Textul

CENTRUL JUDEȚEAN DE EXCELENȚĂ, VRANCEA
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

TEMA: TEXTUL LIRIC. Elemente de versificaţie. Structura textului liric. Epitetul. Metafora. Inversiunea.
Comparaţia
Genul liric
Genul liric cuprinde operele literare în care sunt exprimate direct gândurile, ideile și
sentimentele autorului prin intermediul eului liric. În genul liric domină viziunea și
transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aluzive si asociative, creând un univers de
mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității cititorului. Este, din acest motiv, genul
literar al discursului subiectiv, exprimând sentimentele prin intermediul figurilor de stil și al
simbolurilor. De obicei, discursul genului liric este la persoana întâi, dar este folosită și
persoana a II-a. Opera lirica poate fi cultă (are autor cunoscut sau are originalitate) sau
populară (are caracter anonim, colectiv, oral).
Termenul liric vine de la denumirea instrumentului muzical numit liră. Aceasta era
însemnul lui Apollo, zeul luminii, al muzicii și al poeziei la greci. În Grecia Antică s-a folosit
pentru scrierea textelor poetice cu criteriu formal, și anume acompaniamentul de liră. De abia
în epoca modernă, poezia lirică a ajuns să însemne creație literară ce exprimă sentimente sau
atitudini. Treptat, lirismul s-a identificat cu poezia, supusă unor mijloace formale cum sunt
versul, strofa, ritmul sau rima.
Specii ale geniului liric:

Lirica populară Lirica cultă
 colinde  pastelul
 doine  oda
 cântecul de leagăn  pamfletul
 ghicitori  imnul
 proverbe  haiku
 folclorul copiilor  epigrama
Lirica populară
Folclorul literar reprezintă totalitatea operelor poetice (literare) orale, create sau
însuşite de popor şi care au circulaţie orală în rândul poporului. Trăsătura fundamentală a
literaturii populare este caracterul oral, anonim (atunci când creaţiile folclorice nu pot fi
atribuite unui autor cunoscut) sau colectiv. Creaţiile folclorice păstrează anumite formule
narative, o compoziţie specifică, preferinţa pentru anumite figuri de stil, aşadar au un caracter
tradiţional.
Colinda – este o specie a literaturii populare legată de sărbătorile Crăciunului, de Anul Nou.
Cea mai cunoscută colindă este O, ce veste minunată.
Doina – este specia lirică populară specifică poporului român, în care se exprimă o gamă
mare de sentimente, mai ales de dor, de jale, de înstrăinare, de revoltă, tristețe, iubire, regret
1
Material elaborat de: Mirela Barcan- Școala Gimnazială ”Ion Basgan” Focșani
Corina Roșu- Școala Gimnazială ”Ștefan cel Mare” Focșani
Comparaţia
etc. Scriitorii români (Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Arghezi) au creat, după modelul doinei
populare, doine culte. Una dintre cele mai cunoscute doine culte, Doina de M. Eminescu,
urmează modelul unei doine de înstrăinare.
Cântecul de leagăn – a luat naştere din necesitatea practică de a crea o atmosferă de calm, de
monotonie, necesară adormirii copilului. Se caracterizează prin simplitate, muzicalitate şi
valori afective. După modelul cântecului popular de leagăn, poeţii români au creat poezii de o
mare duioşie şi delicateţe sufletească (Cântec de leagăn de Şt. O. Iosif, Cântec de adormit
Mitzura de T. Arghezi).
Ghicitoarea – este specie a literaturii populare, foarte scurtă, în care se prezintă cu ajutorul
alegoriei sau al personificării, un obiect sau fenomen cerându-se identificarea acestora prin
asocieri logice. Ghicitoarea este una dintre cele mai vechi specii şi a apărut cu scopul de a
încerca iscusinţa şi iniţierea tinerilor. Funcţia această este păstrată în basme (Povestea lui
Stan Păţitul de I. Creangă).
Proverbe – proverbul este o expresie populară succintă, de obicei ritmică şi rimată, cel mai
adesea metaforică, ce concentrează rezultatul unei experienţe de viaţă sau al unei observaţii
asupra vieţii. Parţial este sinonim cu zicătoarea. Culegerile de proverbe sunt adevărate cărţi
de înţelepciune (Viaţa lui Esop, Pildele sau proverbele lui Solomon).
Lirica cultă
Pastelul - alături de idilă face parte din cadrul liricii peisagiste. Este poezia lirică în care
autorul descrie un colţ de natură, un anotimp, aspecte din lumea plantelor şi a animalelor.
Elemente de pastel se întâlnesc la Vasile Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, George Coşbuc, dar
adevăratul creator al speciei este Vasile Alecsandri cu ciclul Pasteluri. Pastel este un termen
provenit din limba germană, semnificând pictura cu creioane moi. De la pictura în pastel,
termenul s-a extins în literatură, definind delicatețea unei descrieri lirice. Există ca specie doar
în literatura română.
Oda (din limba greacă: aeidin înseamnă cântec) este o specie a poeziei lirice, alcătuită din
strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică, în care se exprimă elogiul, entuziasmul
sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. În unele realizări, oda este
înrudită cu imnul. La început, odele erau cântece ale corului din dramele grecești și erau
executate cu acompaniament instrumental (de obicei la "liră", de unde și denumirea genului
"liric"). Precursori ai odei sunt socotiți "Psalmii" lui David.
Pamfletul este o specie a genului liric în care sunt criticate defectele unei persoane, societății
cu intenția îndreptării. Poate fi în proză sau în versuri. (exemple: Ion Heliade Rădulescu,
Grigore Alexandrescu).
Prin imn se înțelege un anumit tip de cântec solemn, de obicei religios, compus anume pentru
a admira, prețui, lăuda, adora sau ruga, adresat, de cele mai multe ori, unei zeități, unei figuri
importante istorice, mitologice sau religioase, adeseori chiar unei țări, atunci când cântecul
2
Comparaţia
este un simbol național. Cuvântul „imn” derivă, în toate limbile moderne, din greaca veche,
din cuvântul hymnos, care înseamnă „cântec de laudă”.
Haiku este un gen de poezie cu formă fixă, tradițional japoneză, alcătuită din 17 silabe
repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe. De obicei, subiectele se referă la natură,
plante, flori, insecte etc:
Viața mea toată:
Frunze purtate de vânt
În prag de toamnă.
Epigrama (din latină epigramma) este o specie a poeziei lirice, de proporții reduse, de obicei
catren, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și
se termină printr-o poantă ironică, mușcătoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc.
Valorificarea conţinutului textelor literare
Așa-zisele „expresii frumoase” sunt în realitate figuri de stil.
Epitetul este figura de stil prin care se

