Concepte operaţionale ale poeziei

Lirismul - trăsătură dominantă a genului liric;

Caracteristicile lirismului:
- subiectivitatea;
- confesiunea lirică;
- evocarea stărilor interioare;
- desfăşurarea sesibilităţii şi a fanteziei;
- cultivarea muzicalităţii.
Lirismul obiectiv = un discurs liric prin care poetul îşi exprimă sentimentele prin
intermediul unor măşti sau al unor personaje lirice:
- lirismul măştilor – poetul nu-şi exprimă în mod direct sentimentele, ci
prin intermediul unor măşti străine; în cazul Luceafărului, Eminescu vorbeşte şi sub
masca lui Cătălin şi sub cea Luceafărului; eroii sunt voci ale poetului; (vezi Tudor
Vianu, Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu)
- N. Manolescu vorbeşte despre existenţa unor registre sau voci lirice;
- lirismul rolurilor – este întâlnit, în special, în poezia cu structură narativă, cu un
fir epic; poate fi considerată o trăsătură a poeziei lui G. Coşbuc; eul liric îşi creează
personaje, care îşi exprimă propriile sentimente, ce nu sunt ale poetului, dar sunt
împărtăşite de artist;
- Termenul de lirism al rolurilor a fost iniţiat de G. Călinescu pentru poezia lui
Coşbuc. El afirmă că poezia lui este una teatrală, că lirismul său poate fi
reprezentat.
Lirismul subiectiv = eul liric se confesează la pers. I; îşi exprimă propriile
sentimente;
- Există mărci lexico-gramaticale ale eului liric: pron. de pers. I; verbe de pers. I;
interjecţii; exclamaţii.
- în cadrul poeziei lirice – vezi G. Bacovia care cultivă pastelul, poezie descriptivă; se
spune despre poezia lui că se înscrie în lirismul subiectiv, dar poetul este ascuns,
impersonal; tabloul este realizat într-o perspectivă proprie, iar imaginea devine o
stare de spirit;
Lirismul este prezent şi în dramaturgie în discursuri ale personajelor despre
patrie, război.
Este prezent şi în genul epic, acolo unde apar pasaje descriptive, rememorări ale
unor episoade din trecut – Mihail Sadoveanu.

Eul liric sau poetic – individualitate creatoare, care nu trebuie confundată cu

persoana reală, biografică a autorului (eul biografic, empiric sau pragmatic). Este o

1
voce, o mască, o ipostază a autorului. Rimbaud afirma în acest sens: eu este altul,
separând eul poetic de cel biografic, cel de-al doilea fiind izvorul celui dintâi.
Măştile eului liric:
- ale eului romantic: demonul, răzvrătitul, titanul, geniul, tribunul (poeta vates-
poetul profet);
- ale eului simbolist: inadaptatul;
- ale eului modern: omul obişnuit, măscăriciul.

Figuri de stil
Procedeu folosit pentru a spori expresivitatea unei comunicări, constând într-o
abatere de la vorbirea uzuală, urmărindu-se un scop estetic.
Clasificare:
1. Figuri de sunet: aliteraţie, asonanţă, rima şi rima interioară (vezi fişa
cu noţiunile de prozodie); au la bază modificări realizate la nivelul
fonetic al limbii.
2. Figuri semantice (tropi): metafora, comparaţia, epitetul,
personificarea, simbolul, oximoronul, sinestezia; realizate prin analogii
(comparaţia) sau prin mutaţii la nivelul sensului cuvintelor implicate
(metafora);
3. Figuri sintactice sau de construcţie: enumeraţia, repetiţia, refrenul,
inversiunea, paralelismul sintactic, chiasmul; structurări specifice
realizate la nivel sintactic sau modificări ale topicii normale în
propoziţie sau frază;
4. Figuri de gândire (logice): antiteza, hiperbola, ironia, pleonasmul,
alegoria.

Figuri de sunet
Aliteraţia – Procedeu fonetic prin care, în acelaşi vers (sau în aceeaşi propoziţie sau
frază), mai multe cuvinte debutează cu aceleaşi sunete sau grupuri de sunete, având
un efect eufonic, imitativ şi expresiv: „Prin vulturi vântul viu vuia.” (G. Coşbuc);
- după natura sunetului repetat, aliteraţiile pot fi vocalice sau consonantice;
- ex. Sură-i sara cea de toamnă...;

Figuri semantice
Epitetul
Figură de stil, constând în determinarea unui substantiv, adverb etc., menit să
exprime acele însuşiri ale obiectului care înfăţişează imaginea lui aşa cum se
reflectă în simţirea şi în fantezia scriitorului.

2
Tipuri de epitete:
- după sensul termenului epitet:
1. Ornant (exprimă o însuşire permanentă, constitutivă a unui lucru; exprimă o
însuşire, caracteristică individuală) – „Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară. ”
(Mihai Eminescu);
2. Cromatic – „Mii de fluturi mici albaştri …” (M . Eminescu)
3. Onomatopeic –„Ecou-i răspunde cu vocea vuindă.“ (M. Eminescu)
4. Sinestezic (exprimă transpunerea senzaţiilor în limbaj): „Primăvară …/O pictură
parfumată cu vibrări de violet ”(G . Bacovia); mireasmă pipărată (Eminescu);
5. Metaforic (are o putere de expresivitate deosebită): „Şi părul său de aur în
creţuri lungi se lasă/Ca pe strujanul verde un caier de mătasă.” (V. Alecsandri)
- după formă:
1. simple: suspină molatic;
2. duble: palida faţă de marmură;
3. triple:Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe.

Comparaţia
Figură de stil constând în alăturarea a doi termeni (comparatul şi comparantul), cu
scopul de a li se releva trăsăturile asemănătoare. Legătura dintre ei se face prin
adverbe şi locuţiuni adverbiale: ca, precum, aşa…
Exemple:
„Soarele rotund şi palid se prevede printre nori/ Ca un vis de tinereţe printre anii
trecători.” (V. Alecsandri, Iarna)

Metafora
Figură de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens,
figurat, prin intermediul unei comparaţii subînţelese.
Procesul de realizare al metaforei constă în punerea semnului identităţii între două
obiecte diferite prin numele lor, pe baza unei analogii.
Metafora poate fi cu un termen sau cu doi:
1. Implicită (cu un termen): apare numai unul dintre termenii identificaţi .
„Sus pe plai,/Tăcutul crai/Al nopţii reci …” (Şt. O. Iosif, Doina)
2. Explicită (prezintă ambii termeni):
„Lună, tu, stăpâna mării …” (Mihai Eminescu, Scrisoarea I )

Sinestezia
Gr. syn – împreună, aisthesis – senzaţie

3
Complex de senzaţii transpuse literar prin îmbinarea de imagini vizuale, auditive,
olfactive, tactile şi gustative.
Termenul a fost introdus de Charles Baudelaire, prin sonetul Corespondenţe:
„Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.”
O formă de sinestezie este audiţia colorată, cultivată de Arthur Rimbaud, în
sonetul Vocalele: „A negru,E alb, I roş…” (fiecărui sunet vocalic i se asociază o
culoare).
Ex.: „De ce-ţi sunt ochii verzi?/Culoarea wagnerienelor motive? …” (Ion Minulescu)
Simbolul fr. symbole – semn de recunoaştere
Simbolul este un semn concret (obiect, imagine) care reprezintă un alt obiect, o
persoană, o situaţie etc. Se desemnează o idee abstractă cu ajutorul unei imagini
concrete.
Asociaţiile de semnificaţii care stau la baza simbolului pot fi
convenţionale/consacrate (drapelele, albina simbolizează hărnicia, câinele
simbolizează fidelitatea) sau contingente/poetice, rezultat al unor creaţii personale
(Luceafărul ca simbol al geniului) şi care sunt dependente de context.
Oximoronul – Figură de stil ce constă în alăturarea a două noţiuni incompatibile în
limbajul uzual.
- soare negru, suferinţă dulce, curat murdar.

Figuri sintactice şi de construcţie

Enumeraţia
Figură de stil constând în înşiruirea unor termeni, argumente, aspecte, fapte etc.
privitoare la aceeaşi temă, care duce la amplificarea ideii exprimate.
„Eu nu strivesc corala de minuni a lumii/ şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/
în calea mea/ În flori, în ochi , pe buze ori morminte…” (Lucian Blaga)

Repetiţia
Figură de stil care constă în folosirea de două sau mai multe ori a aceluiaşi grup de
sunete, a aceluiaşi cuvânt, a aceleiaşi sintagme, sau a aceleiaşi relaţii gramaticale.
În funcţie de nivelul limbii la care se realizează (al sunetelor, al cuvântului, al
funcţiei gramaticale şi al topicii), repetiţia poate fi:
 fonologică: aliteraţia*, asonanţa, rima;
 lexicală: epizeuxis, tautologie etc.;
 gramaticală: chiasm.

Epizeuxis – reluarea imediată a unui cuvânt într-un vers sau într-o frază; efectul
artistic este cel al intensificării ideii sau acţiunii evidenţiate.

4
„Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare…” (M. Eminescu)
„Flori de tei deasupra noastră /Or să cadă rânduri – rânduri.” (M. Eminescu)
„Enigel, Enigel,/Ţi-am adus dulceaţă, iacă…” (Ion Barbu)

Tautologia reprezintă o judecată logică, în care ideea, o dată formulată, este

întărită prin repetiţie, pentru a-i accentua importanţa. Se reia acelaşi radical în
cuvinte diverse sau acelaşi cuvânt în forme gramaticale diferite.
„Codrule, codruţule…”
„Ce e valul ca valul trece…”
„Vom visa un vis ferice…” (M. Eminescu)

Chiasmul
Gr. chiasmos – încrucişare
Constă în încrucişarea înţelesurilor unor cuvinte .
„Tremura lucrând/Lucra tremurând.” (Monastirea Argeşului)
„Era pe când nu s-a zărit/Azi o vedem şi nu e.” (M. Eminescu)

Refrenul
Este o categorie aparte de repetiţie, constând în repetarea, la intervale regulate, a
unui vers întreg, a unei propoziţii sau chiar a unei fraze.
„Singur, singur, singur/Într-un han, departe/Doarme şi hangiul,/Străzile-s deşarte/
Singur, singur, singur.” (George Bacovia)

Exclamaţia retorică
Figură de stil, constând într-un enunţ prin care se exprimă un sentiment puternic
(bucurie, furie, surpriză).
„Unde este timpul cel de vitejie?/ Timpul de mari fapte?.../ Vai! N-o să mai vie.”
(Bolinteanu)

Interogaţia retorică
Figură de stil constând dintr-o întrebare adresată auditoriului, de la care nu se
aşteaptă răspuns.
„Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”

Paralelismul sintactic
Procedeu constând în reluarea simetrică a aceleiaşi structuri sintactice în mai multe
versuri.

5
„Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac,
Înseninându-mi gândul.” (Eminescu, Şi dacă…)

„Tu veneai de sus,/eu veneam de jos./Tu soseai din vieţi,/eu veneam din morţi.”
(Arghezi)
N.B. Forma cea mai amplă a paralelismului este refrenul.

Figuri de gândire
Antiteza – Figură de stil care aşează doi termeni în contrast cu scopul de a se pune
reciproc în evidenţă. Opoziţia poate fi la nivelul a două cuvinte, personaje, fapte,
idei, obiecte. Lexicul contribuie la realizarea antitezei, prin situarea în raport a
cuvintelor: antonime substantive, adjective, pronume, adverbe.
Ex. „Bun şi rău, sceptic şi cucernic, milos şi crud, temerar şi fricos…”.
- procedeu specific romanticilor;

Artă poetică - crez literar, operă literară, care exprimă principiile estetice ale
autorului ei, concepţia acestuia despre menirea poetului, despre funcţiile literaturii,
despre modul în care trebuie scrisă aceasta;

Imagine artistică – produs al imaginaţiei creatoare. Reflectare artistică a realităţii

prin sunete, cuvinte, culori, în muzică, în literatură, în artele plastice. Maiorescu
afirma că materialul specific al poeziei îl constituie imaginile pe care le deşteaptă
cuvintele în mintea cititorului (O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867). Imaginea artistică reprezintă o reflectare subiectivă a realităţii. Acelaşi
aspect al realităţii poate căpăta întruchipări diferite, în funcţie de personalitatea
artistului, de materialul cu care lucrează. Imaginile artistice au fost clasificate în:
vizuale, auditive, tactile, olfactive, gustative, chinestezice, sinestezice.
Imaginea artistică nu este o simplă copiere a realităţii, ci o recreare a acesteia, o
transfigurare artistică prin prisma autorului. Arta transmite totodată şi un mesaj,
fiind o expresie a concepţiei despre lume şi viaţă a artistului.

6
După unii, termenul de imagine artistică este utilizat pentru toţi tropii şi toate
figurile de stil.

Temă -ideea centrală la care se referă un text: copilăria, dragostea, timpul,

războiul, satul, oraşul, jocul, călătoria, aventura, condiţia geniului, singurătatea.
Ex. La tema dragostei putem avea:
- dragostea;
- dragostea imposibilă, între entităţi aparţinând unor lumi diferite;
- dragostea neîmplinită;
- dragostea platonică;
- dargostea carnală.

Motiv literar – unitate minimală care ajută la conturarea temei într-un text.
Motivul poate fi:
- un personaj: eroul, copilul neascultător, îndrăgostitul;
- un obiect: oglinda, fereastra, castelul, cartea, codrul, izvorul, luna;
- numere simbolice: 3,7,10;
- fortuna labilis (soartă schimbătoare);
- fugit irreparabile tempus (panta rei)- trecerea ireversibilă a timpului;
- carpe diem (Trăieşte clipa.).

Laitmotivul - motivul central care se repetă într-o operă literară.

Secvenţă poetică – şir de imagini care se succed într-o anumită ordine şi formează
un tot unitar.

Tablou – descriere în versuri, cu caracter instantaneu, ca o pictură în ramă. Se

poate descrie un peisaj sau un interior.

