legea banului. Setea de înavuţire, bucuria de a vedea pe aproapele său la fundul
prăpastiei - la aceasta se mărginesc închipuirile despre viaţă ale lui Garofoli, Driscoll, J.
Milligan.
Sclavi ai banului, ai capitalului, oamenii aceştia apar în roman în toată diformitatea lor
morală, fiind gata la orice crimă de dragul câştigului. Lipsa oricăror idealuri, deşertăciunea
aspiraţiilor, egoismul, cinismul sunt trăsăturile definitorii prin care caracterizează Hector Malot
lumea burgheză. Scriitorul vede în denaturările monstruoase ale firii umane, în manifestările cele
mai sofisticate ale răului nu ceva străin acestei lumi, ci un corolar logic al legilor ei bestiale. În
carte, ca să zicem aşa, adevărul local se întrepătrunde cu probleme mari, care, între altele, nu şi-
au pierdut actualitatea nici în zilele noastre.
 Hector Malot este un analist. Problemele sociale nu-l interesează „în sine”, ci în măsura în care
acestea vizează omul în genere, deşi autorul le abordează în primul rând sub aspect etic, nu prin
prisma generalului, ci a particularului. Un exemplu elocvent în acest sens este soarta lui Barberin
2
care a rămas schilod în urma unui accident de muncă şi care nici măcar nu poate visa la vreo
despăgubire. Şi bietul Acquin, care este un truditor cinstit! Zi şi noapte îşi încovoia spatele în
grădina sa, dar în urma unui concurs nefericit de împrejurări (grindina îi distruge straturile de
flori) se pomeneşte ruinat - mai mult decât atât, este băgat în închisoarea datornicilor, deoarece
nu este în stare să restituie banii luaţi cu împrumut. Dar ce soartă amară are de îndurat Vitalis!
Chipul lui joacă un rol extrem de important în structura artistică a romanului. Anume bătrânul
muzicant, zgârcit la vorbă şi aspru din fire la prima vedere, devine prietenul şi îndrumătorul lui
Remi.
Hector Malot nu-l opune pe copil adultului, ci arată cât de mult înseamnă pentru formarea
caracterului său întâlnirea cu acest om împovărat de experienţa vieţii. Fără a-şi idealiza eroul,
autorul creează chipul unui om cinstit, inimos şi cumsecade, care se poartă cu elevul său cum s-
ar purta un tată cu un fiu. Vitalis îi dă lui Remi primele lecţii de viaţă, îi arată că atmosfera
morală în care trăieşte omul este creată de el însuşi, de oamenii care îl înconjoară. Dar soarta
acestui om oferă încă un exemplu al pieirii talentului în societatea burgheză. În tinereţe Vitalis a
fost un artist vestit, un cântăreţ strălucit, al cărui nume nu părăsea afişele europene. Pierzându-şi
însă vocea, e nevoit să se facă muzicant ambulant şi moare în mizerie şi anonimat, sub o poartă
străină.
În tonalitatea tragică, amară a acestor scurte creionări, transpare poziţia civică a
scriitorului, solidaritatea lui cu cei umiliţi, cu victimele nedreptăţii sociale, protestul lui faţă de
orice forme de reprimare a personalităţii umane. Hector Malot nu-şi impune concluziile. El
meditează, într-un fel, cu glas tare. Autorul nu-şi asumă rolul de arbitru, dar prin poziţia sa ia
atitudine în favoarea celor respinşi de societatea nemiloasă.
O însemnătate deosebită are în cartea lui Hector Malot sarcina educaţiei morale -
problemă care determină în mare măsură conţinutul întregii literaturi progresiste pentru copii. În
acest context autorul abordează astfel de teme cum sunt raporturile dintre generaţii, alegerea căii
în viaţă, fericirea şi datoria, unitatea dintre vorbă şi faptă. Temele acestea nu numai că şi-au
păstrat, ci chiar şi-au sporit însemnătatea în zilele noastre, întrucât reflectă cerinţele şi interesele
vitale ale omului. Cum se corelează în viaţă binele şi răul, în ce constă dreptatea, forţa,
demnitatea omului, de la ce trebuie să pornească el în faptele şi aspiraţiile lui, spre ce valori -
materiale sau spirituale - trebuie să năzuiască?
După citirea cărţii lui Malot se desprinde un singur răspuns la toate aceste întrebări:
aspiraţiile spre bine, spre valorile etice perene, spre libertatea spiritului uman sunt inseparabile.
Oricât de potrivnice ar fi vicisitudinile vieţii, omul este capabil şi obligat să le înfrunte. Pe baza
exemplului micului său erou autorul arată că Remi nu s-a lăsat strivit de loviturile soartei, nu s-a
înrăit, ci a ştiut să-şi păstreze în suflet bunătatea şi gingăşia. Eroul romanului este învingător în
lupta inegală cu forţele răului. În cele din urmă apare la iveală taina naşterii lui, scriitorul îl pune
pe erou faţă în faţă cu capitaliştii „buni” - doamna Milligan, care se dovedeşte a fi mama sa.
Toate se aranjează cum nu se poate mai bine. Remi se căsătoreşte cu fata îndrăgită, Mattia devine
un mare violonist.
Romanul lui Hector Malot Singur pe lume oferă o imagine grăitoare a vieţii copiilor
francezi din secolul trecut, cucerindu-ne prin simpatia sinceră a autorului faţă de eroii lui
năpăstuiţi.