scoate în evidenţă însuşirea unui obiect
sau a unei acţiuni socotită de autor ca
esenţială pentru ideea sau sentimentul ce
vrea să-l pună în lumină.
(Distingem însuşirile obişnuite pentru un
anumit obiect şi pe cele neobişnuite. De
exemplu, la cuvântul „floare”, însuşirile
„frumoasă şi albastră” sunt obişnuite, pe
când însuşirile „dulce” şi „veselă” sunt
neobişnuite.)
Exemplu: „În aer e răcoare dulce şi un miros sănătos de câmp şi pădure.” (Alexandru Vlahuţă
– „Răsărit de soare”)
Comparaţia este alăturarea, pe baza unor însuşiri comune, a unui termen mai concret şi
mai cunoscut cu altul mai abstract şi mai puţin cunoscut.
În cazul comparaţiei, este suficient dacă recunoaștem cei doi termeni: cel comparat şi cel care
se compară. Exemplu, în expresia „creasta roşie ca focul”, cei doi termeni sunt vizibili.
3
Comparaţia
Metafora este figura de stil care constă în a da unui cuvânt o semnificaţie nouă, în
virtutea unei comparaţii subînțelese sau prescurtate, prin omiterea termenului
comparat.
Pentru înțelegerea metaforei se recurge la reconstruirea comparaţiei.
Exemple:
a) „Deodată o rază ca o suliţă de foc străpunse perdeaua de aburi” - Deodată o suliţă de foc
străpunse perdeaua de aburi.
b) „Părea că printre nori s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă”
Comparaţia ”Luna trece albă ca o regină a nopţii moartă”.
Personificarea este figura de stil prin care se atribuie unui lucru, unui fenomen al naturii
sau unui animal însuşiri omeneşti.
Exemplu:
„Tremură pe câmp porumbul,
Plânge un pui de ciocârlie.”
(Octavian Goga – „Toamna”)
Acelaşi procedeu îl foloseşte Mihai Eminescu în versurile:
„Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule?”
Poetul se adresează direct codrului ca şi cum ar fi o persoană.
Hiperbola este figura de stil în care se exagerează conştient dimensiunile lucrurilor sau
fiinţelor.
De exemplu, în fragmentul:
„ Gigantică poart-o cupolă pe frunte
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda-i din stânga ajunge la cer
Şi vodă-i un munte.”
(George Coşbuc – „Paşa Hassan”)
Ca să scoată în evidenţă măreţia lui Mihai şi spaima mare a paşei, autorul a exagerat cu voie
dimensiunile lui Mihai.
Repetiţia este procedeul artistic prin care se obţine o impresie puternică din folosirea de
mai mult ori a unui cuvânt.
„Torcea, torcea fus după fus...”
(Ştefan Octavian Iosif – „Bunica”)
Autorul repetă cuvântul „torcea” pentru a evidenţia hărnicia bunicii.
Ca să scoată în evidenţă originea oltenească a lui Mihai, autorul popular repetă un cuvânt:
„Auzit-aţi de-un oltean
De-un oltean, de-un craiovean”
(”Cântec lui Mihai Viteazul”)
4
Comparaţia
Elemente de versificație
În legătură cu textul liric se folosesc termeni specifici. Versul este un rând dintr-o
poezie, iar printr-o strofă se înţelege un grup de versuri unite între ele după înţeles şi rimă.
Rima o reprezintă potrivirea sunetelor de la sfârşitul versurilor, începând cu ultima vocală
accentuată.
Versul este un rând dintr-o poezie. Lungimea versurilor poate fi diferită. Există versuri scurte
– formate chiar dintr-un singur cuvânt – și versuri lungi. În multe poezii, versurile sunt
grupate în strofe. Măsura este numărul de silabe dintr-un vers.
Strofa alcătuită dintr-un vers se numește monovers, strofa alcătuită din două versuri se
numește distih , cea alcătuită din trei versuri se numeste terțină, iar strofa alcătuită din patru
versuri se numește catren.
Rima constă în identitatea sunetelor de la sfârșitul a două sau mai multe versuri, începând cu
ultima vocală accentuată. Rima poate fi de mai multe tipuri:
a) împerecheată
La mijloc de codru des a
Toate păsările ies a
Din huceag de aluniș b
La voiosul luminiș. b
b) încrucișată
A fost odată ca-n povești, a
A fost ca niciodată b
Din rude mari, împărătești, a
O prea frumoasă fată. b
c) îmbrățișată
Peste vârfuri trece luna, a
Codru-și bate frunza lin, b
Dintre ramuri de arin, b
Melancolic codrul suna. a
d) monorima
Peste vârf de rămurele a
Trec în stoluri rândunele, a
Ducând gândurile mele a
Și norocul meu cu ele. a
5
Comparaţia
Viscolul Lacul
de Vasile Alecsandri de Mihai Eminescu
Crivăţul din meazănoapte vâjâie prin vijelie, Lacul codrilor albastru

Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie. Nuferi galbeni îl încarcă,
Valuri albe trec în zare, se aşază-n lung troian, Tresărind în cercuri albe
Ca nisipurile dese din pustiul african. El cutremură o barcă.
Viscolul frământă lumea!... Lupii suri ies după pradă, Si eu trec de-a lung de maluri,
Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă. Parc-ascult şi parc-aştept
Turmele tremură; corbii zbor vârtej, răpiţi de vânt, Ea din trestii sã răsară
Şi răchiţile se-ndoaie lovindu-se de pământ. Si sã-mi cadă lin pe piept;
Zberăt, răget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate Sã sărim în luntrea mică,
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. Ingânaţi de glas de ape,
Şi-n departe se aude un nechez răsunător... Si sã scap din mână cârma
Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal şi călător! Si lopeţile sã-mi scape;
Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Sã plutim cuprinşi de farmec
Stă, aude-n câmp lătrare şi zăreşte cu uimire Sub lumina blândei lune-
O căsuţă drăgălaşă cu ferestrele lucind Vântu-n trestii lin foşnească,
Unde dulcea ospeţie îl întâmpină zâmbind! Undoioasa apă sune!
Dar nu vine... Singuratic

In zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Incărcat cu flori de nufăr.
APLICAȚII:
1. Identificați rimele prezente în cele două poezii.
2. Precizați măsura tuturor versurilor.
3. Identificați în texte epitete, comparaţii, inversiuni şi metafore.
4. Provocarea micului scriitor: Creați propriile voastre figuri de stil.
6
Comparaţia
Test de autoevaluare
1. Analizaţi, la alegere, în câteva rânduri, poezia Iarna de V. Alecsandri sau Iarna pe uliţă de
G. Coşbuc. Veţi avea în vedere cadrul natural, respectiv spaţiul copilăriei.
2. Recunoaşteţi figurile de stil din textele :

a) ”Luna după dealuri mergînd să se culce
Îi arată calea şi-i surîde dulce.’’
(D. Bolintineanu – „Mihai scăpînd stindardul” )
b)” Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratec.’’

(M. Eminescu – „Călin (file din poveste)”)
Bibliografie:
 Andrei, Mariana – Introducere în literatura pentru copii, Edit. Paralela 45, Piteşti,
2004;
 Buzaşi, Ion - Literatura pentru copii - note de curs, Bucureşti, Ed. Fundaţiei
“România de mâine”, 1999;
 Cândroveanu, Hristu - Literatura română pentru copii, Bucureşti, Ed. Albatros, 1998;
 Costea, Octavia - Literatura pentru copii, Bucureşti, E.D.P.,1994;
 Rogojinaru, Adela – O introducere în literatura pentru copii, Buc., Oscar Print, 1999;
 Stoica, Cornelia - Literatura pentru copii, Bucureşti, E.D.P.,1995.
7

Textul

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Textul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CENTRUL JUDEȚEAN DE EXCELENȚĂ, VRANCEA

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Specii ale geniului liric:

Valorificarea conţinutului textelor literare

Așa-zisele „expresii frumoase” sunt în realitate figuri de stil.

Epitetul este figura de stil prin care se

b) „Părea că printre nori s-a fost deschis o poartă,

Autorul repetă cuvântul „torcea” pentru a evidenţia hărnicia bunicii.

Crivăţul din meazănoapte vâjâie prin vijelie, Lacul codrilor albastru

Dar nu vine... Singuratic

4. Provocarea micului scriitor: Creați propriile voastre figuri de stil.

2. Recunoaşteţi figurile de stil din textele :

b)” Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratec.’’

S-ar putea să vă placă și