Simetrie – reluarea la final a unui element al incipit-ului. Apare în rondel, unde

primul vers sau primele două versuri se repetă la mijlocul şi la sfârşitul poeziei; în
glosă, unde strofa iniţială este reluată la final.

Sens denotativ sau sens propriu – iepure – animal

Sens conotativ sau figurat – când aplicăm sensul cuvântului iepure unei persoane,
însemnând fricos.
- argint – metal preţios- sens denotativ;
- argint – zăpadă de argint – sens conotativ.

7
Elemente de prozodie – vers, strofă, măsură metrică, rimă, ritm
Vers
Reprezintă, de obicei, un rând, dintr-o poezie, marcat printr-o pauză finală şi alta
mediană (numită cezură) care îl desparte în două secvenţe numite emistihuri. Fac
excepţie versurile care continuă sensul pe durata mai multor versuri, prin tehnica
ingambamentului. Versul este format din picioare metrice care îi asigură ritmul, are
anumite tipuri de rimă.
Versul alb este cel lipsit de rimă. Deşi nu cunoaşte rima, este structurat pe baza
unor norme metrice şi ritmice, deci se supune rigorilor de ritm şi de măsură.
Versul liber este atât cel lipsit de rimă, cât şi de ritm. El a fost teoretizat cu
succes de simbolistul Gustave Kahn, iar la noi de Alexandru Macedonski, în poemul
Hinov, urmat de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, de poeţii contemporani.

Strofa
Reprezintă o grupare de versuri, de obicei cu un înţeles unitar, care se repetă
identic din punctul de vedere al formei, de asemenea unitară în privinţa metrului, a
rimei şi a măsurii.
După numărul de versuri, ele pot fi: distih, terţet (terţină), catren, cvinarie
(cvintet), sextină, septimă, octet, nona , decima, polimorfe (de la şapte la
douăsprezece versuri).
Se vorbeşte de strofă începând cu o succesiune de două versuri, în principiu fără
limită numerică maximă, dar termenul nu se utilizează pentru o secvenţă mai mare
de 14 versuri.

Măsura metrică –
- 1-7 silabe - vers scurt, de factură populară;
- 8-12 silabe - vers mediu;
- 12……….- vers lung, de factură clasică;

Rima
- împerecheată- 1-2; 3-4; - masculină – accentul pe ultima silabă
a cuvântului;
- încrucişată – 1-3; 2-4; - feminină – accentul pe silaba
penultimă a cuvântului
- îmbrăţişată – 1-4; 2-3; - dactilică – accentul pe
antepenultima silabă a cuvântului
- monorimă – 1-2-3-4;
Ritmul -

8
a. trohaic
b. iambic
c. dactilic
d. amfibrahic
e. anapestic

Asonanţa este o rimă imperfectă:

„Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.” (Mihai Eminescu)

Compoziţie – modalitate de organizare a operei literare constând în: ordonarea

părţilor într-un tot conform unor anumite principii. Există o compoziţie:
- exterioară: strofe, cânturi;
- interioară: relaţii de simetrie (v. conceptul de simetrie), relaţii de opoziţie
(antiteza), elemente de recurenţă (motiv poetic, laitmotiv).

Poezia – creaţie artistică sugerând emoţii, sentimente, prin intermediul armoniei, al

ritmului şi al imaginilor.
Platon considera că arta este o copie a copiei, văzând-o în mod peiorativ.
Aristotel vedea mimesisul (imitaţia) o formă cunoaştere autentică a realităţii, căci
artistul nu copiază realitatea, ci o transfigurează.
Romanticii înţeleg poezia ca pasiune şi expresie spontană a sentimentelor.
Simboliştii înţeleg prin poezie prezenţa eului liric şi a subiectivităţii.
Ion Barbu scrie o poezie ermetică.
Poezia se mai poate clasifica în lirică şi epică.
Poezia lirică aduce în prim-plan trăirile eului liric.
Poezia epică este cultivată în baladă, epopee, poem eroic, are un subiect narativ.

Curent literar- reprezintă o grupare largă de scriitori şi opere, care se înrudesc

substanţial prinnumeroase trăsături comune de ordin ideologic şi artistic, prin
preferinţa pentru o anumită tematică şi prin modalităţi stilistice distincte. Curente
literare:
- clasicismul, romantismul, simbolismul, expresionismul, parnasianismul, realismul,
naturalismul, dadaismul etc.

9
Modernismul și tradiționalismul interbelic
Căile modernismului au fost deschise prin poezia simbolistă de la începutul secolului
al XX-lea.
În perioada interbelică, există 2 tendinţe majore în literatură:
- direcţia tradiţionalistă reprezentată de revista ‘Gândirea’ şi de cercul
gândiriştilor condus de Nichifor Crainic. Reprezentanţi: Vasile Voiculescu, Ion Pillat.
V. Voiculescu se înscrie în tradiţia interbelică reprezentată de mişcarea
tradiţionalistă din jurul rev. “ Gândirea “; revista a luat fiinţă la Cluj în anul 1921 sub
redacţia lui Cezar Petrescu şi s-a mutat la Bucureşti sub redacţia lui Nichifor
Crainic. Revista avea orientare ortodoxă, punând accentul pe valorile trecutului şi
pe tradiţiile creştine ale poporului. Nu accepta orientarea spre valorile apusului.
- direcţia modernistă cunoaşte şi ea două orientări:
a. direcţia moderată – reprezentată de Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian
Blaga. În proză se remarcă scriitorul Camil Petrescu.
b. direcţia extremă – reprezentată de curentele de avangardă. Curentele de
avangardă apar la începutul secolului al XX-lea, desemnând grupările de
şoc ale unor scriitori violent novatori.
Caracteristici ale poeziei avangardiste:
- respingerea tradiţiei;
- spiritul de frondă (opoziţie faţă de trecut);
- spiritul ludic (de joacă) – poemele lor mizează pe fantezie, vis, joc de imagini;
- forme de exprimare şocante.
În concepţia lui Lovinescu, modernismul presupunea:
- trecerea de la romanul rural la cel citadin;
- preocuparea pentru problematica intelectualului;
- trecerea de la poezia epică, practicată de George Coşbuc, la o poezie care
cultivă simbolul.

Neomodernism (anii ’60, ’70) – Neomodernismul (al doilea modernism) se referă la

generaţia scriitorilor şaizecişti. Liderul poetic al şaizeciştilor este Nichita Stănescu
(1933-1983). Neomodernismul nu reprezintă o evoluţie a poeziei, ci o întârziere cu
treizeci de ani faţă de experienţele Occidentului. În momentul apariţiei poeziei lui
Nichita Stănescu, nicăieri în lume nu se mai scria poezie metaforică de tip
modernist.

Postmodernism (’80)
Curent literar apărut după momentul modernismului. Începe în literatura română cu
momentul poeţilor optzecişti.

10
Romantism – Curent literar apărut în secolul al XIX –lea, în Europa.
Cultivă:
- subiectivismul, originalitatea;
- dezvoltă poetica imaginaţiei şi a visului;
- cultivarea sentimentului şi a fanteziei creatoare;
Romanticii au oferit conştiinţei şi imaginaţiei un câmp nemărginit.
- atracţie pentru fantastic;
Cultivatori de proză fantastică: Edgar Allan Poe, E.T.A. Hoffmann, Novalis,
Eminescu.
- confesiunea;
Poeţii romantici pătrund în profunzimile sufletului, descifrând trăiri dincolo de zona
conştientului.
- evadarea din realitatea imediată;
Scriitorul romantic evadează din prezent spre trecut sau în viitor. În dramă, istoria
devine adevăratul subiect. Antichitatea clasică trebuia înlocuită cu istoria modernă.
- cadrul preferat: peisajul nocturn, lumea Evului Mediu, zonele exotice ale unui
Orient fabulos;
- eroi excepţionali în împrejurări excepţionale (Dionis);
- teme predilecte: exaltarea trecutului, dragostea pentru folclor, pentru
natură (vezi în acest sens programul «Daciei literare»);
În universul naturii romantice se manifestă predilecţia pentru abisurile nopţii, cerul
cu marii aştri romantici, oceanul, marea, lacurile, izvoarele, codrul, vegetalul,
floralul.
- specii preferate: baladă, meditaţie, poezie patriotică şi socială, drama
romantică;
- culoarea locală (în operele istorice);
- personaje din toate mediile sociale;
Autorul romantic realizează personaje din trăsături psihice antitetice, complexe.
- romanticul scoate în evidenţă şi valoarea artistică a ceea ce nu este frumos;
Reprezentanţi: Edgar Allan Poe, E.T.A. Hoffmann, Novalis, Lermontov, Puşkin,Alfred
de Lamartine, Alfred de Musset, Eminescu, C. Negruzzi, Vasile Alecsandri, Bogdan
Petriceicu Hasdeu.

Simbolismul - apare în 1886, la Paris, în revista ‘Le Figaro’ art. Le Symbolisme,

semnat de Jean Moréas.

Sincronismul – Teorie dezvoltată de Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române

moderne (1924-1925) şi în Istoria literaturii române contemporane (1926-1929),

11
conform căreia civilizaţia şi cultura se propagă prin imitaţie de la superior la
inferior. Literatura trebuie să părăsească tradiţionalismul sămănătorist şi gândirist
şi să se înscrie în modernitate cultivând inspiraţia citadină, şi preluând noi forme
promovate de literatura europeană. Mai întâi, se împrumută forma, apoi se creează
şi un fond original, forme proprii.

12
 Postmodernismul

Motto:
„După ce ai citit toate acestea,
oferă ceva şi din personalitatea ta.”
(CD)

Curent literar apărut după momentul neomodernismului. Începe în literatura

română cu momentul poeţilor optzecişti.
Caracteristici ale fenomenului postmodernităţii:
- caracterul informaţional al societăţii de azi;
- liberalism;
- economie de piaţă;
- drepturile omului;
- dezagregarea oricărei autorităţi;
- relativizarea valorilor;
- anarhie;
- surfingul cultural, jocurile pe computer, serialele de televiziune
reprezintă aspecte ale lumii postmoderne;
- estetizarea existenţei;
- arta înaltă nu mai defineşte astăzi întreaga cultură, ci reprezintă doar
unul din aspectele acesteia; marii culturi a bărbaţilor albi europeni morţi i se opune
pluralismul cultural, reprezentat de categorii marginalizate de femei, neeuropeni,
gay etc.;
- inserţia operelor în viaţa cotidiană, în dileme politice, etice, religioase;
în acest fel se dă o lovitură criteriului estetic, care devine insuficient pentru
judecarea operei de artă; criteriul estetic era sacrosanct pt. modernişti (vezi ce
spunea Eugen Lovinescu despre autonomia esteticului în raport cu eticul şi cu
etnicul);
- atitudinea postmodernă devine clar formulată începând cu anii ’80,
când se renunţă la orice absolut, devenind artă ceea ce în mod obişnuit nu este
considerat drept artă;
- postmodernismul îşi trage sevele din perioada modernismul interbelic
de orientare avangardistă; nu meditaţia, nu intelectualismul, ci spiritul ludic este
preluat din poezia avangardistă;
- artă a indeterminării, a instabilităţii, a oscilării; se opune clarităţii,
perfecţiunii, ideii de capodoperă, de unitate; prin reproducere, arta devine obiect
de consum;

13
 - fragmentarea: arta nu mai pretinde să spună totul despre om;
- decanonizarea: idealul culturii globale de azi este unitate prin
diferenţiere; lui Shakespeare, lui Goethe i se opun culturile marginale (după sex,
rasă, zonă geografică, religie);
- lipsa-de-sine/lipsa-de-adâncime: absenţa metaforei, a simbolului,
opera modernă sfidează hermeneutica;
- ironia – trecutul nu mai poate fi recuperat decât prin ironie. Poemul
nu creează, ci mimează, ia în derâdere;
- hibridizarea: genurile şi speciile literare nu mai sunt bine delimitate,
avem de a face cu o încrucişare a textelor, cu un eclectism nelimitat;
- carnavalizarea: se cultivă categorii estetice, precum: monstruosul,
eroi-comicul, comicul absurd;
- participare: obiectul artistic nu e o piesă de muzeu, ci o unealtă, se
cere folosit; vezi, de exemplu, arta ambientală, body-art, artă pe computer.

Caracteristici ale postmodernismului cultural românesc:

- prozaicizarea lirismului – poezia este coborâtă în cotidian, în banalitatea
existenţei;
- dispariţia graniţelor între speciile literare: genul epic asimilează trăsături ale
genului liric, iar genul liric împrumută trăsături ale genului epic;
- narativizarea liricii- se cultivă poemul amplu, cu subiect;
- refuzul elocinţei- nu se cultivă figurile de stil, mai ales metafora;
- nu este o poezie sentimentală;
- se cultivă ironia;
- poezia e privită ca joc;
- se utilizează pastişa (imitaţia altor texte);
- trecutul este reinterpretat, dar într-o manieră parodică; trecutul nu
poate fi distrus, ci revizitat cu ironie, cu parodie, în spirit ludic.
Reprezentanţi: Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Nichita Danilov, Emil
Hurezeanu.

14
 Ciocnirea
de Mircea Cărtărescu

într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise

receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită

îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu
tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg,
dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape

statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brauri albe şi roz ca o prăjitură de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, că daţi cu benzină

arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum

15
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.

!!! Ilustrează conceptul operaţional de postmodernism, prin referire la un

text liric studiat.

Postmodernismul - Curent literar apărut după momentul neomodernismului.

Începe în literatura română cu momentul poeţilor optzecişti.
Caracteristici:
- prozaicizarea lirismului – poezia este coborâtă în cotidian, în banalitatea
existenţei;
- narativizarea liricii- se cultivă poemul amplu, cu subiect;
- refuzul elocinţei- nu se cultivă figurile de stil, mai ales metafora;
- nu este o poezie sentimentală;
- se cultivă ironia;
- poezia e privită ca joc;
- se utilizează pastişa (imitaţia altor texte);
- trecutul este reinterpretat, dar într-o manieră parodică.

Ciocnirea, de Mircea Cărtărescu

Crezul poetic al artistului:
„Ce simt, ce văd, ce gândesc în împrejurările deosebite ale vieţii mele de om
obişnuit formează conţinutul poeziei.”
Apariţie- vol. Totul (1985)
Tema – este o poezie de dragoste, dar şi o imagine a lumii.
Titlul este sugestiv, exprimând ideea de raportare directă a poetului la
realitate, dar şi de ciocnire a celor doi îndrăgostiţi, sugerând impactul sentimentului
erotic asupra fiinţei umane.
Poemul este epic, poate fi identificată o povestire.
La nivelul fonetic nu există particularităţi frapante.
La nivelul prozodic – versurile sunt de lungime diferită, iar poezia nu se
structurează în cânturi. Poetul nu foloseşte scrierea cu majusculă, dar foloseşte
tehnica ingambamentului (enjabamentului).-continuarea ideii poetice pe mai multe
versuri.
La nivelul lexical - semantic
Câmpurile semantice dominante în poezie sunt: iubirea şi moartea, proiectate
în spaţiul capitalei.

16
 Iubirea e prezentată ca fiind mistuitoare, prin unirea fizică şi spirituală, cei
doi îndrăgostiţi refăcând imaginea androginului: « ne-am apropiat din ce în ce mai
mult,/până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele/pulverizându-ne hainele, pieile,
amestecându-ne inima.»
Moartea e sugerată şi ea prin anumite detalii: telefonul murise, receptorul
duhnea a formol, microfonul era plin de viermi.
Lexicul este variat, poetul combinând termeni diverşi : microfon,
şurubelniţă, carcasa, păianjenii, cauciucul, furnici.
Predomină imaginile vizuale, cuprinzând repere ale toposului citadin
(farmaciile, cofetăriile) şi ale capitalei (consiliul popular, strada latină, foişorul
de foc, statuia lui c.a rosetti).
La nivel morfo-sintactic
Predomină verbele, care creează o sonoritate stridentă, mai ale prin folosirea
gerunziului: încălecând, turtind, pulsând, pulverizând, mâncând, arzând.
Procedeul stilistic de bază este cel al enumeraţiei: «turtind farmaciile,
cofetăriile; pleznind ţevile de canalizare/încălecând asfalturile, presând atât de
mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case.»
Poezia nu cultivă un plan metafizic (un substrat filosofic), ci se înfăţişează în
detalii materiale. Realul este transfigurat, comunicarea dintre cei doi îndrăgostiţi
se face într-un plan fantastic: trăgând firul de telefon şi încolăcindu-l în jurul
braţului, eroul aduce în faţa ferestrei sale fereastra iubitei.

17
 Poezia postbelică

1. Realismul Mihai Beniuc - curent artistic

socialist Eugen Jebeleanu oficial, inspirat
(proletcultismul) Maria Banuş de ideologia
1948 – 1960 marxist-
leninistă;
- teme impuse;
- au fost
reactivate specii
şi genuri
desuete: poemul
epic, oda;
- arta pentru
mase;
2. Neomodernismul Nichita Stănescu - poeţii trebuie să
(al - liderul poetic al se întoarcă la
doilea modernism) şaizeciştilor izvoarele
Generaţia ‘60 - în 1980 a fost modernităţii
propus pentru premiul interbelice: Luci
Nobel an Blaga, Tudor
Marin Sorescu Arghezi, Ion
Adrian Păunescu Barbu;
Ana Blandiana - limbaj abstract,
Emil Botta ambiguu;
Ştefan Augustin - metafore
Doinaş subtile;
- imagini insolite;
- ironia şi spiritul
ludic;
- reflecţia
filosofică;
3. Posmodernismul Florin Iaru - sintagmele noii
Generaţia ’80 Nichita Danilov literaturi: “poezia
Mircea Cărtărescu realului”, “poezia care
coboară în stradă”,
“cotidianul”

18
 Direcţia neomodernistă
Perioada anilor ‘60
Nichita Stănescu, Către Galateea

Autoportret
„Eu nu sunt altceva
decât o pată de sânge
care vorbeşte.” (Nichita Stănescu)
Nichita Stănescu: „Poetul nu are biografie: biografia lui este, de fapt, propria
lui operă, mai bună sau mai rea, mai mult sau mai puţin măreaţă.”
Creaţia poetică nichitiană
1960 – Sensul iubirii
1964 – O viziune a sentimentelor
1965 – Dreptul la timp
Criticul Ovid S. Crohmălniceanu: „N. Stănescu îşi propune a practica un lirism
în care sentimentele, esenţializate, să fie trăite cu atâta intensitate, încât să
devină perceptibile ochiului minţii, să se organizeze într-o adevărată viziune.”
Poetul are capacitatea de a-şi reprezenta foarte viu mişcarea lucrurilor
invizibile.
Poetul cântă erosul împlinit, este volubil, cântă.
Mircea Martin: „Nichita Stănescu este autorul celei de a treia revoluţii
poetice în limba română, după aceea eminesciană şi argheziană.”
- recondiţionarea limbajului cu scopul de a reda libertatea cuvântului;
- cultivă devierea de la limba literară – cultivă limbajul poetic;
- criticii au remarcat o cosmicizare a iubirii, o transformare a poeziei erotice
într-o meditaţie despre artă, univers, cuvânt, om.
1966 - 11 elegii (punctul maxim atins de creaţia nichitiană)
1969 – Necuvintele – cuvintele nu pot surprinde realitatea instantanee, lanţul
de semne presupune temporalitate; drama poetului derivă din lupta între dorinţa de
a spune totul şi sila de a rosti, provocată de neputinţa de a spune totul;
Libertatea lexicală este urmărită de Nichita Stănescu este vizibilă în
Necuvintele. Necuvintele nu sunt altceva decât cuvintele în deplină libertate.
1970 – În dulcele stil clasic – Poeziile nu sunt scrise în dulcele stil clasic, ci
într-unul modern, având cu cel dintâi o singură tangenţă (menţinerea rimei);
schemele prozodice ale multor poezii sunt împrumutate de la unii clasici ai literaturii
române (Arghezi, Blaga).da
Caracteristici ale poeziei nichitiene:
- asocierea inedită a cuvintelor;

19
 - crearea de sensuri noi;
- interesul pt. metafore;
- interferarea categoriilor estetice: graţios, tragi-comic, parodic;
- jocul poetic.
Neomodernismul (remake modernist) nu reprezintă o evoluţie a poeziei, ci o
întârziere de treizeci de ani faţă de experienţele Occidentului. În momentul
apariţiei poeziei lui Nichita Stănescu, nicăieri în lume nu se mai scria poezie
metaforică de tip modernist. Lucru acesta este explicabil prin blocajul cultural
produs de instalarea regimului totalitar. Poezia neomodernistă reînnoadă firul
istoric, rupt de proletcultismul anilor 1950, cu poezia modernistă interbelică, lirică,
pură, elitistă, dificilă și ermetică.
Scriitorii nu şi-au întocmit manifeste literare, dar fiecare a adus o noutate.
Direcţii ale neomodernismului, după criticul Eugen Simion, în Scriitori români
de azi:
1. Poezia poeziei, a crizei de identitate: Nichita Stănescu;
2. Concretizarea simbolurilor: Cezar Baltag;
3. ironişti şi fantazişti: Marin Sorescu;
4. lirica feminină: Ana Blandiana, Constanţa Buzea.

20
 Către Galateea – 1965 – vol. Dreptul la timp

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile

şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,

atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.

Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui,
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe carc mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Începutul este ex abrupto (direct).

Mitul lui Pygmalion - Galateea – Pygmalion se îndrăgosteşte de propria operă,
o sculptură, Galateea, rugându-i pe zei s-o însufleţească.
Tema poeziei este iubirea creatoare (iubirea şi creaţia), legătura dintre
artist şi creaţia sa. Astfel, poezia devine o artă poetică.
Predicatul ştiu urmat de CD şi de adj. pron. nehot. tot, toate, reflectă
omniscienţa eului liric. Eul liric subliniază ideea că nu cunoaşte doar atributele celei
căreia i se adresează, ci şi ‘bătaia inimii pe care urmează s-o auzi’, ‘sfârşitul

21
cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui’. Poetul foloseşte enumeraţii ample,
pentru a-şi exprima sentimentul de iubire: ’toate timpurile, toate mişcările, toate
parfumurile...’. Personificarea ‘genunchiul pietrelor’ sugerează însufleţirea operei de
artă. Conjuncţia şi subliniază ideea de importanţă a fiecărei trăsături a iubitei. Deşi
reţine fragmentul, partea, eul liric îşi iubeşte creaţia în mod total.
Eul liric apare în ipostaza unui Demiurg în fraza «Ştiu/ tot ce e mai departe
de tine». Orizontul cunoaşterii e definit prin noţiuni abstracte, care sunt şi
metafore: după-orizontul, dincolo-de-marea (create după modelul după-amiaza).
Astfel, poetul creează cuvinte noi.
Galateea este o sculptură din piatră, nu din fildeş, ca în mitul grecesc.
Îngenuncherea pe piatră este o imagine a suferinţei şi a jertfei creatorului.
Natura, universul sunt însufleţite. Copacii devin ’umbre de lemn ale vinelor
tale’, râurile devin ‘mişcătoare umbre ale sângelui tău’, iar pietrele rămân ‘umbre de
piatră ale genunchiului meu’. Primele două metafore personificatoare exprimă
vitalitatea sculpturii, iar ultima arată suferinţa, umilinţa, jertfa, rugăciunea (‘şi mă
rog de tine, naşte-mă’). Natura apare ca însufleţită de operă şi nu invers,
răsturnându-se conceptul tradiţional de mimesis: arta este o copie a lumii (o copie a
copiei). Doar arta este însufleţită de artist, deoarece omul este cel care îi dă viaţă:
«şi pietrele, pietrele – umbre de piatră/ale genunchiului meu…». Adverbele de loc
‘departe’ şi ‘aproape’ sugerează limitele cunoşterii de tip raţional, care nu poate să
pătrundă în esenţa tainelor lumii. Poetul realizează că numai cu ajutorul raţiunii nu
poate crea. Este nevoie de ceva mai mult, de cunoaşterea poetică.
Există o anumită tensiune interioară care creşte în poem. Verbul la forma
imperativă ‘naşte-mă’ este un refren al poeziei (laitmotiv). El constituie totodată
punctul culminant al dialogului artistului cu Galateea.
‘De ce creaţia este implorată să dea naştere creatorului?’ Deoarece creatorul
şi creaţia se nasc şi se susţin reciproc. Creaţia este aceea care înveşniceşte numele
autorului şi îl face să treacă dincolo de timp, iar artistul este cel care dă viaţă
operei prin imaginaţia şi sensibilitatea sa.
Poezia este o invocaţie către Galateea. Galateea este iubita, dar şi creaţia.
Textul devine, aşadar, o ars poetica. În această poezie, Nichita Stănescu
abordează tema relaţiei creator-creaţie, o temă care a constituit subiect de
reflecţie pentru mulţi artişti ai lumii. Numai că Nichita Stănescu inversează şi aici
rolurile. El transferă operei puterea de a crea. Cunoaşterea deplină poate fi făcută
numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie. Creatorul capătă harul
cunoaşterii depăşindu-şi condiţia.

22
 Versuri albe, inegale ca lungime. Strofe polimorfe (de la 7 versuri în sus).
Ritmul interior. Poetul foloseşte ingambamentul. La nivel fonetic nu avem
particularităţi deosebite.

!!! Ilustrează conceptul operaţional artă poetică, prin referire la o

creaţie lirică studiată, aparţinând unui autor canonic.

Artă poetică
- crez literar, operă literară, care exprimă principiile estetice ale
autorului ei, concepţia acestuia despre menirea poetului, despre funcţiile literaturii,
despre modul în care trebuie scrisă aceasta;
- exemple de arte poetice:
 Horaţiu, Epistola către Pisoni- arta trebuie să îmbine
utilul cu plăcutul;
 Boileau, Arta poetică – formulează principiile
clasicismului;
 Arta Poetică a lui Paul Verlaine exprimă ideile
simbolismului;
 Mihai Eminescu, Epigonii – îşi exprimă admiraţia faţă de
înaintaşi, precum şi necesitatea ca poetul să fie animat de
un ideal înalt;
 Arghezi, Testament, poetul este un continuator al
strămoşilor lui ţărani al căror drum spre cunoaştere îl
exprimă cartea;
 Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii-
poetul este adeptul cunoaşterii luciferice (intuitive), din
care face parte şi cunoaşterea poetică, opusul cunoaşterii
paradisiace(raţionale).

Către Galateea – 1965 – vol. Dreptul la timp, de Nichita Stănescu

 poezia valorifică un mit al Antichităţii (Galateea–Pygmalion se

îndrăgosteşte de propria operă, o sculptură, Galateea, rugându-i pe zei s-o
însufleţească).
 Tema poeziei este iubirea creatoare (iubirea şi creaţia), legătura
dintre artist şi creaţia sa. Astfel, poezia devine a artă poetică.
 Eul liric subliniază, prin sugestie, ideea că nu cunoaşte doar atributele

23
celei căreia i se adresează, ci şi ‘bătaia inimii pe care urmează s-o auzi’, ‘sfârşitul
cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui’. Poetul foloseşte enumeraţii ample,
pentru a-şi exprima sentimentul de iubire :’toate timpurile, toate mişcările, toate
parfumurile...’. Personificarea ‘genunchiul pietrelor’ sugerează însufleţirea operei de
artă.
 Orizontul cunoaşterii e definit prin noţiuni abstracte, care sunt şi
metafore: după-orizontul, dincolo-de-marea. Astfel, poetul creează cuvinte noi.
 Natura, universul sunt însufleţite. Copacii devin’umbre de lemn ale
vinelor tale’, râurile devin ‘mişcătoare umbre ale sângelui tău’, iar pietrele rămân
‘umbre de piatră ale genunchiului meu’. Primele două metafore personificatoare
exprimă vitalitatea sculpturii, iar ultima arată suferinţa, umilinţa, jertfa, rugăciunea
(‘şi mă rog de tine, naşte-mă’). Natura apare ca însufleţită de operă şi nu invers,
răsturnându-se conceptul tradiţional de mimesis: nu arta este o copie a lumii (o
copie a copiei), ci lumea este o copie a artei. Adverbele de loc ‘departe’ şi ‘aproape’
sugerează limitele cunoaşterii de tip raţional, care nu poate să pătrundă în esenţa
tainelor lumii. Poetul realizează că numai cu ajutorul raţiunii nu poate crea. Este
nevoie de ceva mai mult, de cunoaşterea poetică.
 ‘De ce creaţia este implorată să dea naştere creatorului ?’ Este
creată o ambiguitate. Creatorul şi creaţia se nasc şi se susţin reciproc. Creaţia este
aceea care înveşniceşte numele autorului şi îl face să treacă dincolo de timp, iar
artistul este cel care dă viaţă operei prin imaginaţia şi sensibilitatea sa.

!!! Comentează elementele de limbaj şi de expresivitate, dintr-un text

poetic neomodernist, aparţinând lui Nichita Stănescu.

Limbaj şi expresivitate înseamnă:

- caracteristicile limbajului poetic (expresivitate, ambiguitate, sugestie);
- procedee artistice/figuri de stil (figuri de sunet, figuri semantice, figuri
sintactice) - expresivitate;
- elemente de versificaţie.

24
 Modernismul interbelic: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu
Lucian Blaga
(1895 -1961)

În perioada interbelică în poezie sunt 2 tendinţe majore:

 tradiţionalistă, reprezentată de Vasile Voiculescu şi Ion Pillat;
 modernă: moderată – Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi şi de
avangardă – Tristan Tzara şi Geo Bogza;
Tematica operei blagiene:
- iubirea: Lumina, Izvorul nopţii, Tămâie şi fulgi;
- natura: Munte vrăjit;
- istoria: Cântec pentru anul 2000, Timp fără patrie;
- mitul: Lumina, Orb;
- poetul şi poezia: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii; Din cer s-a
auzit un cântec de lebedă.
Lucian Blaga este considerat un poet filosof şi un filosof poet. El distinge două
tipuri de cunoaştere:
- paradisiacă – este o cunoaştere ştiinţifică, reală, realizată cu ajutorul raţiunii;
este o cunoaştere fragmentară; descompune fragmentele, dar nu ajunge să
descifreze ultima esenţă; Blaga numeşte cunoaşterea paradisiacă “plus cunoaştere“;
este specifică oamenilor de ştiinţă;
- luciferică – cunoaşterea se face prin intermediul inconştientului (visul, reveria,
mitul, arta, poezia); “minus cunoaştere”; subiectul cunoscător ajunge la cunoaştere
infuzând textul într-un mister; este o cunoaştere poetică, intuitivă; introduce
problematicul, neliniştea şi aventura.
Blaga – metafora:
- plasticizantă – dă consistenţă abstracţiilor, alăturând doi termeni între care se
stabileşte un raport, în vederea plasticizării unuia dintre ei; dă frumuseţe limbajului
liric. ex: “în joc cu piatra câte-un val/Şi-arată solzii de pe pântec“. (solzi-
strălucirea, spuma valurilor)
- revelatorie – constă în descoperirea unui mister esenţial; ea tinde să devină
simbol; ex: “Mamă, tu ai fost odat‘ mormântul meu/De ce îmi este aşa de teamă,
mamă, / Să părăsesc iar lumina?“ (lumina – lumea)
Blaga încearcă să definească un anume stil al spiritualităţii româneşti. El îl
numeşte matrice stilistică, adică acele trăsături care definesc spiritualitatea unui
popor. Blaga a demonstrat că matricea stilistică românească o reprezintă spaţiul
mioritic. Românii se caracterizează printr-un anumit simţ al armoniei, printr-un
anumit echilibru între seriozitate şi glumă.

25
 Lumina
de Lucian Blaga

Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te văd
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adând de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie,

când singur plutea-n întuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
«Să fie lumină! »

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci – cine ştie?

Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te văd – minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

A apărut în 1919, în volumul Poemele luminii.

Tema se referă la sentimentul de iubire de care e copleşit eul liric, sentiment
sintetizat prin substantivul lumina.
Titlul conţine o metaforă revelatorie, exprimată printr-un substantiv
articulat lumina. Metafora are mai multe conotaţii de bucurie, de speranţă,
optimism, emoţie, deschidere spre cunoaştere.
La nivelul fonetico-prozodic, identificăm vocale ce creează o muzicalitate
caldă, plăcută (a, e, o): «lumina ce-o simt...». Poezia este formată din cinci strofe
inegale, fiind scrisă într-un stil modern, poetul cultivând ca figură sintactică
ingambamentul (ideea poetică este continuată pe mai multe versuri).

26
 Versul este alb (vers fără rimă, dar cu ritm). Poetul optează pentru
succesiunea neregulată a strofelor din dorinţa de a pune mai bine în evidenţă ideea
poetică şi din dorinţa ca gândirea să nu fie supusă unor constrângeri rigide.
La nivelul lexical-semantic, poezia este structurată în mai multe secvenţe
lirice:
1. prima şi ultima strofă constituie un monolog adresat iubitei;
2. strofele a doua şi a treia prezintă un tablou cosmogonic preluat
de poet din Biblie şi din mitologia indiană;
3. strofa a patra reprezintă o interogaţie.
Prima strofă: identificăm în primele două versuri o sinestezie prin
îmbinarea senzaţiilor auditive (lumina, văd) cu senzaţiile tactile (simt).
Iubirea este comparată în viziunea eului liric cu «un strop din lumina creată în
ziua dintâi». Iubirea este proiectată asupra universului, a lumii, ca început şi sfârşit
a toate. Strofa are structura unui enunţ interogativ, a unei întrebări. Verbele sunt
la prezent (simt, văd, nu e), exprimând exact sentimentele pe care le trăieşte
îndrăgostitul în momentul respectiv. Există în text mărci lexico-gramaticale ale
eului liric: verb de pers I, simt; pron. pers. de pers. I (mi), dar şi mărci ale adresării
(pron. de pers. a II-a te, vocativul minunato).
În a doua strofă, poetul recreează imaginea genezei, inspirându-se din
referatul biblic al lui Moise, de aceea preia imaginea haosului primordial sugerat
prin adverbul întuneric şi cuvintele rostite de Dumnezeu «să fie lumină».
Identificăm o metaforă revelatorie Nepătrunsul care exprimă ideea
incapacităţii omului de a pătrunde în fiinţa divinităţii. Divinitatea este
incomprehensibilă pentru făptura umană.

Cosmogonia indiană
Rig-Veda

I. Neutru
II. Potenţial (embrionul, înconjurat de apele primordiale)
III. Dorinţa
IV. Conştiinţa şi
V. Universul (ultimul dă naştere celor două principii: masculin şi feminin)

Strofa a treia: poetul preia idei din mitologia indiană, făcând trimitere la
acel Unul Potenţial din care s-a dezvoltat Dorinţa. Dorinţa apare sugerată în text
prin repetiţia cuvântului sete. Din ea au luat naştere Universul (lume şi soare) şi
microcosmosul (omul).

27
 Imaginea omului este constituită dintr-o serie de enumeraţii: păcate, doruri,
avânturi, patimi. Aceste substantive aparţin câmpului lexical-semantic al
afectivităţii.
Identificăm o metaforă revelatorie dezvoltată «o mare şi-un vifor nebun de
lumină», ce sugerează haosul iniţial, din care apare lumina.
În cele două strofe ce alcătuiesc tabloul cosmogonic, identificăm imagini
artistice diverse: vizuale: lumina, soare, vifor, mare; auditive: «Să fie lumină!».
Iubirea este asemănată cu momentul creaţiei lumii deoarece trezeşte în sufletul
eului liric o stare de iluminare.
În strofele a doua şi a treia predomină imperfectul, perfectul compus.
Verbele la imperfect (zăcea, plutea, era) punctează evocarea tabloului cosmogonic,
a începutului de lume. Perfectul compus (făcutu-s-a) sugerează o acţiune trecută şi
încheiată, surprinzând exact momentul apariţiei luminii din haos. Conjunctivul (să
fie) aminteşte de porunca divină.
Conjuncţia adversativă dar, din strofa a patra, face legătura dintre iubirea
ca stare incipientă şi iubirea instalată în sufletul poetului. Întrebarea retorică
introduce şi o stare de nelinişte, de mister, de incertitudine, deoarece iubitul
constată că iubirea nu mai este percepută cu aceeaşi intensitate ca la început, poate
şi pentru că sentimentul se transformă.
Ultima strofă o repetă parţial pe prima doar că nu rezolvă tensiunea lirică, ci
o amplifică, o potenţează, o măreşte prin ultimele două versuri.
Lumina generată de sentimentul de iubire e comparată cu «ultimul strop/din
lumina creată în ziua dintâi.»
Imaginea iubitei este esenţializată prin lexemul minunato. Aşa cum facerea
luminii este considerată o minune, tot astfel şi iubita apare ca o minune a creaţiei.
Blaga afirmă ca datoria unui poet nu este de a descifra tainele lumii în mod
raţional, ci de a le amplifica, îmbogăţind misterele universului cu alte sensuri noi
propuse prin universul creaţiei artistice.
„Datoria noastră în faţa unui mister, nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa
de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare” (Lucian Blaga).

28
 Morgenstimmung
de Tudor Arghezi

Tu ți-ai strecurat cântecul în mine

Într-o dup-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,

Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Și mânăstirea mi-a rămas descuiată.

Și poate că nu ar fi fost nimic

Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, și degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Și-ntreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbușiră și norii

În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele… Mi-s
Șubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?

Tu te-ai dumicat în mine vaporos -
Nedespărțit - în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.

Morgenstimmung (germ.) – dispoziţie matinală

Poezia face parte din volumul Cuvinte potrivite (1927).

29
 Titlul prezintă o stare sufletească matinală simţită de cel care trăieşte ceva
nou: atracţia involuntară către o persoană şi, apoi, acceptarea voluntară a acestei
atracţii. Poemul are ca temă iubirea, surprinsă în mai multe faze ale ei: diferenţa
între eu şi tu, refuzul iniţial al sentimentului, deschiderea către ceva nou,
dezordinea produsă în sufletul celui „asediat”, împăcarea dintre cei doi prin
acceptarea celuilalt.
Metafora centrală este cea a sufletului-mănăstire, foarte sugestivă, el fiind
izolat de cele lumeşti, de dragoste, oarecum securizat şi ferit de orice ar putea
deranja echilibrul interior: „Fereastra sufletului zăvorâtă bine”, „Mănăstirea mi-a
rămas descuiată”. Se observă antonimia între cuvinte, pe de o parte deschiderea
sufletească („fereastra”, adjectivul „descuiată”), pe de altă parte starea de
închidere (participiul „zăvorâtă”, substantivul „mănăstirea”).
Îndrăgostirea se face pe neobservate, fără ştirea şi fără voia bărbatului, aşa
cum reiese din anumite versuri: „Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine”, „Fără să ştiu
că te aud cântând”.
Dragostea învinge în final. După ce a existat o luptă interioară, întâlnirea
celor doi se produce, lucru observabil în ultima strofă: „De ce-ai cântat? De ce te-
am auzit?/ Tu te-ai dumicat în mine vaporos -”. Recunoaşterea persoanei iubite
înseamnă mărturisirea dependenţei, a vasalităţii faţă de celălalt, a faptului că ne
aflăm în faţa unui mister palpabil.
Procesul de pătrundere a fiinţei iubite în sufletul zăvorât se manifestă
concret sub forma săpatului. Rezultatul invaziei este o dezordine totală, clădirea
căpătând forma unei ruine şubrede: „au sărit zăvoarele”, „vijelia aduse cocorii”,
„Mi-s/ şubrede bârnele, ca foile florii.” Comparaţia ultimă sugerează fragilitatea
omului în faţa sentimentelor.
Antitezele din ultima strofă exprimă ideea că femeia şi bărbatul sunt două
suflete diferite, două cântece opuse, dar care se întâlnesc, în final, în marea
simfonie a iubirii: „Eu veneam de sus, tu veneai de jos./ Tu soseai din vieţi, eu
veneam din morţi”. Femeia este asociată, aşa cum vedem, cu viaţa. Ea reinstaurează,
de fapt, ordinea. Imaginea este regăsită şi în poeziile Floare albastră, de Mihai
Eminescu, şi Cântec, de Nichita Stănescu („Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!/ Două
cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut
niciodată,/ una foarte de jos, întoarsă spre pământ,/ una foarte de sus, aproape
ruptă...”).
Dragostea presupune acceptarea alterităţii, e unitate a contrariilor.
În varianta publicată în revistă, poezia avea un subtitlu, la care poetul a
renunţat o dată cu publicarea în volum: Grieg. Edvard Grieg, compozitor norvegian
al poemului Peer Gynt. Morgenstimmung este numele uneia dintre părţile poemului

30
muzical. Consider că există o legătură între cântec şi poezie, în tot textul
predominând simbolul cântecului. Cântecul dobândeşte însuşiri palpabile: „Cântecul
tău a umplut clădirea toată...” şi are miros de lavandă, creând o sinestezie originală
(„ca o lavandă sonoră”). Metafora „mierlele pe clape” sugerează melodia pianului şi
se asociază cu principiul feminităţii. Sunetul se strecoară subtil, după care se
transformă într-o vijelie sonoră. Metafora furtunii din încăpere (tunet, vijelie)
arată invazia irezistibilă şi perfidă a iubirii. Există o corespondenţă între ideea de
iubire şi cea de cântec. Interesant este faptul că, în ciuda registrului erotic
pregnant, identitatea lui „tu” rămâne în unghiul de umbră. Prezenţa feminină este, în
acelaşi timp, şi materială şi ideală, şi demonică şi angelică.
Putem asocia cântecul femeii cu cel al sirenei. Acesta vrăjeşte şi ucide, este
irezistibil.
Poezia are forma unui monolog adresat persoanei iubite, aşadar putem
identifica mărci lexico-gramaticale ale eului liric: pron. de pers. I (mi-, eu), verbe de
persoana I (aud, veneam). Mărcile lexico-gramaticale ale destinatarului sunt:
pronumele pers. de pers. a II-a (tu, ţi-), verbe de pers. a II-a (ai strecurat). Poezia
are un aspect retoric, prin prezenţa interogaţiilor retorice („De ce-ai cântat? De ce
te-am auzit?”), a metaforelor, a enumeraţiei („sertarele, cutiile, covoarele”,
„cocorii, albinele, frunzele”).
Atunci când poetul evocă experienţa de iubire utilizează perfectul compus (ai
strecurat, a umplut) şi imperfectul (intra, veneam).
Criticul Alexandru George afirmă că: „poezia Morgenstimmung” este „un rar
moment al liricii argheziene, în care ni se evocă pătrunderea treptată în sufletul
poetului a unei fiinţe care a ştiut să se insinueze folosind arma periculoasă a
seducţiei aparent benigne”.

!!! Expune specificul raportului autor-eu liric, prin referire la un text

poetic al unui autor aparţinând direcţiei moderniste.

Autor – persoana reală care produce o operă. Nu trebuie confundat

autorul, persoana reală care semnează cartea, cu eul liric sau poetic. În poezie,
reflexul autorului este eul liric, voce delegată să exprime stări, sentimente
imaginate de autor. Unii teoreticieni fac o distincţie între autorul concret şi autorul
abstract.
Autorul concret (real) este creatorul real al unei opere literare, el este o
personalitate istorică şi biografică, se situează în lumea reală unde duce o viaţă
autonomă.

31
 Compunând o operă literară, autorul concret produce o proiecţie literară
despre sine însuşi, adică un al doilea eu, un autor abstract. El este creatorul unei
opere literare. În timp ce autorul concret duce o viaţă extraliterară, autorul
abstract este inclus în opera literară.
Eul liric sau poetic – individualitate creatoare, care nu trebuie confundată
cu persoana reală, biografică a autorului (eul biografic, empiric sau pragmatic). Este
o voce, o mască, o ipostază a autorului. Rimbaud afirma în acest sens: eu este altul,
separând eul poetic de cel biografic, cel de-al doilea fiind izvorul celui dintâi.
Măştile eului liric:
- ale eului romantic: demonul, răzvrătitul, titanul, geniul, tribunul (poeta vates-
poetul profet);
- ale eului simbolist: inadaptatul;
- ale eului modern: omul obişnuit, măscăriciul.

!!! Prezintă particularităţi moderniste într-o poezie studiată, aparţinând

lui Tudor Arghezi.

Poezia modernă argheziană are următoarele caracteristici:

 Tonul uşor exaltat: Poezia are structura unui monolog dialogat, adresat
iubitei;
 Vrea să dezorienteze, să tulbure omul;
 Limbajul este imprevizibil şi parcurge cele mai diverse modulaţii:
mirare, contemplaţie, ironie, exasperare;
 sintaxa se dezarticulează;
 Alternanţa spaţială înălţime – pământ;
 Teme: contradicţia extremă.

32
 Ion Barbu

Punctul cel mai înalt atins în poezia românească de la Eminescu.

Vine din orizontul ştiinţelor. Dan Barbilian vine din orizontul ştiinţelor. Este
unul din cei mai mari matematicieni români – axiomatica.
Eugen Lovinescu i-a dat pseudonimul la „Sburătorul”.
A păstrat din matematici două lucruri esenţiale:
 Aspiraţia spre esenţe;
 Când e vorba de poezie, poetul preferă să aşeze în centrul ei problemele
care se pun de la sine, nu cele care te exprimă pe tine.
Poetul are aspiraţia orgolioasă de a atinge esenţele şi refuză tot ceea ce este
accidental şi mărunt.
Poemul trebuie să fie un text – august, o inscripţie în care vocalele să se
aşeze în mod imperial. El duce o bătălie împotriva a tot ceea ce e umplutură verbală.
Poezia trebuie să fie un mod impersonal al lirei. Ion Barbu este unul din cei mai
muzicali poeţi.
Ion Barbu a fost un om al exceselor.

Etapele creaţiei barbiene

Tudor Vianu, în Introducere în opera lui Ion Barbu, 1935, stabileşte

trei etape în creaţia poetului:
1. Etapa parnasiană (1919-1921)
Lava, Munţii, Banchizele, Copacul, Umanizare
- sentimentele nu sunt transmise în mod direct, ci sunt
transferate asupra naturii;
- versurile au formă parnasiană;
- poemele sunt concise, au formă fixă de sonet;
- sub forma rece a poeziilor se frământă un suflet înflăcărat; prin
această trăsătură, Barbu se deosebeşte de Leconte de Lisle şi Hérédia (poeţi
parnasieni);
2. Etapa baladică şi orientală (1921-1925)
După melci, Riga Crypto şi Lapona Enigel, seria Nastratin Hogea
- poeme ample, balade culte, cu structură narativă;
- înfăţişează o lume balcanică, pitorească;
- vocabularul este dominat de termeni orientali;
- limbajul lui Barbu din această etapă se aseamănă cu cel al lui
Arghezi din Flori de mucigai(1931);

33
 3. Etapa ermetică (1925-1926)
Uvedenrode, Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare, vol. Joc
secund
Ermetismul- termen derivat de la numele zeului Hermes Trismegistul
(socotit de alchimişti patronul ştiinţelor oculte). În poezie, ermetismul se manifestă
prin încifrarea discursului liric într-un spirit ezoteric (care poate fi înţeles numai
de iniţiaţi). Un rol important în cristalizarea noţiunii de poezie ermetică îl au poeţii
francezi Stéphane Mallarmé şi Paul Valéry. Specii literare: oda, imnul, balada.
Conceptele matematice sunt suporturi ale liricului. Poezia lui Barbu tinde
spre esenţe. Preferă să pună în centrul ei problemele esenţiale şi nu cele care te
exprimă pe tine (obiectivitate, impersonalizare).
Poezia se vrea a fi «un mod impersonal al Lirei» - obiectivă şi muzicală

Riga Crypto şi lapona Enigel

Poezia a apărut în vol. Joc secund (1930). Face parte din ciclul de poezii
Uvedenrode (este o râpă plină de melci).
Rigă – rege
Crypto – ascuns; criptogamele – grup de plante inferioare, fără flori şi care se
înmulţesc prin spori
Laponă – persoană din regiunile nordice, polare, din Laponia
Enigel – înger (din latinescul angelus)
Crai – bărbat puţin în vârstă, necăsătorit.
Poezia este o baladă cultă, prezentând elemente ale acesteia: un fir epic,
prezenţa dialogului, a personajelor. Are menirea de a încifra o experienţă, este o
cântare iniţiatică.
Cele două personaje aparţin unor lumi diferite: Riga Crypto regnului vegetal,
iar lapona Enigel regnului uman. Poezia este o demonstraţie a ideii că nu este posibilă
nuntirea unor lumi diferite şi cu aspiraţii variate.
Poetul îşi alege personajele aparţinând unor regnuri diferite pentru a sugera
imposibilitatea dragostei lor şi totodată antiteza dintre cele două lumi.

Riga Crypto Lapona Enigel

Nonuman, static, reprezintă Uman, dinamică, puternică,
principiul pasiv, întuneric, umezeală reprezintă principiul activ

Asupra personajului Riga Crypto planează ideea că ar fi fost vrăjit să rămână

veşnic tânăr sau că i s-ar fi dat un suflet tânăr. Riga Crypto este detaşat de ceilalţi,

34
iar faptul că nu şi-a găsit perechea punctează ideea unei existenţe tragice: “Şi răi
ghioci şi toporaşi/Din gropi ieşeau să-l ocărască,/Sterp îl făceau şi nărăvaş/Că nu
voia să înflorească”.
Lapona se află într-un proces de transhumanţă, de la N la S, ceea ce
presupune un drum iniţiatic: „De la iernat, la păşunat,/În noul an, să-şi ducă renii,/
Prin aer ud, tot mai la sud...”.
Comunicarea dintre cele două fiinţe are loc prin intermediul visului, dialogul
care urmează se petrece în somnul lui Enigel, lapona fiind ispitită de 3 ori,
propunându-i-se ca să renunţe la idealul ei. Întâlnirea dintre cei doi reprezintă o
capcană, o lecţie de viaţă pe care ambii trebuie s-o înveţe. Pentru Enigel, mutaţia în
alt regn ar însemna plafonare, pentru Riga Crypto mutaţia în alt regn înseamnă
moarte, ceea ce el nu va conştientiza şi pentru asta va fi pedepsit. Profanul nu poate
rezista, nu poate trece nepedepsit pe lângă o experienţă pentru care nu este
pregătit. În plan mental, Riga Crypto a înnebunit, a intrat într-un domeniu prin
excelenţă ilogic şi are iluzia nunţii.
Momentele ispitirii: există trei momente de ispitire la care este supusă Enigel
şi alte trei momente de refuz din partea fiinţei superioare:
1. prima dată o ademeneşte cu fragi; («Enigel, Enigel/
Ţi-am adus dulceaţă, iacă./Uite fragi, ţie dragi… »)
2. Riga Crypto îi propune Laponei să-l ia cu dânsa; «Dacă
pleci să culegi,/Începi, rogu-te, cu mine.»
3. Riga Crypto îi propune laponei să renunţe la idealul său.
«Lasă-l, uită-l, Enigel,/În somn fraged şi răcoare.»
Poezia a fost considerată un Luceafăr cu rolurile inversate.
Criticul Nicolae Manolescu afirmă, în lucrarea Poetica lui Ion Barbu, că
tematica din această poezie este eminesciană, fiind un Luceafăr cu rolurile
inversate.
Puncte comune cu Luceafărul:
- motivul aspiraţiei teluricului;
- dialogul dintre cei doi;
- spaima celui chemat;
- imposibilitatea nunţii;
- lirismul măştilor: personajele sunt măşti, simboluri ale eului liric.
Criticul Basarab Nicolescu ne oferă trei variante de interpretări ale
Luceafărului barbian. În prima interpretare, Luceafărul poate fi Riga Crypto
împietrit parcă de un ascuns blestem şi acesta, asemeni Luceafărului, promite
împărătesei o împărăţie a bureţilor. În a doua interpretare, Luceafărul este
considerat lapona Enigel, ca venind din ţărmul îngheţat al ideilor. Criticul afirmă că

35
cea mai potrivită interpretare ar fi că Luceafărul barbian este Soarele, iar dacă
Luceafărul eminescian era domnul nopţii, Soarele reprezintă dominaţia triumfală a
luminii.
Criticul Ovid Crohmălniceanu afirmă că între cele două poeme nu există un
paralelism, faptele relatate având sensuri total diferite.
Tehnica folosită de poet este cea a povestirii în ramă sau a povestirii în
povestire. Povestea de dragoste neîmplinită a celor două personaje este inserată în
cadrul poveştii de iubire împlinite. Prologul poemului este un dialog între nuntaş şi un
bard: «Mult îndărătnic menestrel/Un cântec larg tot mai încearcă,/Zi-mi de lapona
Enigel/Şi Crypto, regele-ciupearcă. » Sunt două poveşti de iubire. Menestrelul
(trubadurul) este rugat să cânte o poveste de iubire, celebră. Primele două catrene
reprezintă rama. Spunerea cântecului presupune un anumit ritual, un spaţiu izolat:
«Zi-l menestrel!/Cu foc l-ai zis acum o vară;/Azi zi-mi-l stins, încetinel,/La spartu
nunţii, în cămară.»
Cele două personaje sunt, de fapt, două simboluri, reprezentând lumina şi
întunericul din fiecare din noi. Lapona Enigel reprezintă partea solară, luminoasă,
spirituală, care tinde spre absolut, în timp ce Riga Crypto reprezintă întunericul,
partea iraţională, instinctuală din om.
Balada este o demonstraţie a ideii că raţiunea triumfă în final asupra
iraţionalului. Alte explicaţii posibile referitoare la final: explicarea în mod poetic a
originii ciupercilor otrăvitoare şi a nebuniei; se sugerează ideea că în dragoste cel
puternic supravieţuieşte, iar cel slab este sacrificat.
Apolinicul şi dionisiacul sunt două categorii estetice prezente în cultura
omenirii. Termenii vin de la zeii Apollo şi Dionis. Apolinicul înseamnă tendinţa spre
raţiune, echilibru, ordine, calm, armonie. Dionisiacul reprezintă spiritul misterios,
trăirile extatice, lipsa echilibrului, descătuşarea instinctelor.
Apollo: zeul artelor, al luminii, personificare a echilibrului, a visării senine.
Dionysos: zeul vinului, al beţiei răscolitoare de instincte.
Soarele simbolizează viaţa raţională, conştientă, stăpânită de un ideal înalt.
Setea după soare a laponei Enigel nu este altceva decât setea după ideal a omului.
Umbra simbolizează instinctul, obscuritatea din om.
Cele două personaje pot reprezenta dualitatea umană, o jumătate apolinică şi
una dionisiacă.
Motivul nunţii ratate este găsit şi în folclor, sub forma baladei Soarelui şi
Lunei.

36
 !!! Prezintă particularităţi moderniste într-o poezie studiată, aparţinând
lui Ion Barbu.

Poezia modernă barbiană are următoarele caracteristici:

 O trăsătură importantă a textului este muzicalitatea.
Poezia este o baladă cultă, prezentând elemente ale acesteia: un fir epic, prezenţa
dialogului, a personajelor. Are menirea de a încifra o experienţă, este o cântare
iniţiatică. Balada mai este numită şi cântec bătrânesc de nuntă. Tehnica folosită de
poet este cea a povestirii în ramă sau a povestirii în povestire. Povestea de dragoste
neîmplinită a celor două personaje este inserată în cadrul poveştii de iubire
împlinite. Sunt două poveşti de iubire. Menestrelul (trubadurul) este rugat să cânte
o poveste de iubire, celebră. Primele două catrene reprezintă rama. Spunerea
cântecului presupune un anumit ritual, un spaţiu izolat.
 Poezia cuprinde 2 simboluri antonimice:
Cele două personaje aparţin unor lumi diferite: Riga Crypto regnului vegetal, iar
lapona Enigel regnului uman. Poezia este o demonstraţie a ideii că nu este posibilă
nuntirea unor lumi diferite şi cu aspiraţii variate.
Poetul îşi alege personajele aparţinând unor regnuri diferite pentru a sugera
imposibilitatea dragostei lor şi totodată antiteza dintre cele două lumi.
 Poezia lui Barbu tinde spre esenţe. Preferă să pună în centrul ei
problemele esenţiale şi nu cele care te exprimă pe tine (obiectivitate,
impersonalizare). Poezia se vrea a fi «un mod impersonal al Lirei.» - obiectivă şi
muzicală
!!! Poezia se înscrie în lirismul obiectiv = un discurs liric prin care poetul
îşi exprimă sentimentele prin intermediul unor măşti sau al unor personaje lirice
(lirismul măştilor – poetul nu-şi exprimă în mod direct sentimentele, ci prin
intermediul unor măşti străine; în cazul poeziei de mai sus, Barbu vorbeşte şi sub
masca laponei Enigel şi sub cea a lui Riga Cryptoi; eroii sunt voci ale poetului).

37
 Tradiționalismul interbelic:

Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,

Paianjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc

De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.

Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdător bunicul pândise de la scară

Berlina legănată prin lanuri de secară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină

Sări, subţire-o fată în largă crinolină

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,

Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,

Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea.....

Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Şi cum şedeau...departe, un clopot a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simţeau c-o să rămână...

De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ştersele portrete.

38
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...

Ca ieri sosi bunica...şi vii acuma tu:

Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului la scară.

Subţire, calci nisipul pe care ea sări.

Cu berzele într-însul amurgul se opri...

Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram

Când ţi-am citit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună

Ţi-am spus Balada lunei de Horia Furtună.

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,

Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.

Şi cum şedeam...departe un clopot a sunat

- Acelaşi clopot poate – în turnul vechi din sat...

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Este un scriitor aparţinând perioadei tradiţionalismului interbelic. Principalul

său volum de poezii este cel din 1923, Pe Argeş în sus, din care face parte şi textul
Aci sosi pe vremuri.
Scriitorul continuă tradiţia lui Vasile Alecsandri prin practicarea unui pastel
evoluat, ‘psihologic’. Pastelul la Ion Pillat este doar un pretext pentru meditaţia
poetului asupra efemerităţii existenţei umane.
Tema este cea a trecerii ireversibile a timpului fugit irreparabile tempus şi
cealaltă este fortuna labilis (soartă schimbătoare). Poezia vorbeşte despre două
poveşti de iubire, care sunt supuse aceleiaşi legi universale a trecerii implacabile a
timpului.
Titlul conţine un adverb de loc (aci) şi o locuţiune adverbială de timp (pe
vremuri). Spaţiul şi timpul nu sunt precizate cu exactitate, poetul ne introduce în-

39
tr-o atmosferă trecută, făcând legătura între timpul prezent (obiectiv) şi timpul
amintirii (subiectiv). Adverbul de loc apare într-o formă populară.
Poezia are o anumită organizare în mai multe secvenţe:
- incipitul: “La casa amintirii...plopii”;
- povestea bunicii: “Aci sosi pe vremuri...bunica e bătrână”;
- strofele care fac legătura între cele două poveşti: “Ce straniu lucru ...sosi
bunica”;
- povestea nepotului: “Şi vii acuma tu...simbolist”;
- epilogul: “Şi cum şedeam...sat”.
Imaginea din incipitul poeziei “Casa amintirii” poate fi interpretată în mai
multe feluri. Ea poate însemna trecutul viu al celor care au trăit în ea, dar şi
prezentul amorţit. Un anumit loc plin de viaţă prin oamenii care îl populează.
Imaginea hornului care nu mai trage este o imaginea a morţii acestui spaţiu.
Senzaţia este amorţire, de încremenire. Pânzele de păianjen şi obloanele trase sunt
semnul părăsirii. Personificarea plopilor “îmbătrâniră plopii” pregăteşte apariţia
bunicii Caliopi. Există o corespondenţă om-natură prin aceea că plopii au îmbâtrânit
odată cu îmbătrânirea eului liric. Casa aceasta este şi un spaţiu mitic, cititorul
neavând acces decât în măsura în care este informat de către poet.
Povestea bunicilor
Recuzita: berlină; lanuri de secară; crinolina; câmpia; berzele; scara.
Gusturi literare:
- romantice: Lamartine, Le lac, Ion Heliade Rădulescu, Zburătorul
Persoana:
A treia singular
Povestea nepoţilor
Recuzita: trăsura; lanul de secară; pridvorul; scara; nisipul; berzele.
Gusturi literare:
Simboliste: Francis Jammes, Horia Furtună
Persoanele gramaticale:
- a doua (trimite la iubită): tu vii, trăsura ta, te aduse.
- întâi (trimite la eul liric): ţi-am şoptit, eram, m-ai găsit.
Predomină timpurile trecutului: imperfectul este un timp al evocării, al
amintirii (erau, asculta, urzea, şedeau); perfectul simplu arată o acţiune trecută
şi încheiată în apropierea momentului vorbirii; dă impresia de apropiere a trecutului
de prezent (sosi, pândise, sări).
În partea a doua a poezie se observă alunecarea dinspre timpul obiectiv
(sugerat prin prezent) spre timpul subiectiv (sugerat prin imperfect, perfect
simplu): «Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în

40
ştersele portrete.», «Ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu:/Pe urmele berlinei
trăsura ta stătu.» Se observă, aşadar, această alunecare de la prezent spre
trecut. În acelaşi timp, remarcăm pron. pers. te care se referă, în primul
exemplu, la eul liric (dedublat, obiectivat, vorbind despre sine ca despre
altcineva), iar, în al doilea exemplu, se referă la iubită.
Cele două distihuri care fac legătura între poveştile de iubire subliniază
temele poeziei: soarta schimbătoare şi trecerea ireversibilă a timpului.
Clopotul este un motiv sacru, sunetul său amintind de fragilitatea
existenţei umane şi de trecerea timpului. Clopotul este un simbol bivalent:
semnifică moartea şi viaţa: “...un clopot a sunat,/De nuntă sau de moarte, în
turnul vechi din sat”. Ca procedee stilistice, poetul foloseşte simetria (procedeu
stilistic prin care un anumit vers este reluat în poezie) şi paralelismul sintactic.
Conjuncţia dar subliniază fragilitatea sentimentului de fericire. Omul trăind
clipa, nu sesizează efemeritatea: “Dar ei, în clipa asta simţeau c-o să rămână...”.
Abia după trecerea anilor, eul liric realizează schimbarea. Privirea în
oglindă îi descoperă o persoană străină pe care nu o recunoaşte: “Ce straniu
lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ştersele portrete./Te
recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta...” Poetul se dedublează, vorbeşte despre sine
la persoana a II-a, utilizând prezentul verbului, căci prezentul este cel care îi
descoperă efemeritatea vieţii. Când se priveşte în oglindă, eul liric utilizează
verbele de persoana a II-a (obiectivare, impersonalizare). Când rememorează
povestea de iubire utilizează timpurile trecutului şi pers. I: «Ce straniu lucru….»
Povestea de iubire a bunicilor pare a fi unică, deoarece sentimentul de
dragoste este cel care îl înalţă pe om deasupra timpului.
Poezia lui Ion Pillat conţine numeroase trimiteri livreşti (nume de scriitori,
motivul bibliotecii), care fac dificilă interpretarea textului, imaginea la Ion Pillat
este rafinată şi intelectualizată. Livrescul are rolul de a indica timpul în care au
loc cele două poveşti de iubire.
Elemente de prozodie:
- avem 19 distihuri şi un monovers final;
- rima împerecheată;
- măsura metrică de 13-14 silabe;
- ritmul iambic.
Tradiţionalismul liricii lui Pillat se manifestă prin cultivarea universului
rural, cultivarea pastelului, tonul elegiac (trist), forme ale prozodiei tradiţionale,
lirismul subiectiv.
N.B.! Se recomandă pe lângă analiza de ansamblu a poeziei şi o analiză
stilistică pe două-trei strofe, de preferinţă cele de legătură între poveşti,
aşa cum s-a exemplificat la clasă!

41
 !!! Ilustrează conceptul operaţional tradiţionalism, prin referire la un
text liric studiat.

Aci sosi pe vremuri, de Ion Pillat

 Este un scriitor aparţinând perioadei tradiţionalismului interbelic.

Principalul său volum de poezii este cel din 1923, Pe Argeş în sus, din care face
parte şi textul Aci sosi pe vremuri.
 Tematica este una tradiţională, cea a trecerii ireversibile a timpului
fugit irreparabile tempus şi cealaltă este fortuna labilis (soartă schimbătoare).
Poezia vorbeşte despre două poveşti de iubire, care sunt supuse aceleiaşi legi
universale a trecerii implacabile a timpului.
 Titlul conţine un adverb de loc (aci) şi o locuţiune adverbială de timp
(pe vremuri). Spaţiul şi timpul nu sunt precizate cu exactitate, poetul ne
introduce într-o atmosferă trecută, făcând legătura între timpul prezent
(obiectiv) şi timpul amintirii (subiectiv). Adverbul de loc apare într-o formă
populară.
 Scriitorul continuă tradiţia lui Vasile Alecsandri prin practicarea
unui pastel evoluat, ‘psihologic’. Pastelul la Ion Pillat este doar un pretext
pentru meditaţia poetului asupra efemerităţii existenţei umane.
 La nivel prozodic, poezia respectă canoanele clasice, fiind organizată
în 19 distihuri şi un monovers final; rima împerecheată; măsura metrică de 13-14
silabe;
 cultivarea universului rural: berlină, lanuri de secară, crinolina,
câmpia, berzele;
 tonul elegiac (trist);
 Se remarcă predilecţia pentru simbol, clopotul este un motiv sacru,
sunetul său amintind de fragilitatea existenţei umane şi de trecerea timpului.

42
 Simbolismul

- apare în 1886, la Paris, în revista ‘Le Figaro’ art. Le Symbolisme,

semnat de Jean Moréas;
Repere ale programului estetic simbolist:
- atitudine împotriva romantismului, realismului, parnasianismului;
- artiştii nu pun preţ pe cunoaşterea raţională, pe datele oferite de
ştiinţele pozitive, ci pe cunoaşterea prin simţuri;
- filosoful preferat – Henri Bergson;
- simbolismul francez = o reacţie împotriva poeziei tradiţionale
postromantice şi împotriva poeziei parnasiene.
Parnasianism
- simbolismul condamnă estetica parnasiană;
- curent literar manifestat în Franţa pe la 1850;
- reprezentanţi: Hérédia, Leconte de Lisle;
- sentimentului stufos cei doi îi opuneau arta descriptivă, peisagistă,
plină de rafinament pictural, obiectivă;
- refuză să-şi dezvăluie sentimentele, emoţiile – poezia este
impersonală, rece;
- acordă atenţie formei, perfecţiunii versificaţiei, cultivarea unor
specii lirice cu forme fixe – rondelul, sonetul.
- cultivă motive exotice.
Tehnici simboliste
1. cultivă sinestezia: Corespondenţe – Baudelaire (precursorul
simbolismului) “Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.”; Rimbaud –
Vocalele face corespondenţă între vocale şi culori – “ A negru, E alb, I roşu, U
verde“; procedeul se numeşte audiţie colorată.
2. teoria corespondenţelor: corespondenţă între micro-macrocosmos,
între eul liric şi lume;
3. simbolul – tratat neconvenţional; diferă de simbolul clasic, care
este univoc: semaforul, drapelul; simbolul simbolist creează o stare de spirit,
este plurivoc, deschis interpretărilor; ex. plumbul, albul;
4. cultivă versul alb, liber iniţiat de Gustav Kahn, în Europa, în
literatura română – Macedonski, în poezia Hinov;
5. tehnica sugestiei – simbolul nu este numit, ci doar sugerat.
Stepfané Mallarmé – “a numi un obiect înseamnă a suprima trei
pătrimi din plăcerea poemei, făcută din plăcerea de a ghici încetul cu încetul. A
sugera, iată visul.”
6. cultivă vagul, incertul şi muzicalitatea – Paul Verlaine – “Muzica
înainte de toate.” (De la musique avant toute chose.)
7. respinge retorismul, elocinţa (vorbirea frumoasă): Baudelaire –

43
“Prinde elocinţa şi suceşte-i gâtul.”
 Simbolişti: Paul Verlaine, Stepfané Mallarmé, Arthur Rimbaud.
Simbolismul românesc
- influenţat de cel francez;
- apare ca atitudine împotriva epigonismului eminescian şi a
sămănătorismului; (poezie citadină în opoziţie cu temele cultivate de creaţia
sămănătoristă);
- îşi trage sevele din poezia eminesciană, care a cultivat sugestia,
simbolul, muzicalitatea, ambiguitatea, sinestezia, corespondenţele (poezia Numai
poetul...); - spre deosebire de simb. francez îşi asumă caracteristici ale poeziei
parnasiene.
Etape:
 1880 – 1908: et. experimentelor, a definirilor teoretice;
Macedonski publică art. teoretice “Despre poemă“, “Poezia viitorului“ , “În pragul
secolului“;
“Poezia viitorului nu va fi decât muzica si imagine”. (Alexandru Macedonski)
 1908 – 1914: etapa simbolismului minor; este un simbolism
declamativ, retoric, exterior; Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu;
 1914 – 1924: simb. autentic întâlnit în poezia lui Bacovia.

Bacovia
Este unul din cei patru mari scriitori interbelici: Blaga, Barbu, Bacovia,
Arghezi.
1916- apare vol. Plumb
Receptarea critică a lui Bacovia
Volumul nu a fost bine receptat de critica literară a timpului şi nici de
scriitori din cauza declanşării primului război mondial. În epocă era influentă
opinia lui Eugen Lovinescu despre poezia lui Bacovia. Acesta considera că lirica
bacoviană este una sinceră, spontană, dar lipsită de profunzime. Criticul afirma
că poezia bacoviană este secreţia unui organism bolnav. Cel care l-a reabilitat pe
poet şi l-a aşezat în rândul scriitorilor interbelici este George Călinescu. El
spunea că poezia lui Bacovia se bazează pe montaj, pe o anumită regie a textului
poetic şi că trebuie să vedem o poză bacoviană în textele sale.
Bacovia cultivă o poezie de notaţie senzorială, în care înclină mereu spre
peisaj, spre tablou sau spre confesiune lirică. Tematica bacoviană este obsedată
de tema morţii, a destrămării, a vidului sufletesc, a angoasei, a spleen-ului.
Simbolul simbolist nu constă doar în cultivarea unor cuvinte cu o anumită
semnificaţie, ci reiese din valoarea de ansamblu a poemului. La conturarea
atmosferei lirice contribuie nu numai simbolul, ci şi elementele plastice, muzicale,
chiar şi semnele de punctuaţie, precum şi toate celelalte procedee simboliste.

44
 Crezul artistic al poetului
«Nu am nici un crez poetic. Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu
oamenii, stau adesea de vorbă cu mine însumi... şi când găsesc ceva interesant iau
note pentru a mi le putea citi ceva mai târziu. Nu-i vina mea dacă aceste notiţe
sunt în formă de versuri.»
Marii poeţi scriu pentru că simt că nu pot trăi fără poezie.
«Unii din prietenii mei îmi spun că sunt un inadaptat. Este o exagerare.
Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele.»
Reperele lumii bacoviene sunt: cerul de plumb, ploaia, noroiul, parcurile,
frunzele, singurătatea, boala, monotonia, obsesia şi spleen-ul.
Culorile preferate bacoviene sunt: albul, negru, violetul şi galbenul.
Sonoritatea bacoviană este de un tip aparte. Poemele bacoviene sunt pline
de o invazie de vaiete, plânsete şi şoapte.
Instrumentele preferate: clavirul, acordeonul, flautul, chitara, fanfara,
clopotul, urletul de câine, strigătul de cucuvea, ţârâitul de greier, tusea,
plânsetul, chiotele, bocetele, claxoanele, ţipetele de tren.
Decorul bacovian surprinde o lume a lucrurilor, obiectele sunt purtătoare
de mesaje: piaţa, strada, parcul, periferia, cimitirul.
Personajele bacoviene sunt grupuri: amanţi, copii de la şcoală, poeţii,
burghezii, proletarii. Grupurile sunt urmărite din exterior (de la fereastră, din
cârciumă, din turn, din podul casei).
Femeia la Bacovia este o apariţie fantomatică. Portretul robot al acesteia
presupune prezenţa ireală, fecioarele apar divinizate ca nişte umbre albe. Lirica
bacoviană dezvoltă o lirică erotică funebră.

Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt
Stam singur în cavou … şi era vânt
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să strig -
Stam singur lângă mort… şi era frig
Şi-i atârnau aripile de plumb.

Apare în vol. Plumb (1916).

Este un monolog, o confesiune lirică; poetul nu ne vorbeşte în mod
direct despre tema morţii, dar ne sugerează această idee prin anumite
detalii ale decorului.

45
 Poezia dă impresia de monotonie, de repetiţie, dar poetul reuşeşte să
contureze tema ei prin jocul de imagini plastice şi auditive.
Cuvântul-cheie al poeziei este plumbul, care apare şi în titlu, el este un
simbol neconvenţional, plurivalent sau plurivoc (cu mai multe sensuri).
Plumbul este un metal greu de culoare cenuşie, dobândind anumite
semnificaţii în text: apăsare sufletească, greutate, solitudine, moarte
sufletească, împietrire, izolare de ceilalţi prin lipsa de comunicare.
La nivelul fonetico-prozodic, observăm prezenţa vocalelor închise î şi u, a
grupurilor consonantice mb şi nt, care creează, alături de consoana stridentă ţ,
o sonoritate aparte şi o atmosferă sinistră .
Rima – îmbrăţişată
Ritmul predominant - iambic
Măsura metrică de 10 silabe; vers mediu ca întindere.
La nivelul lexical-semantic, identificăm prezenţa unui registru funerar,
sugerat prin cuvintele: sicriele, flori, cavou, funerar vestmânt, coroanele,
plumb, mort. Toate aceste elemente ale universului funerar sunt însoţite de un
determinant, substantivul plumb (cu funcţia sintactică de atribut substantival).
Nu numai anorganicul este invadat de plumb, ci şi viaţa, florile, natura umană
însăşi. Senzaţia finală este de asfixiere a realului, de împietrire sufletească.
În ceea ce priveşte figurile de stil, observăm că Bacovia cultivă enunţul
simplu, prin respingerea elocinţei. Observăm doar prezenţa unor epitete şi a unor
personificări.
Epitete : sicrie de plumb, funerar vestmânt, dormeau adânc.
Personificarea – dormeau adânc sicriele de plumb. Somnul nu este altceva
decât o prefigurare a morţii.
Figurile de stil subliniază ideea împietririi şi a morţii.
Identificăm în text mărci lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric:
verbe de pers.I: stam, am început; adj pron. pos. meu.
Starea în care se află eul liric este potenţată de cadrul exterior. Lexemul
cavou sugerează un spaţiu închis al izolării, putând semnifica lumea meschină în
care lipseşte comunicarea reală.
În ultimul vers al poeziei, observăm epitetul aripi de plumb care nu mai
sugerează înălţarea, zborul, ci o mişcare în sensul opus, de cădere exprimată prin
verbul atârnau.
Poezia este structurată pe două planuri: planul exterior(cavoul) şi planul
interior, al eului liric. El încearcă să se salveze din acest univers tanatic,
încercare eşuată «am început să-l strig». Disperarea, sentimentul solitudinii,
depersonalizarea eului liric sunt elemente ale esteticii expresioniste.
La nivelul morfo-sintactic, avem verbe la imperfect, punctând ideea de
persistenţă a sentimentului de solitudine şi de disperare, trăit de poet:
dormeau, atârnau, stam.

46
 Ambele strofe debutează cu vb. la imperfect dormeau, somnul fiind, de
fapt, o prefigurare a morţii.
Adv. întors din strofa a doua exprimă o stare de anormalitate. Subst.
amorul este folosit ambiguu de către poet, deoarece nu se ştie clar la ce se
referă - la moartea iubitei sau la moartea sentimentului de iubire.
Poetul foloseşte tehnica sugestiei şi a ambiguităţii. Propoziţiile principale
din text sunt coordonate prin juxtapunere (alăturare) şi prin conjuncţia şi. Este
prezentă enumeraţia.
La nivel sintactic, identificăm folosirea paralelismului sintactic (figură de
construcţie, constând în repetarea unor structuri sintactice asemănătoare sau
identice), prin care se face o corespondenţă între lumea exterioară şi lumea
poetului:
Dormeau adânc/dormea întors
Sicriele de plumb/amor de plumb
Stam singur în cavou/stam singur lângă mort
Era vânt/era frig
Se creează muzicalitatea.
„Bacovia reprezintă una din cele mai nete victorii ale poeziei noastre. A urla de
durere înseamnă a-ţi consuma şi a–ţi învinge durerea. A putea să comunici
tensiunea insului strivit de spaţiul închis înseamnă a sfărâma spaţiul închis.
Bacovia, prin vocaţie, este un poet al infernului, adică un sistematic distrugător
al infernului.” (Nichita Stănescu)

!!! Explică rolul elementelor de compoziţie într-un text poetic studiat,

aparţinând lui George Bacovia (la alegere, două dintre următoarele: titlu,
secvenţe poetice, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă -
motiv poetic, laitmotiv).

Titlu
Elemente de recurență: motiv și laitmotiv (motiv care se repetă)
Relaţii de simetrie: paralelism sintactic

47
 Etapele creaţiei eminesciene

Prima etapă (1866 - 1872):

Eul liric se materializează în ipostaza unui poeta vates (poet-profet). În
această etapă, poeziile eminesciene păstrează ecouri din lirica paşoptistă. Poetul
este un Mesia, care are datoria de a cânta în poezie aspiraţiile poporului. Ex.: La
Heliade, La mormântul lui Aron Pumnul, Andrei Mureşanu. Criticul Ioana Em.
Petrescu: „Universul poetic al unei epoci sau al unui scriitor se înrădăcinează
într-un model cosmologic. Romanticii au adoptat în scrierile lor modelul
cosmologic platonician şi pitagoreic. Modelul cosmologic platonician îşi imaginează
universul ca o sferă imensă având în centru altarul lui Zeus. Universul era un corp
sferic însufleţit de-o fiinţă divină. El era creaţia unui arhitect. Cele zece corpuri
cereşti produceau muzica sferelor.”
Personajele fundamentale din această etapă sunt copilul şi bardul.
A doua etapă (1873-1879):
Odată cu apariţia poeziei Floare albastră (1873), criticul Vladimir Streinu
afirmă că începe o nouă etapă a creaţiei eminesciene, când poetul depăşeşte faza
paşoptistă şi intră într-o fază a simplităţii, a scuturării de podoabe stilistice,
intră într-o fază a clasicismului romantic. Tudor Vianu numeşte această etapă o
nevroză a depersonalizării. Avem de-a face cu o criză a omului modern care se
manifestă prin scindarea eului, ruperea de natură, pierderea credinţei. Misiunea
poetului este aceea de a dezvălui lumii absurditatea şi răul, el salvându-se din
această lume creând universuri paradisiace, artificiale.
Ex. Peste vârfuri, Strigoii, Sărmanul Dionis, Cezara.
A treia etapă (1879-1883):
Ultima etapă nu trebuie luată în sens cronologic. Ioana Em. Petrescu o
identifică în Scrisori, în Luceafărul, în Glossă, în Odă. Modelul cosmologic
dominant este cel Kantian (mecanicist). Kant concepea universul ca o pluritate de
sisteme solare care se nasc şi mor continuu.

CD

48
 ODĂ
(în metru antic)

de M. Eminescu

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ori ca Hercul înveninat în haina-i;
Ochii mei înălţam visători la steaua Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Singurătăţii. Apele marii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi, De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Suferinţă, tu, dureros de dulce… Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Până-n fund băui voluptatea morţii Pot să mai reînviu luminos din el ca
Neîndurătoare. Pasarea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit pe mine
Mie redă-mă!

Apariţie
- prima sa variantă datează din perioada când Eminescu era la Berlin (1873-
1874);
- initial, poezia a fost alcătuită din 11 strofe, ajungând în forma finală la 5
strofe; oda era dedicată lui Napoleon.
Tema: iubirea şi problema cunoaşterii;
Oda este o expresie concentrată a Luceafărului, un poem pe tema condiţiei omului
de geniu.
Oda = specie a genului liric, în care sunt exprimate sentimente de admiraţie pentru o
persoană, o idee; presupune un ton solemn.
Forme: eroică, sacră, erotică, patriotică.
Cel mai mare reprezentant al odei este Horaţiu; are un ciclu de poezii = ODE.
Elegia = specie a genului liric în care sunt exprimate sentimente de tristeţe, melancolie
– romanticii.
Metrul antic = metru alcătuit din versuri lipsite de rimă, bazate pe alternanţa ritmică
a versurilor lungi cu cele scurte, caracterizat prin rostirea sacadată şi tonalitate solemnă.
Strofa safică ( Sapho ) = alcătuită din trei versuri a câte 11 silabe şi un vers
adonic (alcătuit dintr-un dactil şi un troheu) .

49
 Ipostaze ale eului liric
1.
- tânăr, solitar, visător, optimist;
- nemurire;
- poetul se află într-o ipostază meditativă, contemplativă;
- singurătatea este caracteristica omului superior; doar în singurătate se pot obţine
performanţe spirituale;
- steaua singurătăţii este o metaforă pentru idealul de neatins al omului;
- mantia sugerează izolarea, dar şi nobleţea spirituală ;
- imperfectul ‘nu credeam’ aşază textul sub semnul evocării;
- conjunctivul ‘să-nvăţ’- mod al posibilităţii.
2.
- adv. “deodată” semnalează apariţia iubirii – a suferinţei – în viaţa eului liric;
- oximoronul “plăcere – durere“ îi descoperă poetului omenescul din el şi îl coboară
din sfera abstractului în cea a concretului: ‘suferinţă tu, dureros de dulce...’; ‘voluptatea
morţii’;
- suferinţa omului de geniu este mai mare decât cea a omului simplu;
- prin băutura cupei învaţă să se cunoască pe sine – ne duce cu gândul la cupa
sfântă, care dă cunoaştere;
- pron. pers. “tu” desemnează suferinţa provenită din iubire, ceea ce îl face pe om
să revină în sfera concretului;
- predicate puţine;
- apariţia suferinţei, provenite din sentiment, îi descoperă omului de geniu condiţia
tipic umană, una mărginită, limitată, dar plină de pasiune;
3.
- Nessus şi Hercul1 sunt arhetipuri ale suferinţei cauzate de iubire;
- există un câmp lexical- semantic al arderii: mă vaiet, mă topesc, ard, focul,
mistuit, rug, flăcări;
- verbele la prezent (ard, nu pot, mă topesc) sugerează starea prezentă a
poetului;
- suferinţa eului liric este continuată în această strofă prin adv. “jalnic” şi “chinuit”;
- “apele mării” arată o imensă forţă împotriva suferinţei lui, dar care, de asemenea,
nu-l poate ajuta cu nimic;
- prin aceasta, antiteza a “arderii de viu” şi a “apelor mării” se arată, de fapt, puterea
celei dintâi forţe; prin imensitatea apei mării se subliniază puterea extraordinară a focului,
care, la rândul său, simbolizează suferinţa interioară;
- “haina lui Hercul” poate reprezenta suferinţa;
- subst. “vis” indică aspiraţiile înalte ale poetului, de neîndeplinit;

1
Incitat de soţia sa, Deianira, împotriva centaurului Nessus care ar fi vrut s-o violeze, Hercule îl omoară, iar
acesta, în ultimele clipe de viaţă, o sfătuieşte pe Deianira să-şi îmbrace soţul, presupus infidel, într-o cămaşă
îmbibată în sângele său (al centaurului). Sângele se dovedeşte înveninat şi inflamabil, astfel că Hercule moare în
chinuri cumplite, încercând să-şi scoată de pe trup cămaşa care, lipită, se smulge o dată cu carnea.

50
 - suferinţa este una mare, ea fiind asemănată cu arderea pe rug de viu: ”propriul rug”;
- însă este interesant cum poetul, aflat în această situaţie, care, în mod cert, nu mai
poate fi schimbată, meditează încă la împlinirea idealului său absolut, făcând referire la
“Pasărea Phoenix”;
- vb. “reînviu” ne duce cu gândul, că, pe lângă înaltul său ideal, poetul mai are o dorinţă,
aceea de a reveni la starea lipsită de suferinţă prin reînviere;
4.
- verbele la imperativ exprimă puternica dorinţă a poetului de recuperare a sinelui pierdut:
vino, redă-mă;
- metafora ‘ochii tulburători’ – exprimă suferinţa din iubire;
- ‘nepăsare tristă’- metaforă ce exprimă dorinţa de recuperare a liniştii iniţiale;
- întreita folosire a pronumelui pers. de pers. I finalizează această lecţie despre iubire şi
despre moarte, având ca rezultat autocunoaşterea.
Poetul a învăţat să se autocunoască, iubirea şi suferinţa ne egalizează. Napoleon a
fost înlocuit cu eul liric. Odă nu este un text doar despre condiţia omului de geniu, ci şi a
omului în general.

!!! Analizează rolul elementelor de compoziţie într-un text poetic

studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu (la alegere, două dintre următoarele:
titlu, incipit, secvenţe poetice, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente
de recurenţă).

Secvenţă poetică – şir de imagini care se succed într-o anumită ordine şi

formează un tot unitar. În poezia de mai sus identificăm patru secvenţe lirice
importante.
Relații de opoziție: antiteza, oximoronul.
Relații de simetrie: paralelismul sintactic, simetria, repetiția.
Elemente de recurență: motiv și laitmotiv.
Incipit: de obicei, primul vers al unei poezii.

51
 Atât de fragedă…

de Mihai Eminescu

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.

Abia atingi covorul moale,

Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet pân-în poale
Plutești ca visul de ușor.

Din încrețirea lungii rochii

Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.

O, vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zambire
Mi-arată cât de dulce ești,

Cât poți cu-a farmecului noapte

Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde șoapte,
Cu-mbrățișări de brațe reci.

Deodată trece-o cugetare,

Un val pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.

Te duci, ș-am înțeles prea bine

Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

52
Că te-am zărit e a mea vina
Și vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăși-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deșert.

Ș-o să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?

Poezia a apărut în revista „Convorbiri literare”, în anul 1879.

Atât de fragedă... este o idilă romantică reprezentativă pentru tema
iubirea din lirica lui Eminescu. Iubirea devine un principiu (arhe), așa cum în
filosofia antică greacă principiul Eros unea principiul masculin (spiritul) cu
principiul feminin (natura). Iubita primește de la început o haina romantică
vegetală printr-o comparatie cu floarea albă de cireș", care sugerează virtuțile
eroinei: puritatea, gingașia, candoarea, delicatețea, dar și atributele principiului
feminin. Algoritmul interior al imaginarului eminescian aduce imaginea de înger,
tot printr-o comparație: „Și ca un înger între oameni", care este romantică,
mitică, idealizată. Proiecția spre ideal a imaginii iubitei are ca scop să exprime
Iubirea. Noblețea, regalitatea acestei ființe ideale sunt marcate prin comparația
cu marmura: „răsai ca murmura în loc.”
Dacă prin imaginile vizuale putem să desprindem trăsăturile iubitei, prin
imaginile tactile și cele auditive se sugerează imaterialitatea, visul. Devenită
înger, iubita este transfigurată, devine imaterială: „Plutești ca visul de ușor".
„Mătasea sună sub picior" creează o imagine vizuală. Transfigurarea, ca procedeu
romantic, este utilizată de Eminescu cu multă subtilitate spre a realiza
metamorfoza de la real la sublim a iubitei, de la exterior la interior, la vis, la
planul oniric specific romantismului: „Și de la creștet pân-în poale/Plutești ca
visul de ușor”.
Imaginea aceasta ideală determină vibrația sufletului poetului: „S-atârnă
sufletu-mi de ochii/Cei plini de lacrimi și noroc". Iubita devine un „vis ferice de
iubire", o imagine mitică: „Mireasă blândă din povești”. Ea poate determina
mutații adânci în gândirea poetului („Cât poți cu-a farmecului noapte/ Să-ntuneci
ochii mei pe veci"). Visul pare să se materializeze, fapt sugerat prin sinesteziile
următoare: „Cu-a gurii tale calde șoapte/Cu-mbrățișări de brațe reci".
Antiteza, procedeu romantic, potențează discrepanța dintre realitate-vis:
„marmură”-„ochii tăi fierbinți”.
Pentru a rămâne ideală, iubita trebuie să renunțe la împlinirea iubirii,
fiindcă timpul va aduce o metamorfoză care va distruge această imagine ideală.
Ea va rămâne „Mireasa sufletului" pentru poet, deși va fi pierdută veșnic. Iubirea

53
devine un model ideal, o reprezentare a sublimului, ceva sacru: „Și-o să-mi răsai
ca o icoană/A pururi verginei Marii".
Treptat, observăm că imaginea iubitei se abtractizează, devine ceva
intangibil: înger-vis de iubire-mireasă din povești-mireasă a sufletului-icoană a
pururi verginei Marii.
Partea a doua a poeziei este o elegie, adică o poezie în care domină
sentimentul de tristețe, de regret. Partea a doua a poeziei se concentrează pe
sentimentul elegiac. Versul care marchează ruptura, încheierea reveriei din prima
parte, începe cu adverbul „deodată”. Semnificația este una trupească, sugerând o
tresărire a privitorului, trezit parcă din reverie, dar și una fatidică, legată de
soartă.
Poezia este un monolog liric adresat, discursul este la persoana a II-a,
singular, adresat ei, iubitei: „ochii tăi”, „atingi”, „te duci”. Totuși, discursul
interior este sugerat prin prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric:
„vieții mele”, „s-atârnă sufletu-mi de ochii”, „ochii mei”.
Întrebările retorice antitetice din final arată zbuciumul sufletesc al
îndrăgostitului, care regretă risipirea visului și își dorește, în același timp,
reapariția ei: „Unde te duci? Când o să vii?”. Ele marchează tragismul existențial
al celui care și-a conturat chipul femeii perfecte, chip care dispare într-o
realitate dezamăgitoare.
În prima parte a poeziei predomină verbele la prezent, apariției iubitei
pare reală: ieși, te-asameni, atingi, plutești, răsai. Observăm și faptul că acestea
sunt motorii, dinamice. În partea a doua, prezentul este înlocuit treptat de
viitorul literar și de cel popular: „n-o să mi-o mai iert”, „spăși-voi”, „o să-mi răsai”.
La nivel prozodic, poezia se organizează în catrene, a câte 8-9 silabe,
fiecare catren fiind organizat în distihuri, cu rimă încrucișată. Poezia are un
aspect retoric pronunțat, creat prin exclamații, interogații, interjecții afective
(”O, vis ferice...”), prezența numeroaselor comparații (ca floarea albă de cireș,
plutești ca visul de ușor, ca un înger...) și epitete (mireasă blândă, dulce, brațe
reci).
Motivele poetice sunt de factură romantică: spațiul, noaptea, feminitatea.
„Poezia...transpare și ea de umanitatea iubirii...imaginea feminității
evoluând de la jocul de mătăsuri, plutirea senzual-îngerească, zâmbetul de
prihăniri suave, melancolia fericirii ce se întrezărește și durerea
intangibilității...la idealizarea cvasi-mitică...” (Ion Negoițescu, Poezia lui Mihai
Eminescu).

!!! Prezintă elemente ale imaginarului poetic romantic, identificate într-

un text studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu.

54
 Imaginarul poetic se referă la acele trăsături artistice care îl înscriu pe
creator într-o anumită formulă estetică sau într-un anume stil. Imaginarul poetic
rezidă din întreaga atmosferă a textului, nu numai din figurile de stil, din
imaginile artistice și din trăsăturile curentului literar folosit.
Romantismul - Curent literar apărut în secolul al XIX –lea, în Europa.
Cultivă:
- subiectivismul, originalitatea;
- dezvoltă poetica imaginaţiei şi a visului;
- cultivarea sentimentului şi a fanteziei creatoare;
- confesiunea;
- evadarea din realitatea imediată;
- cadrul preferat: peisajul nocturn;
- teme predilecte: natura, iubirea, condiţia omului de geniu;
- ironia şi antiteza.

55
 Pașoptismul

Malul Siretului
de V. Alecsandri

Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică

Şi plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică
Râul luciu se-nconvoaie, sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde

Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde,
Cum se schimbă-n vălurele, pe prundişul lunecos
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,

Când o mreană saltă-n aer dup-o viespe sprintioară,
Când sălbaticele raţe se abat din drumul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.

Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale,

Cu-acel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald
Cată ţintă lung la mine, părăsind năsipul cald.

Apariţia - în revista “Convorbiri literare” - 1 mai 1869

Pastelul– specia genului liric, în care se descrie un colţ de natură, un

peisaj, prin intermediul căruia poetul îşi exprimă indirect sentimentele.

Tema - trecerea timpului (panta rhei) – fugit irreparabile tempus

- tragismul condiţiei umane
Omul este singura făptură din univers conştientă de relativitatea
existenţei omeneşti, ceea ce îi umbreşte fericirea.
Eul liric apare în ipostaza de spectator, deşi priveşte cu seninătate, dar şi
cu resemnare trecerea timpului.
Ultima strofă are un ton ELEGIAC—TRIST, rezultat din faptul că doar
poetul este conştient în această natură în mişcare de trecerea timpului.

56
 Nivelul fonetico-prozodic
- vocale închise (i,u) – sugerând o anumită atmosferă melancolică,
elegiacă;
- consoane sonore (b,d,v,g,z,j);
- aliteraţia - asigură cursivitate şi muzicalitate (eufonie) textului;
- rima pereche;
- ritmul trohaic;
- versul lung: 16 (clasic)
- cezura este prezentă în fiecare vers, asigură crearea unei atmosfere
de vis = pauza la mijlocul versului sau la sfârşit, care desparte versul în două
părţi egale = emistihuri;
- poezia este structurată în 4 catrene;
- observăm prezenţa abundentă a imaginilor artistice şi a figurilor de
stil, ceea ce ne arată că avem în faţă un tablou, o descriere;

Strofa 1
Începând cu strofa I, comentariul se face având în vedere nivelul lexical-
semantic şi cel morfo-sintactic:
- acţiunea – dimineaţa;
- atmosferă incertă, misterioasă;
- natura surprinsă în momentul trezirii la viaţă;
- 2 comparaţii: aburii-fantasme şi râul luciu – balaur; Comparaţiile conţin
lexeme aparţinând unui câmp semantic al fabulosului, lumea dimineţii fiind
conturată ca o lume de basm.
- personificare: râul se-ncovoaie;
- metafora: solzi de aur sugerează sclipirea valurilor;
- verbe: se ridică, se despică, mişcă - de mişcare, dinamice - sugerează
trezirea naturii la viaţă;
- predomină imaginile vizuale;

Strofa 2
- epitetul cromatic: malu-i verde
- epitete ornante: prundişul lunecos şi malul năsipos
- personificare – apa adoarme la bulboace
- pron pers “eu” - atrage atenţia asupra eului liric;
- apa care curge - trecerea timpului;
- verbe statice: mă aşez, privesc - starea reflexivă a poetului;
- imagini vizuale-statice: privesc cum apa curge;
- arhaism fonetic: se perde;

57
 Strofa 3
- epitet ornant: salcie pletoasă;
- ep. personificator: viespe sprintioară;
- inversiune: sălbatici raţe;
- imagini vizuale dinamice: viespe sprintioară;
- verbe dinamice:saltă, se coboară;

Strofa 4
- epitet – gândire furată;
- subst. abstract “gândirea”- starea de meditaţie în care se află poetul,
obsedat de aceeaşi imagine a râului care curge;
- repetiţia: apa curge (strofa 2) şi râul curge (strofa 4) - evidenţiază
obsesia poetului şi tensiunea interioară;
- ep. cromatic şi metaforic– şopârlă de smarald;
- vb. onomatopeic: lunca clocoteşte -- imită viaţa, mişcarea;
- ep. sinestezic: năsipul cald.

!!! Comentează particularităţile de limbaj şi de expresivitate (procedee

artistice, elemente de versificaţie) ale unui text poetic studiat, aparţinând
perioadei paşoptiste.
Procedee artistice: figuri de stil, imagini artistice
Elemente de versificație: rimă, ritm, strofe, versificație, măsură metrică

58